 |
| Unul din eroii povestirii (Manole, la 89 ani) |
Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!
Prolog
Despre calvarul din prizonierat al fraţilor Manole şi Nică Pintilii am aflat încă de copil de la mama, sora celor doi. Nică a murit la bătrâneţe, iar fratele mai mic, Manole, aflat acum la vârsta de 87 de ani, e încă în plină putere, gata oricând să parcurgă pe jos drumul Miroslăveşti-Paşcani, dus-întors. Puţini din cei tineri pot ţine pasul cu el sau îi pot face faţă unor abilităţi fizice. E firav, n-are mai mult de 60 de kilograme, dar vârsta încă nu i-a încovoiat coloana vertebrală şi, mai ales, nu i-a împuţinat nicicum energia aceea care-i vine dintr-un sălaş lăuntric. Duce singur tot greul poverii de agricultor în propria-i gospodărie, iar duminica şi-n zilele de sărbatoare este nelipsit de la Sfintele Liturghii.
Într-una din zile l-am rugat pe moş Manole să-mi împrospăteze memoria cu privire la caznele sale din prizonierat, despre care îmi povestise cândva mama. A fost ca şi cum aş fi pus un casetofon în priză. Cu o emoţie specială, născută din îngemanarea sechelelor suferinţei sale din război şi efectul preţuirii mele exprese faţă de tenacitatea prizonierului care a fost, interlocutorul meu a intrat într-un fel de transă. "Transportat" complet în trecut, mi-a fost imposibil să-l mai pot opri, pentru a-i dirija evocarea. Povestea neselectat tot ce i-a marcat viaţa în acei ani de coşmar, folosind persoana întâi şi a doua. La persoana a doua, intona milităreşte comezi, atât pe-ale sergentului care a fost, cât şi pe-ale superiorilor lui. O făcea cu o exactitate uluitoare şi cu expresia unei posturi reale. Ca să pot sintetiza avalanşa de informaţii din care se desprindea povestea prizonieratului celor doi fraţi miroslăveşteni, am recurs la o prelucrare pe care o redau mai jos, cu temerea că nu voi reuşi să sugerez cititorului o reprezentare cât de cât apropiată de realitatea terifiantă trăită de cei doi ostaşi din Mirosloveşti.
*
Maranda Pintilii era o femeie simplă şi evlavioasă. Înainte de a se declanşa cel mai crunt război al omenirii, care a provocat peste cincizeci de milioane de victime, ţărăncii din Mirosloveşti îi răpiseră deja cinci copii bolile copilăriei – un alt fel de război, poate mai crud decât cel propriu-zis, căci victimele lui erau copiii. Durerea pierderii celor doi prunci gemeni, amândoi băieţi, apoi a celui ce părea că a scăpat de bicisnicia vârstei infantile, căci avea vreo doisprezece ani, nu se stinsese încă în sufletul acestei mame nemângâiate. O întărea însă, în suferinţa ei, pilda lui Iov cel din Biblie şi ceilalţi copii care i-au rămas în viaţă, între ei Nică şi Manole, nădejdea bătrâneţii ce urma să-i vină.
În pragul războiului, Nică era deja însurat şi avea şi trei prunci de crescut, iar Manole era tocmai la vârsta când ţara îl cerea la oaste. Acum însă, ţara avea nevoie de mai mulţi ostaşi, aşa că n-a scăpat de rechemare la datoria ostăşească nici bădiţa Nică, cum îi zicea fratele mai mic. Biata mamă ştia ce înseamnă războiul din cele ce văzuse în celălalt, din care bărbatul său a avut norocul să se întoarcă. Aşa că îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu, pe Care-L implora cu rugăciuni adânci să-i ajute pe băieţii ei să împărtăşească norocul oşteanului din primul război, oşteanul care, atunci, îi era deja unuia dintre ei tată, celuilalt urmând să-i devină după lăsarea la vatră. Se ruga întruna în casă, în ogradă, la câmp sau la poartă, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, în ambele sensuri ale acestuia: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!
Ani de zile, mama ostaşilor din Mirosloveşti n-a primit nicio veste despre băieţii plecaţi la război, nici măcar pe aceea că prima invocare din rugăciunea ei se împlinise deja. S-a întâmplat pe undeva, lângă Tiraspol, în Transnistria. Coloane de prizonieri români, aflate în marşuri chinuitoare spre Rusia sau Ucraina, îşi întretăiau drumurile pe pământul fraţilor de neam de peste Prut. Coloana celor vreo sută de prizonieri, care îl avea commandant, pus de ruşi, pe sergentul Manole V. Pintilii, a primit îngăduinţa nesperată a pazei sovietice de a se opri la o fântână. În timp ce a băut fiecare în fugă un pumn de apă rece, care avea să le ţină şi de foame, iar câţiva dintre nefericiţi şi-au oblojit cu bucăţi din cămăşile slinoase rănile din tălpi, a ajuns la acel loc de răgaz încă o coloană de prizonieri. De fiecare dată când avea asemenea prilej, cu vocea înecată de emoţie, Manole întreba: "Fraţi români, nu-i cumva printre voi şi frate-meu, Ion Pintilii?" A întrebat şi de data asta, dar acum a facut-o sub impulsul unei speranţe pe care n-o mai avuse până atunci. Simţea că de undeva, din mulţimea amărâţilor care mergeau către "Golgota" lor de muritori, o voce îi va răspunde: "Unul Pintilii îi mai la coadă…". Sergentul care-şi căuta cu ardoare fratele crezu că răspunsul la întrebarea de acum e doar ecoul speranţei lui. Dar vocea era aievea si continuă să rasune a nădejde: "Nu-l ştiu după numele mic…Du-te de vezi dacă-i frate-tău…". Şi în timp ce ruşii care-i însoţeau fumau "în ştafetă" o ţigară ieşită din manufactura ambulantă a unui soldat român, căruia îndeletnicirea aceasta sporadică îi era leac de alinare, Manole îşi zări fratele. "…Badiţă Nică!…". Atât putu rosti sergentul, căci îl gâtuia plânsul, ca şi pe frate-său, cu care nu se mai vazuse de trei ani.
Acum se întâlniseră, dar aveau itinerare diferite. Ce era de făcut, ca fraţii să rămână împreună? Ruşii îi număraseră, iar lipsa unuia dintre prizonierii din coloană nu putea fi justificată, la raport, de comandantul-prizonier, decât dacă absentul murea pe drum. Schimbul între oamenii din coloane diferite nu era acceptat nici de către prizonieri, fiecare crezând în destinul lui. Norocul sergentului Pintilii veni din faptul că în coloana sa murise un nefericit. Şi iată-l pe tânărul evlavios, pentru prima şi singura dată, bucurându-se de moartea unui semen. Vorbi cu celălalt comandant de coloană să-l dea pe frate-său în schimbul mortului. Deşi se temea de eventuale consecinţe, acesta acceptă şi raportă însoţitorilor ruşi moartea prizonierului, cerând permisiunea să-l îngroape. Fără nici o expresie pe chip , unul din ruşi se deplasă spre locul unde Pintilii săvârşise substituirea şi se convinse de existenţa mortului. Făcu un semn precipitat comandantului român ce-l avea acum în inventar pe nefericitul răposat, din care gest acesta înţelese că nu e timp de îngropat morţii. Şi dădu semnalul de plecare.
Calvarul drumului pe jos, în camioane "Molotov" fără prelată ori în trenuri de marfă, tixite cu pradă metalică de război, foamea şi setea îndurate au adus în lagărul din Donbas mai degrabă nişte suflete încă pâlpâind, decât nişte trupuri destinate să clădească abataje în celebrele mine ucrainene.
Cei doi fraţi Pintilii au fost repartizaţi în formaţii de muncă diferite. Truda lor de prizonieri trebuia să se consume la suprafaţa minei, cărând trunchiuri de copaci, preluate dintr-un loc unde tulpinile din codri erau lepădate aici de alţi nefericiţi. Pentru a-l putea transporta, sub un trunchi de vreo 400 de kilograme se chirceau între opt şi zece prizonieri. Până la stivă îi pândeau capcane care zdrobeau zilnic trupuri aproape stinse de foame, frig şi boli. Deşi era doar un schelet, Manole nu era omul care să se lase învins cu una cu două. Nu se gândise la moarte nici sub gloanţele şi schijele războiului, fiindcă, mai mult decât alţii, îl luase pavăză pe Dumnezeu şi credea cu tărie în ziua cea mare a întoarcerii acasă. Frate-său mai vârstnic îl ocăra mereu că nu se cruţă. Îl vedea întruna la capătul din faţă al trunchiului, acolo unde primejdia strivirii se dovedise a fi mai frecventă.
Într-o zi, bădiţa Nică scăpă din nou de sub pază şi dădu fuga pe la frate-său, cu grija încuibată, încă din copilărie, în sufletul fratelui mai mare faţă de cel mic, deşi el era cel mai vulnerabil în condiţiile de acum. Dorul de cei trei prunci de-acasă şi teama că nu va rezista până la vremea întoarcerii la ei îi slăbiseră puterile peste măsură. Mai era şi grija pentru Manole, care parcă-şi provoca destinul prin mărinimia lui de-a se expune în locul altora. Paşii împleticiţi îl aduseră în acea zi către frate-său ca o prevestire rea. Tocmai când ajunse în zona de lucru unde-l găsea adesea pe Manole, o grămadă de umbre îmbrăcate în mantale zdrenţuite făcuse un fel de cupolă asupra unui trup neclintit, cu tâmpla brăzdată de linii sângerii. Îşi făcu loc şi Nică Pintilii în acea adunătură de trupuri, după ce păşise peste un trunchi rostogolit nefiresc în preajma acelei grămezi de oameni. Simţi deodată cum i se taie picioarele, căci recunoscu acolo, jos, trupul fratelui său. Cu mâinile nesigure, începu să-i frece faţa cu zăpadă, în speranţa că Manole zace doar într-un leşin. Frate-său nu dădea însă nici un semn de viaţă. Cei din preajmă îl priveau cu milă pe cel care-L implora pe Iisus să repete minunea cu …învierea lui Lazăr. Bădiţa Nică îşi ridică fratele inert în şezut, îl prinse de subsuori şi începu să-l târască spre ieşirea din lagăr. Striga cât putea într-o rusă stâlcită după ajutor.
Când a înviat din moarte, Manole se trezi împresurat de trei bărbaţi îmbrăcaţi parţial în alb, într-o încăpere cu pereţi din zid. Trăind de mult timp numai în barăci de scânduri, nu-şi putea explica cum a ajuns într-o asemenea clădire. Avea să se dezmeticească mai târziu, când află că a zăcut acolo, la spital, în neştire, vreo trei zile. A fost norocul lui să se afle în acel spital un medic român, devotat jurămantului lui Hipocrat. Acesta ceruse sprijin unui medic neamţ, cu care doctorul român împărtăşea acelaşi statut de prizonier de război. După vreo lună, cu auzul slăbit, Manole Pintilii revenea în lagăr, inapt însă pentru muncă.
La puţin timp după accidentul lui Manole, veni sorocul lui bădiţa Nică să se apropie de buza prăpastiei dintre viaţă şi moarte, căci se îmbolnăvise de tifos. În lagărul lor numai unul scăpase cu viaţă până atunci din agonia acestei boli cumplite. Fusese dus în baraca cea izolată, căci acesteia i se destinase rolul de lazaret (loc de carantină pentru bolnavii contagioşi). Era rândul lui Manole acum să se îngrijească de frate-său, înfruntând ameninţarea contaminării. Bădiţa Nică, pendulând între cele două maluri ale soartei, cu ultimele puteri, se ruga de el, plângând, să nu se mai apropie de lazaret. Nădejdea lui era acum în supravieţuirea fratelui mai mic, căci numai el le mai putea ţine loc de tată credincios copilaşilor lui de-acasă, în caz că el nu va găsi putere să reziste. Apoi, nu suporta gândul că inima mamei, care-i aştepta de ani de zile, ar putea rămâne nemângâiată până la moarte, în cazul că nu s-ar întoarce niciunul dintre ei.
Într-o zi, inevitabilul se produse. Manole Pintilii deveni şi el locatar al lazaretului din lagăr. Şi dacă tot a trebuit să înfrunte moartea, ceru să o facă îmbrăţişat cu fratele său, adică în acelaşi pat. În el, mezinul, încă mai licărea un pic de speranţă, pe care dorea s-o împărtăşească acum cu bădiţa Nică. Au trecut amândoi prin toate etapele bolii. Manole însă rezista bine. Rupea de la gura lui din cartoful fiert, primit o dată pe zi, ca să-l întremeze pe frate-său. Avea cu el şi o carte de rugăciuni, o epistolie, pe care i-o puse mama-sa în sân la plecarea de-acasă. Se aşeza în genunchi în mijlocul barăcii şi citea cu voce tare, pentru toţi bolnavii, rugăciunile întăritoare, de fapt, singurul tratament pe care aceştia şi-l puteau administra – pentru suflet, căci pentru trupul bolnav tifoşii nu primeau nimic. Totul era la cheremul rezistenţei propriei naturi. Toţi bolnavii erau numai piele şi oase, dar câţiva dintre ei au supravieţuit. A scăpat chiar şi cel care avea la un moment dat cele mai mici şanse: Nică Pintilii, singurul care avea de crescut trei copii, misiune pentru care rămânerea în viaţă era o condiţie invariabilă. Toată viaţa sa avea să-l privească pe frate-său, Manole, ca pe salvatorul lui deşi, în această privinţă, loialitatea lor frăţească se manifestase într-o ideală reciprocitate.
*
Într-o dimineaţă senină de aprilie, 1946, când prin crengile pomilor înmuguriţi cîntau graurii, la o poartă de gospodari din Mirosloveşti, o mamă murmura pentru ultima oară, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, rugăciunea pe care o rostise de o sută de ori pe zi, de cinci ani încoace, de când amândoi băieţii îi plecaseră la război: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!". Prin colbul uliţei, stârnit de hârjoana inocentă a câtorva copii, ochii împăienjeniţi de-atâta plâns zăriră două siluete, apropiindu-se agale şi sprijinindu-se una pe alta. Nu recunoscu în cei doi pe fiii ei, dar era încredinţată că nu puteau fi alţii. Dumnezeu nu putea ignora puterea credinţei acestei mame din Miroslăveşti. Şi aşa a şi fost.
*
După ani mulţi, când tocmai îl împlinea pe cel de-al optzeci şi patrulea, Maranda Pintilii pleca împăcată acolo unde "…nu este durere şi nici întristare", pentru că-i avea la căpătâi pe cei doi băieţi ai săi, Manole şi Nică, pentru care ea consacrase, la scara unei arii spirituale locale, măsura-etalon a dragostei de mamă.
(Text publicat în revista literară online Visul, nr. 53/2011)
Gheorghe Pârlea-Navrapesti
Fantasma soldatului neîntors de la război
Se zice că de la începutul existenţei umane şi până în prezent au trăit vreo 81 de miliarde de oameni. Dacă am scădea cele şase miliarde şi ceva, cât numără populaţia Lumii în prezent, ar rezulta că au murit până acum vreo 75 de miliarde de semeni. Câţi dintre aceştia au murit de moartea aceea naprasnică, pe care, într-un fel, cei dispăruţi şi-au asumat-o? Mă refer la cei morţi în războaie... Întrebarea, desigur, e retorică, dar ea duce către o presupunere: războaiele omenirii au întipărit pentru veşnicie în fiinţa umană instinctul fricii de acest gen de moarte. De aceea, dintotdeauna, printre ostaşii plecaţi la luptă, unii dezertează. Şi-ar fi fost mult mai mulţi aceştia dacă fricii de moarte în luptă nu i s-ar fi opus frica de moarte în faţa plutonului de execuţie, alcătuit din propriii camarazi.
Unul din sătenii noştri, povestesc cu oarece nehotărâre bătrânii satului, trecut binişor de vârsta cătăniei, a fost mobilizat şi el prin '41. Cel chemat la oaste, Gheorghe V , odată ieşit pe poartă, avea mică nădejde să-şi mai poată strânge în braţe cei trei prunci şi nevasta.
Prin stepele Răsăritului, unde nimeri cu unitatea sa, moartea învelea pământul cu o cergă necuprinsă de trupuri ostăşeşti. În faţa iadului arătat lor pe Pământ, destui nefericiţi cărora încă nu le venise clipa, rămaşi fără comandanţi sau scăpaţi de sub autoritatea lor, îşi pierdură demnitatea de soldaţi şi încercau să caute scăpare chiar şi în gaură de şarpe. Printre ei, şi miroslăveşteanul nostru. Câţiva dintre aceşti fugari care sperau doar să amâne moartea cu vreo câteva zile, câteva săptămâni, se îndreptau înapoi, spre vest, fără prea multă lămurire asupra locului unde voiau s-ajungă.
Şi în pribegia lor, nefericiţii pândiţi acum de moarte nedemnă întâlneau adesea tabere de ţigani-căldărari. Oamenii aceştia ai trecutului trăiau după regulile neamului lor nomad, iar autorităţile nu le impuneau apatrizilor legile locului prin care colindau. Aşa îi încolţi în minte lui Gheorghe V să-şi afle prin ei scăparea de glonţul plutonului de execuţie. Deşi căldărarii ştiau că-şi pun şi ei viaţa în primejdie, dacă se va afla că au tăinuit un dezertor, proscrisul de la apa Moldovei găsi bunăvoinţă la bulibaşă. Dar asta numai cu înţelegere sub jurământ de moarte că va plăti tainuirea cu preţul lepădării de neamul moşilor şi strămoşilor săi.
Corturarii aceştia vor fi zăbovit mult prin stepele Buceacului până ce au au trecut Prutul cel blestemat să despartă un neam. Poate mânaţi de dorul ascuns al românului, şatra s-a aciuat de la un timp prin părţile Neamţului, nu prea departe de meleagurile ce zgândăreau dorurile ascunse ale lui Gheorghe V.
În sat, după încheierea războiului şi întoarcerea din refugiu, oamenii aşteptau cu sufletul la gură supravieţuitorii ori scrisorile autorităţilor cu privire la soarta celor care nu s-au mai întors. Mulţi au trbuit să-şi jelească morţii, sau să-şi hrănească speranţa că dispărutul va apărea cândva, ca o nălucă ce avea să tulbure uliţele satului. Cu unii s-a întâmplat aşa, cu unii nu. Casa lui Gheorghe V a rămas petru totdeauna bântuită de fantasma oşteanului neîntors.
Dar dacă te ei după gura lumii, peste ani, din când în când, pe uliţa satului în care-şi avea gospodărie miroslăveşteanul de demult dispărut, un bătrân căldărar, singur şi tăcut, purtând, doar ca pretext, vreun cazan sau vreun ceaun în spinare, zăbovea prin preajma unei case anume şi arunca priviri ascunse şi înceţoşate de lacrimi, amare în loc de sărate, peste gardul acelei gospodării. Altădată, doi căldărari mai tineri, în timp ce reparau stricăciunile metalice ale localnicilor, puneau întrebări indiscrete despre familia lui Gheorghe V. Destui clienţi ai acestor întreprinzători ambulanţi îşi dădeau ghionturi ascunse pe seama faptului că unul dintre făurari era leit mezinul din sat al ostaşului neîntors din război.
Fiii celui dispărut, gospodari vrednici pe la casele lor, n-au putut sta cu mâinile-n sân, după toate aceste şoapte care îi ocoleau. I-au descusut pe câţiva căldărari din preajma celor care păstrau taina şi, astfel, au aflat identitatea celor doi făurari ambulanţi şi locul în care s-au împământenit ai lor.
Ajunşi într-un sat de lângă Roznov, la vatra statornică a nomazilor veniţi dinspre părţile Nistrului, cei doi fraţi miroslăveşteni găsiră acolo un bătrân căldărar care-şi pierduse demult graiul. Ori, poate, se prefăcea că i s-a întâmplat asta, ca, asfel, pentru fiii si nepoţii lui din Miroslăveşti, el să rămână mereu soldatul Gheorghe V, cel dispărut în război.
(Publicat in revista online Armonii culturale, 7 dec. 2011)Duhul vinovat al dragostei
Era prin aprilie, 1944, când bubuiturile surde ale proiectilelor de tun au început să zdruncine calmul relativ al satelor noastre. La Mirosloveşti erau deja amplasate unităţi militare, în aşteptarea confruntării de pe fracţiunea de linie Soci-Boureni a frontului din Moldova. Încă nu fusese dat ordinul de evacuare, iar spectrul morţii încă nu tulbura natura omenească. Chemarea dragostei primea sau nu răspunsul pereche, iar hora satului prilejuia încă întâlnirea destinelor pentru tinerimea aşezării moldave.
În gospodăria lui Neculai Albu, felcerul satului pentru necuvântătoare, fusese găzduit de ceva timp un sergent. Era comandantul unei grupe de ostaşi care asigura paza dealului de la răsărit, coasta cea încoronată de pădurea înţesată cu unităţi de artilerie, aflate în dispozitiv de luptă. Neculai Albu avea fete mari, între care Ileana strălucea de frumuseţe. Nici flăcăul venetic nu era mai prejos. Se vedea asta la horele satului, mai ales când, în hainele-i militare, prins în focoasa sârbă, bătea din pingele umăr la umăr cu flăcăii băştinaşi.
Deşi, până la venirea soldaţilor în sat, Ileana lu'Albu îi făcea ochi dulci lui Dumitru Ciocoiu, un consătean încă nechemat la oaste, fata nu mai prididea acum să-l soarbă din ochi pe dom'sergent. Băietanii mai hâtri au şi-nceput să slobozească aluzii în strigăturile lor din vâltoarea horei: “Bate talpa, don'sergent/ Cu Ileana chept-la-chept!”. Şi acestea nu-i cădeau bine deloc lui Dumitru. Aşa că între cei doi pretendenţi la farmecele Ilenei s-a născut, fără putere de stăpânire, o duşmănie de moarte.
Peste sat, firea încă palidă a primăverii mângâia pământul reavăn în lumina amiezilor. Soarele nu dovedea însă să dăruiască şi destulă căldură pentru sămânţa de curând îngropată în brazdă. Abia ieşiţi din iarnă, sătenii îşi terminaseră lemnele de foc, ba chiar şi cioclejii cei rămaşi de pe urma vitelor şi a oilor, dacă le aveau. Sobele lor de gătit înghiţeau întruna mai tot ce ardea. Gospodarii cu mai puţină stare îşi aduceau vreascurile de la pădurea din coasta satului. Pentru câte o sarcină de găteje se-nţelegeau ei cumva cu paznicii boierului Sturza şi-o scoteau la capăt. Dar acum era oprelişte mare din partea sentinelelor sergentului cel ţanţoş. Dumitru lu' Ciocoiu însă nu prea era dus la Biserică. Familia lui avea multe guri de hrănit şi nu era de şuguit cu asta. Făcu ce făcu şi, păcălind soldatul de pază, intră în pădure încins de mai multe ori cu o funie ce avea să-i folosească drept legătură pentru snopul de crengi uscate.
Gârbovit de greutatea-i din spinare, la-ntoarcere, pe drumul cel scobit adânc de carele satului vechi, de la Silişte, Dumitru se trezi faţă-n faţă cu sergentul. Rivalul său, cu gând ascuns şi cu prilej de-nfăptuire acum, sub aţâţarea văpăii din sângele lui fierbinte, îndreaptă puşca spre hoţul de lemne. Duhul cel vinovat de dragoste oarbă nu putu fi stăpânit de flăcăul-ostaş. Mâinile sale erau prea încleştate pe unealta morţii, dincolo de puterea lui de stăpânire. Degeaba l-a prins de armă Dumitru, cu singura-i mână liberă. Că n-apucase a răsturna în lături hrana focului ce-avea să-i gătească merindele de praznic întru pomenire. Glonţul sergentului îi străpunse trupul şi scăldă în sânge braţul de vreascuri, peste care flăcăul căzu cu o adâncă nedumerire pe chip.
În timp ce în ograda părintească, sub privirile curioase şi speriate ale copiilor, corpul lui Dumitru era cercetat de doctorii aceia ciudaţi, cei care opereaza fără să fie nevoie de anestezie, sergentul se dădea de ceasul morţii să iasă basma curată din această tărăşenie.
Sătenii de azi, copiii de demult care se holbau speriaţi prin gardul de nuiele la trupul dezgolit de haine şi de viaţă al flăcăului răpus, nu ştiu dacă sergentul a fost învinovăţit de crimă sau dacă a scăpat sau nu de glonţul inamic, pe frontul din Răsărit ori pe cel din Apus. Dar ştiu sigur că Ileana lu' Neculai Albu a rămas singură pentru multă vreme. Până când, ca o proscrisă a locului, şi-a găsit ursita undeva, departe, într-un alt sat.
Publicat în revista online Visul, nr. 53/2011
Preţul dorului de casă, în război
În timpul documentării
pentru monografia comunei Mirosloveşti, am aflat despre drama unui soldat din
Soci, pe nume Chiruţ Iordache. Acesta, în cel de-al Doilea Război Mondial,
lupta alături de camarazii săi pe linia frontului din zona Păstrăveni-Uricheni,
la o "azvârlitură de băţ" de satul unde-şi avea gospodăria. Îl măcina
mereu dorul şi grija faţă de cei de-acasă, cu atât mai mult cu cât el se afla
în preajma lor, fără a putea avea însă veşti de la ei. Numai câteva clipe îşi
dorea să-i vadă şi să-i îmbrăţişeze, căci, "…cine ştie ce va urma…",
se tânguia el tovarăşilor săi.
Într-o seară, la apel, soldatul socean lipsea. Absentul făcuse imprudenţa care avea să-i fie fatală: a ascultat de glasul inimii şi nu de cel al raţiunii.
În timpul nopţii ce a urmat aceleiaşi seri, pe un cal înspumat de zorul prin care soldatul spera să atenueze fapta-i necugetată, se întorcea la camarazii de arme din vizita fugară făcută alor săi. Camarazii însă îl întâmpinară ca pe un inamic, după cum le era consemnul.
Războiul nu cunoaşte clemenţa care, pe timp de pace, se naşte din circumstanţele atenuante. Soldatul a fost dus în faţa plutonului de execuţie, în prezenţa nedumeriţilor săi camarazi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu