GHIOCUL LUI VASILE A’ FLOAREI (sau…) Nostalgia unui înstrăinat de baștină

Cu ceva timp în urmă, într-o duminică, după ce mi-au plecat copiii, veniți într-o fulgurantă vizită la casa părintească, m-am alăturat vecinului aflat stingher pe banca de la poarta propriei gospodării. Asta, ca să suport mai ușor tăcerea rămasă în ogradă după golirea ei de ființele celor dragi.

Și n-apucasem a schimba două vorbe cu vecinul, că opri în proximitate un automobil cu număr de Arad, ceea ce nu era chiar un fapt comun pentru spațiul moldav în care ne aflam. Din autovehicul coborî un bătrân. Un bătrân cu trăsături încă frumoase pe chip, puțin adus de spate, sprijinindu-se ușor într-o cârjă. Vecinul îl privi lung, anume cu rostul de a-l identifica. El avea, spre deosebire de mine, un indiciu că străinul de baștina noastră nu era străin de-a binelea. Și după câteva secunde de cercetare asupra celui încă neidentificat, exultă:

- Măi Stafeică, măi!... Tu ești? Hai că nu dau greș, ești chiar tu!

Și străinul scoase un zâmbet zgârcit, drept confirmare:

- Eu sunt. Dar cu porecla asta cu care mi te adresezi tu, nu m-a mai

numit nimeni de un car de ani. 

De atâta timp, de un car de ani, nu mai venise în sat acest fiu al locului.

Comunismul, cu bunele și - mai ales - relele lui, a dezrădăcinat mulți oameni ai satului. Așa se întâmplase și cu străinul cel cu prezența fulgurantă la copaia copilăriei sale, la vatra satului de la apa Moldovei, aflată la o azvârlitură de băț de Războieni și la două de Cetatea Neamțului, spații restrânse care au în geografia lor duhul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Dar de ce oare se întorsese în satul de baștină, după atâta amar de ani, bătrânul venit din marginea opusă Moldovei, adică din Banat, regiunea cea în care istoria a amestecat cu sârg neamurile?!... Nu cu treburi venise, căci el își încheiase de mult socotelile cu viața cea de obște. Nu mai avea acum decât o treabă: să privească înapoi, fie cu mânie, fie cu mulțumire de sine, sau cu ambele stări antagonice. Căci înainte nu mai avea de făcut decât un pas, pasul cel mare, cel de pe urmă.

Omul nostru venise să-și ia cu el, în Banatul care îl adoptase de când lumea, chipul locului în care și-a trăit cei șapte ani de-acasă și încă alți câțiva, cei dăscăliți de învățătorii locului. Ba, și câțiva ani ai tinereții, când începuse, de pe la șaisprezece ani, să devină util satului, ca fierar potcovar, meserie de mare folos obștii cu câte un cal la aproape fiecare a doua gospodărie.

Mi-l amintesc și eu, că e mai în vârstă decât mine numai cu vreo șase ani, pe tânărul acela înalt, cu tenul spre brunet și cu trăsături ale feței alcătuite din linii simetrice, proporționate cu rigoare de către Geometrul cel de nevăzut.

Dar mai abitir decât dorința de a cuprinde cu ochii cei din inimă meleagurile începutului său în ale vieții conștiente, musafirul acesta de câteva ceasuri căuta de zor urmașii lui Vasile a' Floarei, căci un episod din șirul amintirilor sale de copil i s-a imprimat cu forță în memorie prin această persoană aflată în centrul său de interes. Cunoscuse, prin ea, senzația miracolului și nu a putut uita nicicum asta.

Vasile a' Floarei era un țigan pitoresc, aflat, cum îl țin eu minte - tot cu memoria copilului și a tânărului de mai apoi -, mai mereu umblând pe ulițele satului. Înalt, slăbănog, cu un facies deosebit de expresiv, anume parcă să întruchipeze clovnul care se manifesta, prin el, ca atare. De regulă avea fața mimului trist, plângăreț. Vara purta o pălărie cu borurile excesiv ondulate de folosința îndelungată și neglijență și, invariabil, cămașa peste cingătoarea pantalonilor. O pestelcă legată de mijloc, cu câte ceva în ea, îi întruchipa bocceaua. Iar o jiletcă fără mâneci și soioasă completa, din primăvară până-n toamnă târzie, inventarul vestimentar care-l particulariza între săteni.

Originalul nostru consătean nu trăia viața parazitară a unor semeni de-ai lui, ci subzista de pe urma a două îndeletniciri, una practică, utilă gospodinelor satului, anume confecționarea de bidinele. Cealaltă îndeletnicire era un truc familiar etniei căreia îi aparținea. Era ghicitor cu ghiocul, iar adițional folosea și o vietate a bălților, un mormoloc ori un țipar cu habitatul artificial într-un borcan.

Deși avea nume de familie ca tot omul, după ce îi crescuse una dintre fete, care se dovedi a fi cam șuie, spre deliciul copiilor satului, tatăl primi de la ea, adăugat la prenumele său, genitivul cu defect de acord, „a' Floarei”.

Dar iată ce i-a implantat Vasile a Floarei în memorie copilului cel îmbătrânit și întors vremelnic la rădăcini, la Miroslovești, matca anilor care nu se uită.

Într-o zi de iarnă, gloata de copii zburdalnici în care se afla și copilul Ion Păduraru, zis Stafeică, ieșise cu săniile pe Humărie, coama de deal în care pârâul cel ce împarte satul în două a săpat timp de veacuri nenumărate, spre a răzbate cu ușurință la apa Moldovei.

Sub dâmbul de unde începea derdelușul se afla cocioaba țiganului, aproape îngropată în malul de humă, o încropire de locuință cu ferestre cât o copertă de carte. Dar ce preț are fereastra, fie ea cât de mică, în casa omului! Iată, pentru poet fereastra poate fi etalonul dorului: „Doru-mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.”

Hărmălaia neastâmpăraților aflați sub alintul anotimpului alb amenința mereu geamurile cocioabei de lângă surpătura dâmbului Humăriei, căci unde s-a mai văzut hârjoană de iarnă fără bulgării rotunjiți în palme înroșite de frig. Firește, în condițiile date, tirurile de grămăjoare albe lăsau amprente pe pereții casei de sub tăpșanul din care începea mai mereu focul de artilerie al combatanților cu voci pițigăiate.

Odată, într-o împrejurare ca aceasta, unul dintre bulgări nimeri ținta cea mai vulnerabilă, cu zgomotul aferent de sticlă făcută țăndări. Locatarul nu era acasă, dar nu trecu mult și veni, parcă anume spre a constata imediat paguba. De unde să iei însă făptașul, căci părea că nimeni dintre cei de față n-avea știință din mâna cui porni ghiuleaua cea rece. Și nici mijlocul cel care identifică amprenta de pe bulgărele cu pricina, aflat taman pe pervazul ferestruicii devastate.

Cum-necum, un detectiv cu dinții în schimbare, îndreaptă degetul arătător spre Ionel a Popii, că el era la comanda unei baterii cu focul în direcția bojdeucii. Acuzatul se jură că nu din mâna lui porni bulgărele poznei, făcând asta printre lacrimi sincere de om năpăstuit fără vină.

Nescoțând-o la capăt cu intenția de a lega o noimă pentru eventuala despăgubire de la tatăl făptașului, Vasile a' Floarei recurse la instrumentele sale din dotate, cele de ghicitor cu notorietate în zonă. Mai degrabă zis, la prefăcătoria care îi trecea drept meserie cinstită. Că, desigur, se găseau destui fraieri care să-i plătească pentru cine știe ce dezlegare ori profeție personalizată. Și, în asistența curioșilor cu săniile aflate în repaus, bidinarul-ghicitor intră agitat în șandramaua lui, apoi iese cu o mină de triumfător și cu mâinile ocupate. Ținea ghiocul într-o mână și borcanul cel având ca locatar țiparul, în cealaltă. Copiii își țineau răsuflarea, căci așteptau verdictul asupra incriminatei pozne copilărești.

Și vocea judecătorului-ghicitori, însoțită de grimasele adiacente ale clovnului, sparge liniștea:

- Tu, cel a' lui Stafeică, unde ești?... Du-te îndată la tată-tău și zi-i că vin să-mi plătească geamul pe care l-ai spart!

Primul care răsuflă ușurat a fost Ionel a' Popii, cel acuzat pe degeaba. Iar cel care aștepta verdictul cu inima la gât era gata-gata să-și ude pantalonii, cum li se mai întâmpla, rar, și băieților mai măricei. Se luptau în mintea lui două forțe. Una, minunea că identificarea făptașului a fost cu atâta precizie; căci el își urmărise cu rigoare direcția tirului în timpul bătăliei cu bulgări. Iar a doua grijă a lui era temerea că de-acum încolo, tată-său va proba, prin ghiocul lui Vasile a' Floarei, toate poznele lui asupra cărora va pluti îndoiala cu privire la autor. 

Prin urmare, bătrânul romantic din Banat, făcu un drum lung cât un curmeziș de țară, spre a întâlni, la origine, o himeră cu fascinantul chip al copilăriei. Cum să rămâi imun, știind asta?!...  

Gheorghe Pârlea

LUCRĂRI DE RESTAURARE LA "CAPELA SIXTINĂ" DE LA BAȘTINA MIROSLOVEȘTENILOR

În zilele acestea, simultan cu lucrările restauratoare din exterior, se lucrează și la scoaterea la lumina cea dintâi a sfinților - aproape grigoresciani - pictați cu un veac în urmă pe pereții interiori ai Bisericii "Sf. Treime" din Miroslovești de către un pictor romașcan de mare har, Ioan Secoșan, probabil format la școala stilistică inspirată dinspre Nicolae Grigorescu. 

Schelele interioare și echipa de restauratori - mai precis, restauratoare - care îndepărtau de pe chipurile sfinților pânza de fum țesută de lumânările veacului (veacul cel în care măsurăm noi vârsta Bisericii parohiei) îmi lăsau impresia că revăd  filmul în care se năștea capodopera lui Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine de la Vatican. 

Biserica de la baștina noastră, în care s-au închinat o vreme creștinii a două sate distincte (unul dintre ele, Năvrăpești, fiind astăzi înglobat în cel care e titularul lăcașului de închinare) se află de câțiva ani sub o complexă primenire. Fie ca această primenire majoră a materiei din microcentrul nostru universal cu cea mai înaltă încărcătură spirituală, să constituie și un semnal bun pentru primenirea noastră sufletească întru... "calea, adevărul și viața" din Cuvânt. 

Gheorghe Pârlea

LA TRECEREA STYXULUI

Pe puntea asta se trece Styxul –

doar câte unul, în timpuri de pace.

La război, puntea e modulară, 

devine pod,

ca să încapă mulți – 

eroii nu-s  solitari,

ci umăr la umăr.

Eu am ratat războiul,

trecut în contul tatei

și al bunicului. 

Dar ei, la rându-le, au ratat podul

și au trecut puntea 

unul câte unul.

Pe semne, nu voi împărtăși

soarta ostașului,

căci războiul 

nu mă va mai găsi apt;

ba, mai precis, 

războiul nu mă va mai găsi deloc. 

Voi fi atunci pe celălalt mal, 

stând la coadă,

la Judecata cea de apoi.

Ce plictiseală va fi, 

căci eu n-am suferit nicicând cozile.

Ba, mai sigur, 

ce frică și ce regrete

îmi vor înghiți plictiseala!

Gheorghe Pârlea.

HOȚUL NU ȚINE PAȘTELE (Din amintirile unui copil contemplativ)

   Era la opt-nouă ani după războiul cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului. 

     Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative. La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute multe pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul.            

Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira tare, întrebându-se cum a putut crește copacul acela – având scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub copac "... e o bortă mare-mare!” Știa desigur că rădăcinile copacilor sunt musai ascunse în țărnă. Așadar, se mira băiatul, frecându-și nedumerit ochii și rostind: "...unde-s rădăcinile, că sub tei îs putinile cu murături?" 

      Dar mirarea cea mai neostoită a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Ghiță Pârlea era legată de neomenia unui... om, a unui om anume. Cum a putut el, omul acela rău, să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, chiar de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai altfel spus – de lângă drum. 

     Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase mai întâi zămnicul – o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut – și apoi meșterise, deasupra lui, și șopronul cel menit să apere de intemperii, pe lângă pivniță, cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar fi putut interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Aceștia doar să ceară, că vor primi”, gândea bunicul. 

    În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului – acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” – pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-or da hoții, că or fi având treabă la drumu’ mare, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă.” Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea în contră mama. 

       Cugetul neîmpăcat al mamei se dovedi prevestitor pentru roadele cele otrăvite din inima omului. Omul fiind aici…hoțul. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie – asta, anume la „Învierea a doua”. „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama jandarmului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut pozna asta!” Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește așa ceva de făcut chiar de Învierea Domnului Iubirii. Ba nicicând nu se cuvine să ne luăm după legea cea veche, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!” 

     Nu se știe precis dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era încredințată că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi dat părticelele, meridele de pe Sfântul Disc, în scopul crud la care a râvnit impulsiv bunica, sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii. 

    Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta ogrăzii pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea cea în duh. 

Gheorghe Pârlea 

Foto: „Fiul pădurarului”, Nicolae Tonitza

OFIȚERUL DE SERVICII SECRETE ZAHARIA HUSĂRESCU, “SCUTUL BASARABIEI” ÎN PRIMUL DECENIU DE DUPĂ UNIRE

NOTĂ: Acest eseu e contextualizat filiației eroului basarabean cu satul Boureni, județul Iași, parte a unei monografii în lucru.

***

Satul legendar Boureni, loc legat, prin cronicar, de legenda „Descălecatului” moldav, e un spațiu atins de destinul dramatic al unor persoane cu notorietate, personalități cu biografii de interes larg.

Între aceste persoane care ating în biografiile lor satul Boureni se află și un celebru ofițer al serviciilor secrete românești, un profesionist al artei informațiilor, scos târziu din întunericul specific acestui ocult sector administrativ al statului. Numele lui e Zaharia Husărescu, fost șef al Siguranţei Generale din Basarabia în perioada interbelică. Timp de un deceniu (1920-1930) a fost „scutul Basarabiei” împotriva asalturilor subversive bolșevice, instrumentate de serviciile secrete sovietice asupra abia înfiripatului stat național România (Mare).

Zaharia Ion Husărescu s-a născut la 6 iulie 1876 în comuna Kitai, județul Ismail (Basarabia de Sud), dar s-a format în școlile din dreapta Prutului, fiindcă familia sa, spre a rămâne sub administrația autohtonă după tratatul de la San Stefano (1878), s-a mutat repede la Tulcea, la doi ani după nașterea fiului.

Zenovie, cum îl numeau apropiații, a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București, dar, nu știm prin ce împrejurări, s-a dedicat activității polițienești, trecând prin toate treptele ierarhice ale acestui domeniu militarizat. A deservit poliția orașelor Galaţi, Râmnicu Vâlcea, Sinaia, Alexandria, Corabia, Sulina, Roşiori de Vede, Buzău.

Fiind vorbitor de limba rusă, în perioada Primului Război Mondial Zaharia Husărescu, cu gradul de colonel, a fost delegat al Siguranţei Generale a Statului român pe lângă Armatele a IV-a şi a IX-a ruse şi a condus Biroul de contrainformaţii, cu centre în Bârlad, Roman și Fălticeni. Activitatea acestui serviciu consta în descoperirea spionilor din spatele frontului şi a propagandiştilor comunişti din rândul armatei ruse care făceau agitaţie printre militari, spre a dezorganiza armata și a-i converti pe combatanți în participanți la revoluția bolșevică. Din ordinul lui Husărescu, sute de spioni, agitatori şi propagandişti au fost arestați și predați armatei fidele lui Scerbacev, mulți dintre ei fiind condamnaţi la moarte de autorităţile militare țariste.

La sfârșitul anului 1918 Serviciul secret condus de Husărescu trebuia să intermedieze oprirea hoardelor de militari ruși de pe front, care se îndreptau spre Iași, unde se afla conducerea statului român sub un iminent asediu al grupărilor subversive bolșevice. Un episod al acestei misiuni la care a colaborat colonelul Husărescu s-a desfășurat în preajma localităților Soci și Boureni. La informația serviciului secret din zona Roman-Fălticeni, armata română reuși să preîntâmpine un plan de joncțiune a unor frânturi ale armatei ruse cu trupele Corpului 18 rus, care cobora spre sud, din Bucovina. Operațiunea a fost preluată de Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat pe poziții la Miroslovești. Maiorul C. Butnaru, comandantul Batalionului, urmat de un grup de camarazi, a încercat să parlamenteze/ negocieze dezarmarea rebelilor și predarea lor armatei generalului Scerbacev. Rebelii l-au împușcat (cu trei gloanțe) pe maiorul C. Butnaru, urmând o luptă crâncenă la baionete. Conflictul s-a amplificat, angajând infanteria și artileria combatanților timp de câteva zile. Rușii capturați au fost dezarmați și puși sub pază la Boureni, fiind apoi predați reprezentanților armatei țariste. Militarii rebelii s-au retras spre Cristești și Drăgușeni.

Probabil, în această perioada a războiului, colonelul Husărescu a cunoscut-o pe Elena Safta, fiica unui boiernaș din Fălticeni, cu care s-a căsătorit, mariaj din care a rezultat un copil, Constantin (Dinu). Cele cincizeci de hectare de teren arabil, de zestre, ale soției aveau să fie donate mai târziu, în împrejurări care vor fi explicate mai jos, Schitului Boureni.

După Unirea din 1918, Zaharia Husărescu a contribuit la organizarea poliției în Basarabia, abia alipita provincie a României Mari, în cadrul Prefecturii Poliției din Chișinău, a Subinspectoratului General al Siguranței din Basarabia (subunitate a Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului Român). Prefectul de poliție, respectiv inspectorul general de poliție Zaharia Husărescu a contribuit cu înalt profesionalism și succese pe măsură la combaterea acțiunilor subversive anitiromânești din Basarabia între anii 1920-1930.

Ieșit la pensie, a fost cooptat în cercul specialiștilor în misiuni siguranță desemnați să asigure protecția personală a demnitarilor vremii, fiind un apropiat al prim-ministrului Ionel Brătianu și al viitorului șef de Guvern, Gheorghe Tătărăscu (pe atunci secretar de stat în Ministerul de Interne). A îndeplinit asemenea misiuni de securitate personală și pentru demnitari străini.

A fost distins cu Ordinul Coroana României cu spade, în grad de Cavaler, Steaua României, medaliile Bărbăţie şi Credinţă şi Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I. A devenit Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, Ofiţer al Academiei Franceze, a fost decorat cu Leul Alb în grad de Comandor (decoraţie cehoslovacă), Vulturul Alb în grad de Ofiţer (decoraţie poloneză), ordinul Sfântul Sava în grad de Comandor (decoraţie sârbă), ordinele Sf. Stanislav, clasa a III-a, şi Sf. Ana, clasa a II-a în grad de Comandor (decoraţii ruse, obținute probabil pentru misiunile sale din Primul Război Mondial).

În 1941, locotenentul de artilerie Constantin (Dinu) Husărescu, fiul înaltului ofițer, cade eroic pe Frontul de Est. Pierdererea unicului fiu determină părinților o durere sfâșietoare. Spre alinare, Zaharia Husărescu propune starețului Schitului Boureni o biserica nouă, de zid, finanțată de familia sa. O dedică memoriei fiului său, solicitând ca hramul bisericii să fie Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Instalarea regimului comunist, ca urmare a deznodământului celui de-al Doilea Război Mondial, a dat destinului lui Zaharia Husărescu o turnură dramatică. Familia fruntașului serviciului de Intelligence se aștepta ca NKVD-ul sovietic să răzbune prodigioasa sa activitate din Basarabia împotriva misiunilor subversive ale acestui temut serviciu secret. Însuși „vânătorul de spioni bolșevici”, recte Z. Husărescu, afirmă că din miile de uneltitori asupra statului român deferiți, prin serviciile sale, justiției românești, circa 4000 au fost condamnați la moarte sau la închisoare. Temerea sa căpătă răspuns. Sub acuzația formală de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti” și „spionaj împotriva URSS”, a fost arestat în 1949, judecat și răsjudecat până în 1955, când a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

Înainte de a fi arestat, Zaharia Husărescu reuși să preîntâmpine unele consecințe asupra situației soției sale, care avea să împărtășească, pauperic, soarta soțului său. Husărescu făcu o înțelegere cu starețul Schitului Boureni, ieromonahul Bartolomeu Bodoașcă, prin care donă cele cincizeci de hectare de teren arabil deținute de familia sa Schitului, în schimbul asigurării aprovizionării soției, la București, cu produse alimentare de subzistență. Nu știm exact cum a ajuns să aibă familia sa respectivul teren în apropierea Schitului (în Vatra Pașcani). E de presupus că va fi făcând un schimb cu boierul Dimitrie Mihail Sturza, moșier al locului și prieten cu Husărescu. Cert e că dintr-un articol al revistei "Natura" (nr. 10/ 1931), semnat de profesorul V. Ciurea din Falticeni, rezultă că în 1931 Husărescu avea terenul în preajma Schitului.

Zaharia Husărescu a fost arestat în 1949, iar clauza amintită a fost pusă în fapt, un timp, de către starețul Vartolomeu, prin călugărul Popuțanu (se pare, originar din Miroslovești), fost ceferist în viața civilă. Acesta călătorea periodic la București, în strada Lahovary, unde locuia Elena Husărescu, soția basarabeanului, spre a-i duce acesteia cele necesare traiului zilnic. Despre donarea moșiei de 50 ha Schitului și clauza aferentă se menționează în informarea din 13 martie 1950 a plutonierului de miliţie V.Tănăselea, de la Miliţia judeţului Baia, și în informarea aflată în arhiva Direcției a VII-a din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul “C”, 1953, sub semnătura colonelului de securitate V. Dinescu.

La arestare, Husărescu avea peste 70 de ani și a fost purtat prin închisorile comuniste de la Târgușor, Jilava, Făgăraș. Și-a găsit sfârșitul la 83 de ani (9 februarie 1959) în închisoarea de condiție medievală de la Făgăraș. Deși bătrân și bolnav, rezistase 13 din cei 15 ani de detenție la care a fost condamnat. Starețul Schitului de la Boureni a suportat și el, consecințele colaborării cu șeful spionilor din Basarabia, sfârșind în închisoarea de la Văcărești, după 5 ani de detenție, din cei 10 de condamnare.

________________

Surse:

-Pavel MORARU, Revista AXA

-V. Ciurea, Revista Natura, Nr. 10, 15 decembrie 1931

-Octavian Țîcu, Comunismul în oglindă.Tentative de comunizare a Basarabiei până la 28 iunie 1940 (IV): Organizarea acțiunii subversive sovietice

-Nicolae Balint, Anii 50. Cazul Zaharia Husărescu, fost inspector general al Siguranței din Basarabia

-Gheorghe Pârlea, "Satul Soci - La răscrucea orizontalei cu verticala", Ed. Tehnopress, Iași, 2018

UN GÂND CONEX UNUI DAR SPIRITUAL PRIMIT DE CRĂCIUN

De Sărbătoarea Nașterii Domnului care a premers anului în care abia am intrat, am primit în dar o carte. De data aceasta, o carte cu tematică religioasă („Învățătura de credință ortodoxă” *), oferită prin intermediar. Intermedierea a efectuat-o părintele paroh al Bisericii din Miroslovești la care fac închinare ca membru al obștii creștin-ortodoxe. Când am primit cartea, m-am gândit spontan la un privilegiu acordat mie de către părintele Liviu Siminciuc, generozitate pe care preacucernicia sa mi-a mai arătat-o și în alte împrejurări (de exemplu, Psaltirea, oferită la începutul Postului Paștelui, etc). Acum, conform tradiției, părintele Liviu mi-a binecuvântat casa, la rândul satului, prin vestirea Nașterii Domnului, prilej și pentru darul la care fac aici referire.

Contrariat de excesul său de generozitate (mă refer la cartea dăruită), am primit ca reacție de la părintele nostru următoarea explicație: „Nu e darul meu expres, e darul Mitropolitului nostru, oferit prin mâna preotului-paroh”. Și părintele a mai adăugat că va trebui să repete această misiune de vreo trei sute de ori, în echivalență cu numărul exemplarelor primite.

Așadar, reflectez eu după o cercetare sumară a cărții, iată o întâmpinare binevenită la zbuciumul creștinului zilelor noastre în a-și limpezi pâcla care stăruie – evident, mai densă acum – în mintea și sufletul acestuia. Însăși motivarea reeditării unui asemenea îndreptar necesar creștinului prezentului e formulată explicit în acest sens în cuvântul introductiv al Părintelui Mitropolit Teofan: „În acest carusel al schimbărilor cotidiene [economice, politice, militare,culturale, sufletești – menționate anterior citatului de către Înaltpreasfinția Sa în carte], oamenii, cel puțin o parte dintre ei, caută poli de stabilitate, elemente de continuitate, coloane de neclătinat într-o realitate guvernată de haos, derută și confuzie”.

Cartea, o reeditare (a apărut într-o altă perioadă de restriște, cea a anilor ’50-’60) este un excelent manual, adică un instrument cu o puternică valoare didactică. E un îndreptar accesibil celui mai simplu creștin, și totodată necesar creștinului cultivat care, de regulă, caută răspunsuri în locuri înțelenite, mult prea sofisticate, întârziindu-și astfel mersul pe calea cea dreaptă.

Strategia pedagogică a autorilor cărții e bazată pe metoda chestionarului. E invocată întrebarea (cu o intuiție demnă de ideea că arta formulării întrebărilor e cheia obținerii răspunsurilor juste), apoi urmând dezvoltarea răspunsului, cu o evidentă claritate sintetică.

Volumul cuprinde o tematică întinsă, atotcuprinzătoare în privința câmpului cunoașterii creștine, evident în spiritul ortodoxiei. Conține 254 de întrebări, cu răspunsurile aferente, întrebări și răspunsuri grupate pe 7 teme (cu 50 de subteme) distribuite pe patru părți ale lucrării, inclusiv introducerea.

Găsim așadar în paginile volumului numit Adevărul întru Hristos al Bisericii noastre, spre „a trăi autentic în acest duh”, și nu „în vârtejul confuziei din jur”, cum explicit ne atenționează același Părinte Mitropolit al nostru.

Ca simplu creștin, îmi exprim aici bucuria de a avea un asemenea îndreptar la îndemână și, implicit, recunoștința față de Dăruitor (care, desigur, îl însumează și pe intermediarul acestui dar spiritual).

Gheorghe Pârlea

_____________

*Învățătura de credință ortodoxă, Ed. Doxologia, Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Apel de necesitate către enoriașii Parohiei "Sf. Treime" din Miroslovești (județul Iași), către fiii și nepoții desprinși cu traiul de baștina înaintașilor mirosloveșteni, către binevoitorii fără filiații cu obștea în cauză

Biserica rugătoare a satului Miroslovești (județul Iași) are lăcașul, care dăinuie de un veac, în masivă renovare începând din vara anului 2017. Ne aflăm acum, asupra iernii, în etapa acoperirii cu tablă de cupru a noii șarpante a Bisericii. 

Urmare, între altele, a scăderii puterii economice a enoriașilor parohiei, donatori de bază în această costisitoare întreprindere, și a creșterii prețurilor materialelor de construcție, suntem amenințați de întreruperea lucrărilor, implicit de efectele neprietenoase ale iernii asupra părții de acoperiș pentru care nu mai avem tablă - un necesar de circa 300kg - și nici resurse financiare, respectiv un necesar de circa 30 000 lei. 

Cele mai sus relevate ne determină să vă adresăm, cu speranță, acest apel la a empatiza și solidariza cu noi, cei implicați în cele cerute de buna desfășurare a lucrărilor, spre a obține sprijin în urgentarea finalizării lucrărilor la acoperișul lăcașului Bisericii. 

În contextul apelului nostru, ne punem nădejdea și în posibilitatea unor eventuali donatori de a decide redirecționarea unui anume procent (consacrat de lege) din impozitul pe venit, către instituția noastră de cult. 

Contul Parohiei „Sf Treime” Miroslovești: Banca Transilvania, Agenția Pașcani, Cod IBAN: RO71BTRLRONCRT0P39850801 

Cu mulțumiri adânci, 

în numele Consiliului parohial, 

Gheorghe Pârlea și Ioan Gospodaru 

(Cu acordul preacucernicului părinte-paroh Liviu Siminciuc)