O incursiune imaginară într-un crâmpei de lume străveche

 

Prolog

Cultivarea fascinației pentru trecutul istoric ar trebuie să fie o preocupare importantă a școlii. Spun asta fiindcă, mai nou, sunt oameni (chiar curente culturale) care ignoră trecutul, excedând rolul prezentului în raport cu originea lui, anume anteriorul istoric, cu toată încărcătura lui de experiențe umane. Iar asta se răsfrânge dăunător asupra copilului, omul în formare.        

Cum să ignori trecutul, baza existenței prezentului?! Cum să bagatelizezi veridicitatea documentelor istorice, ori "vocea" vestigiilor materiale, munca ostenitoare a istoricilor și arheologilor?! E benefică în formarea noastră ca oameni - care, în fond, consacrăm  existența celor trei concepte temporale - chiar și imaginația (atunci când nu există documente), bazată pe ce ne inspiră artefactele și un cuantum de cunoștințe dobândite instituțional ori prin lectură autodidactică.

Iată, spre exemplu, o probă de un astfel de practică imaginativă, rezultată din reflectarea în conștiința unei persoane fascinate de trecutul istoric  a "limbajului" unor artefacte descoperite întâmplător în spațiul proxim baștinei sale. Asta luând expresie într-un scenariu vizualizat interior, precum o dioramă „vie”, reprezentând o secvență de ecosistem primitiv din arealul văii Moldovei, populat cu personaje ale  locului și timpului respectiv.      

Să ne insinuăm ca martori în această scenă retrogradă și să fixăm "filmul" limitând la minimum timpul, anume într-o zi din așa-zisul Eneolitic dezvoltat (Epoca cuprului), iar spațiul să-l presupunem ca amplasament aflat chiar pe versantul vestic al Culmii Căpățânii din satul de pe valea Moldovei, Boureni, areal în care au fost descoperite vestigiile care îndeamnă la această retrospectivă imaginară.

                                                                                        ***

       O zi însorită, dar destul de răcoroasă, ce pare o frântură de timp astronomic din ceea ce noi azi numim primăvară. Din zarea în care, târziu, soarele se va piti după culmile încețoșate ale Călimanilor, sclipesc fascicule de raze, ca lumina unor reflectoare din timpul nostru. Sunt, probabil, reflecțiile limbilor de ghețari ai ultimei glaciațiuni, aflate pe jgheaburile larg deschise spre soare-răsare, adică și spre Boureni.

       Nu prea departe de răcoarea grea a muntelui, în spațiul ce urma a intra în legendă, urcând domol pe scara cerului, soarele își concentrează lumina pe vegetația luxuriantă, străbătută de cărări cenușii, în care țărâna e amestecată cu tulpinile ierburilor stoarse de sevă. E rezultatul mecanicii tălpilor oamenilor timpului, a copitelor  și labelor animalelor.

       Ceea ce numim noi azi lunca Moldovei e, în scenariul acesta mult întors în timp, o masă compactă de sălcii, plopi, arini și tufe de lăstăriș, străbătute de labirinturi întunecoase prin care se strecoară vietățile. Mai sus, pe malul stâng al râului cel încă fără nume, unde pădurea urcă pe o culme spre răsărit, se văd câteva poieni mângâiate de soarele ridicat deasupra lor cam la lungimea a două-trei prăjini, etalon folosit pentru măsurat terenurile cultivate de oamenii aceștia preistorici și perpetuate până în vremea bunicilor noștri.

       În  desișul pădurii de fag, carpen și stejari seculari, unii chiar milenari, se văd câteva suprafețe vegetale dreptunghiulare de diferite nuanțe de verde. Par a fi culturi. De grâu?... De cânepă?...   De mei?...

       Știm că oamenii acestor timpuri aveau deja unelte specifice recoltării unor asemenea plante. Ne confirmă secerea de bronz găsită, peste timp, în solul locului.

       În altă poiană se văd câteva colibe. Au forme dreptunghiulare și par a avea în alcătuirea lor lăuntrică o singură încăpere, pe jumătate îngropată în pământ, căci șoproanele acestea nu sunt deloc semețe. Sunt acoperite de “căciuli” cu baza pătrată, alcătuite din vegetație uscată, sprijinită pe o țesătură de jordii dispuse de-a lungul pe planul înclinat, ale căror capete se văd pe ici-colo. Striațiile de pe planurile oblice ale acoperișurilor par a fi tulpini de stuf și papură. Unele acoperișuri, cele mai gălbui, ne sugerează imaginea snopilor de paie. Spicele vor fi fost lovite cu bețe spre a fi golite de boabe, rămânând pentru alte nevoi snopii de masă vegetală.

       Adăposturile acestea, fără îngradituri în jur, au câte un tăpșan bătătorit în fața intrării.  În spațiul acestor “bătături” se văd vetre din care fumegă sau se ridică limbi de foc. Lângă vetre se disting siluete de oameni și voci umane din care răzbat, până spre pădure, silabe. Rostirile lor au vocalele știute ca atare de noi, vorbitorii de azi.

       Din adăposturile noastre imaginare, la oarece distanță de habitatul lor, se văd turme mici de oi și câte doi-trei câini alergând în jurul lor. Se aud și lătrături. E clar: “ham-ham”, limba lui Canis lupus familiaris,  nu a suferit nicio modificare fonetică pe parcursul mileniilor de până la noi, oamenii prezentului. Doar “hau-hau”, cu mult înainte, când câinii erau încă lupi, a trecut printr-o modificare minoră.

       Dar  să tragem atenți cu urechea asupra vorbelor acestor oameni. Surpriză! Vocea unui copil, gol-goluț în privința îmbrăcămintei, rostește apelativul “mama”. Vasăzică, tragem noi precipitat concluzia, limba română își are izvorul - măcar într-o șuviță de curgere - hăt departe-departe, mult înaintea războaielor daco-romane. N-ar trebui să ne îndoim prea tare că tribul acesta e un grupuscul din care descinde masa pelasgilor, triburi trăitoare pe-aici de prin secolul III î. H., despre care învățații de azi spun că sunt înaintașii tracilor, predecesorii dacilor și multor altor seminții tracice cu o limbă relativ comună în toate zonele lor de răspândire, din Panonia până la Nipru, de la Marea Egee până la Marea Baltică.

       Aventura noastră intermediată de miraculosul tunel imaginar al timpului nu e lipsită de pericole. Din locul în care ne aflăm teleportați retrograd din prezentul nostru evoluat, auzim un răget prelung, împletit cu strigăte umane și lătrat de câini. Precis, credem noi, în direcția aceea se desfășoară o vânătoare. Nu a trecut prea mult timp până ce, în luminișul unei poieni, să se arate câțiva bărbați îmbrăcați sumar în niște încropiri de haine, nu atât din piei de animale cât mai ales din ceea ce, cu indulgență, am putea să le numim țesături. Brațele și picioarele – de la coate, respectiv de la genunchi în jos – sunt dezgolite. Umerii acestor vânători ce se deplasează în perechi poartă drugi care străpung hălci din trupul unui bour, poate zimbru. Capul cornutei, dislocat de corp, e legat cu funii de cânepă și coji de copac de capătul unei crengi groase, sprijinită cu celălalt capăt pe umărul vânjos al bărbatului din fruntea grupului. Locul acestui vânător, anume în capul coloanei, pare a nu fi întâmplător, ci un mod de a pune în evidență rolul lui în grup, în raport direct cu trofeul expediției vânătorești.

       Ajuns în preajma sălașului lor, vânătorii sunt întâmpinați, cu multă larmă, de femei și copii. Copiii agită arcuri-jucării, imitând bărbăția taților-vânători, iar femeile poartă în brațe oale învrâstate cu ocru, negru și alb. Vor fi având în ele apă sau vin din soiul Vitis Silvestris, primul soi de viță „domesticit” și familiar triburilor agatârșilor de dincolo de munți, cu influență și la răsărit de Carpați, cultivatori de viță-de-vie trecuți de grecii de mai târziu în fantezia renumitelor lor legende.

    Și oamenii aceștia par cel puțin mulțumiți, poate chiar bucuroși. Unii dintre cei cu urciorul la gură par a fi chiar în extaz, fericiți, fără însă a cunoaște denominarea acestei stări, căci înțelesul de fericire s-a născut mult mai târziu, după descoperirea scrisului și născocirea dicționarelor.

Gheorghe Pârlea

Nucul cel bătrân al vecinului, unealta unui destin (Sau… Din amintirile unui copil contemplativ – VI)

 

Casa părintească – acum doar întrezărită în construcțiile în care s-a metamorfozat –, cu ograda și grădina aferente ei, nucleul copilăriei mele, e la aproape un kilometru de casa în care locuiesc de puțin peste jumătate de veac. Am însă mereu nostalgia acestui spațiu. Deși părinții nu mai viețuiesc de mult timp, le simt acolo prezența. Mai ales când îmi vizitez fratele și sora, care și-au adaptat în vechea ogradă a gospodăriei părintești, pe structura vechilor construcții, propriile lor locuințe. 

Pe locul căsuței bunicilor, locuință acoperită cu stuf, ce dăinuia dinainte de construcția casei mari, cu prispă mărginită de pălimar (balustradă) din scânduri traforate, susținut de diregi, încrustați și ei cu modele și uniți cu streașina, fratele a încropit un foișor. În parte, acest mic cerdac de vară conține elemente de arhitectură din casa veche, care a fost demolată de tata spre a-și adapta locuința la nevoile cele noi și stilul epocii, respectiv postbelică. Fratele a expus în interiorul foișorului „artefacte” din locuința copilăriei noastre, lucruri demodate care au supraviețuit timpului scurs de când eram în subzistența devotaților noștri părinți.

Într-una din zile mă aflam în foișorul fratelui, la un pahar de vin rubiniu, licoare ce te îmbia s-o bei și cu ochii, adică în timp cât mai prelung, ca să lucreze pe îndelete celulele fotoreceptoare ale retinei, cele sensibile la culoarea roșie. Foișorul are deschiderea spre dumbrava ce mărginește pârâul care străbate satul de la nord la sud, spre a se întâlni cu legendarul râu în care a fost răpusă de bourul fioros Molda lui Dragoș-vodă, descălecătorul.

Urechile, la concurență cu privirea, mi se îmbătau cu un alt dar al vieții, cântecul privighetorilor, un concert caracteristic miezului primăverii. Doamne, ce miracol e cântecul privighetorii! Păsărica aceasta mai mică decât o vrabie, pe care mai degrabă o auzi decât o vezi, are în natura ei vocală o partitură melodică ce o face neîntrecută. Fragmentele cântecului ei sunt de mare varietate și rafinament, încât te miri ce lucrare minuțioasă a avut de săvârșit Creatorul atunci când i-a alcătuit aparatul vocal, ca și pentru al ciocârliei, parcă anume ca să-I fie Lui exercițiu premergător pentru glasul omului creator, vocea care a atins sublimul.

Acaparat de o stare melancolică, stimulată atât de concertul păsăresc cât și de efectul ușor al moderatului meu tratament cu vitaminele și mineralele din seva viței-de-vie, cercetam, alternativ, când conținutul paharului de cristal, când verdele crud al copacilor, culoare care domina spațiul înconjurător. Și privirea mi se opri instantaneu asupra unui nuc de peste drum, înrădăcinat aproape de marginea versantul drept al pârâului. Pomul se afla în gospodăria vecinului nostru, moș Nică a’ Cucului. Da, așa îi era porecla, pesemne de la faptul că el, ca și alți mărginași ai pârâului Bahnei – cei din vecinătatea noastră –, împărțea habitatul cu pasărea care își cânta propriul nume. Acum bătătura și casa lui, ca și stăpânul lor, abia mai semnalau că au existat.

Casele noastre străjuiau cândva ulița ca doi căpitani de plai, una pe-o parte, cealaltă – vizavi. În acest spațiu al satului, făgașul de drum căruia noi, copiii, îi stârneam colbul în zilele fierbinți de vară ori îi frământam glodul în zilele ploioase ale primăverilor, se află, în ocolișurile sale, la cea mai mică apropiere de pârâu. 

Casa lui moș Nică era chiar pe buza râpei, în pericol de a se prăbuși cândva, odată cu malul înalt pe care stătea cocoțată. A fost demolată la timp de către moștenitorul său, bădia Gheorghe a’ Tudoscăi.

Proprietarul cel tânăr al gospodăriei era fiul natural al lui moș Nică, rezultat fie dintr-o căsătorie întreruptă, fie dintr-o legătură nelegitimată. Încă n-am reușit să dezleg nodul acesta. Iar de ce băiatul său nu purta numele tatălui, deși s-a aflat încă de copil în grija lui, a rămas de asemenea o taină pentru mine. Cu timpul, numele lui de familie, a’ Tudoscăi, își pierduse deja marca genitivală, devenind nominativul Tudosca. 

Privind insistent la nucul din grădina vecinului, începu a mi se derula povestea umană care îl implica. Totuși, am observat eu după ceva peste jumătate de veac de la întâmplarea care l-a avut unealtă în desfășurarea poveștii ce îl are în centru pe bădia Gheorghe, nucul nu părea a avea fălnicia din timpul copilăriei mele. Și mi se declanșă impulsul unei întrebări adresate fratelui, care tocmai turna din nou licoarea rubinie în paharul din fața mea:

     – Ia zi-mi, frate-meu, nucul acela e cel cu pricina?...

Fratele Ioan știa ce motiv ascuns de timp are întrebarea mea și  îmi răspunse de îndată:

     – Nu e cel din vremea copilăriei noastre. E progenitura nucului bătrân. Pe acela l-au tăiat cei care au folosit vremelnic gospodăria vecinului. 

     – Deci a crescut din rădăcina celui răpus de secure, ca să ne bântuie memoria până ce ne vom pierde facultatea asta, l-am completat eu.

Ajuns acasă din vizita mea familială, m-am așezat îndată la computer și mi-am reactivat amintirile cele cu declanșatorul în foișorul fratelui Ioan. Povestea nucului se derula ca aievea prin fața ochilor, în timp ce degetele apăsau pe tastatură în ritm și corespondență biunivocă cu imaginile care-mi stăpâneau memoria.

Bădia Gheorghe, om simplu, cu două-trei clase primare, era deosebit de receptiv la școala vieții. Dobândise, te miri de unde, vorbe înțelepte, deși mai avea mult până la vârsta la care acestea pot fi izvodite. Și producea asupra noastră, a copiilor din vecini, un anume magnetism subtil. Starea asta asupra martorilor care încă își ștergeau nasul cu mâneca hainei era întreținută de măruntele lui născociri tehnologice de interes gospodăresc. Multiplica, desigur  cu mijloace simple, funcțiile roții și ale pârghiei, separat sau împreună, în angrenaje care stârneau hazul: cărucioare care inovau roaba, tocătoare de mărunțit paie și iarbă, răzători pentru sfeclă și câte altele.

Bădia fusese căsătorit cu o femeie zveltă și frumoasă, mereu cu zâmbetul pe chip. Fața bălaie, senină a țaței Catinca excepta însă perioadele cu accese de nervozitate ale lui bădia Gheorghe, cam des nemulțumit de câte ceva. Era un căutător de adevăruri, însă cu acces blocat la ele. Un nemulțumit de propria-i existență. Mama spunea că i se trage asta de la condiția lui de copil fără mamă, că moș Nică, tată-său, era un om ursuz și aspru. Singura lui mângâiere feminină îi venea de la o mătușă rămasă pitică și cu cocoașă de pe urma poliomelitei. Am cunoscut-o și noi, frații, căci mătușa Ileana, oploșită în gospodăria lui moș Nică, fratele cel ursuz, era vecina mamei cea mai apropiată de inima ei. Boala îi afectase doar oasele, nu și ființa lăuntrică, tezaurul care îl distanțează covârșitor pe om de suratele lui, necuvântătoarele.

Veni însă vremea când, în gospodăria lui bădia Gheorghe, cumpăna ținută în echilibru de sufletul blând al mătușii Ileana și de chipul pașnic al țaței Catinca își pierdu funcția stabilizatoare. Pe rând, mătușa Ileana trecu la Domnul, iar țața Catinca găsi tăria și prilejul potrivit de a părăsi gospodăria în care, de la o vreme, ea își cam pierduse rosturile.

Rămas singur cuc, precum pasărea care arar a fost văzută împreună cu perechea sa, bădia își accentuă starea de neliniște lăuntrică.

Tata, om cu puterea de a se desprinde de interesele cele ce-și hrănesc propriul sine, încerca să-i alunge gândurile rele și-l încuraja să-și repare făgașul vieții, s-o readucă acasă pe țața Catinca. Bădia Gheorghe îi ascultă povața și reuși o reînnodare a funiei vieții sale casnice. Dar asta nu dură mult și din nou îi dădu motive nevestei sale să-l părăsească. Acum însă fără cale de întors.

Trecu ceva timp cu negură groasă deasupra căsuței vecinului, când, într-una din zile, mama intră în casă de pe-afară, unde o știam trebăluind, și ne dă veste nouă, băieților ei mai zburătăciți acum, că bădia Gheorghe și-a luat altă nevastă și că o cheamă tot Catinca. Mai adăugă apoi, cu ton de poruncă, să ne purtăm frumos cu ea, ca buni vecini ce am fost și cu prima lui nevastă.

Țața Catinca cea nouă – „cea nouă”, vorba vine, căci noi o vedeam ca pe o femeie mai învechită de timp decât Catinca cea care părăsise de nevoie cuibul conjugal –, cu timpul, ne deveni simpatică. Avea o anume hâtrenie, o sfătoșenie și mai ales o hărnicie ce erau repede observate. 

Bădia Gheorghe părea că a ales un drum cu ocol, spre a scăpa de duhurile cele rele care îl împrejmuiau. Asta însă nu dură mult, parcă anume spre a întări temeinicia unei zicale a nemților, popor care probase deja că… destinul îți iese în cale și atunci când faci ocol, ca să scapi de el.

Într-o zi în care sătenii se pregăteau de hramul bisericii satului, bădia și harnica lui consoartă se apucaseră, ca toată obștea, să-și dereticească încăperile casei pentru niscai musafiri din satele vecine. Țața Catinca era din Ciohorăni, sat mare cu mulți Hogășeni, neam venit cândva dinspre munte și din care se trăgea și cunoscutul scriitor Calistrat Hogaș. Nu auzise țața Catinca, „nici cu spatele”, de acest soi de renume al satului, dar fudulă cu cimotia ei musai că era. Și bărbatul ei, aflat într-un soi de transă fericită pe care i-o fi revelat-o cea de-a doua dragoste, nu-și slăbea deloc din ochi perechea. Cum materia primă pentru dresul pereților și a prispelor era încă cea din neolitic, cu sapa și hârlețul pe umeri, au coborât amândoi la malurile cu lut galben ale pârâului care curgea prin fundul grădinii lor. Au găsit repede două grote, începute de alți vecini, pe care au pornit a le prospecta cu uneltele cele potrivite. Insistau în a găsi vâna de lut untos care, înmuiat cu apa, să devină pastă ușor de întins pe pereții de chirpici. Apoi, chinavarul cel siniliu, în asociere cu varul, urma să tăinuiască o vreme muruiala gălbejită, prelevată din omniprezentele lutării ale satului.

Și cum două păreri cu greu ajung la una singură, acolo, sub dâmbul scobit, cei doi se înfruntau în a încerca cu sapa și hârlețul – când unul, când altul – noblețea lutului. Cum bărbatul cel obijduit de habotnicia nevestei n-avu putere de opoziție, ca o cârtiță de sfredelit tuneluri, țața Catinca își provocă ceea ce în sat, invariabil, se dă de știre prin dangătul clopotului. Se surpase peste ea bolta hrubei în care îți forța destinul. În fața a ceea ce cu o clipă în urmă era intrarea în grotă, bădia Gheorghe, împietrit de neputință, arăta ca o statuie răsărită din același material care o sufoca iremediabil pe nevastă-sa. Când își reveni în fire era prea târziu pentru strigăte după ajutor. Încercase el singur o vreme să ajungă măcar la un petic din fusta femeii, spre a se amăgi că o poate trage de sub malul ucigaș.

De la această nenorocire încolo, bădia Gheorghe deveni preocupat numai de cum să-și șteargă de pe pământ umbra propriului trup, care, ca o piază rea, îl urmărea chiar și fără intermedierea soarelui. Îl obseda această nălucă și în zile înnorate, și pe timpul nopții – ba chiar mai abitir noaptea. Vinovăția lui pentru moartea nevesti-sii căpătă anume această formă de adversitate. Or ștergerea umbrei omului de pe fața pământului presupune dispariția celui care o proiectează. Nu spunea deschis că vrea să moară, dar prefigura mijlocul.

Tata bănuia intenția vecinului și încerca s-o preîntâmpine. Cu aceleași sfaturi omenești, anume că omului îi este dat să-și ducă crucea, precum Hristos, că Dumnezeu nu-l lasă de izbeliște la necaz, că omul își poate ispăși păcatul prin spovedire și rugăciuni de iertare. Îl urmărea adesea, cu discreție, din ogradă.

Într-o zi, bădia Gheorghe își căuta de treabă prin preajma nucului de lângă drum. Tata observă asta și insistă să-l urmărească. La un moment dat văzu un detaliu care îi elucidă intenția vecinului. Observă, în proximitatea nucului, scara pe care, de regulă, bădia o ținea sprijinită de stogul de paie din zona opusă nucului. Cu un motiv banal, specific vecinătății, tata trece drumul și-l cheamă la poartă. Insinuarea tatei cu privire la scopul aflării la poara vecinului fu convertită îndată în ceea ce îl preocupa:

     – Gheorghe, nu te supăra pe mine, dar trebuie numaidecât să te cert. Văd bine, că doar nu-s fără simțire față de necazul tău, că pui la cale un lucru despre care crezi că te va scăpa de necaz. Nu te scapă, Gheorghe, ba mai tare te-adâncește în el. Pe lumea cealaltă, că Dumnezeu pedepsește omul care se ridică împotriva lui. Tu vrei, după câte înțeleg eu, să-I iei rolul Creatorului, vrei să-ți iei singur viața, ca și cum tu ți-ai și dat-o. Și, pesemne, ți-ai luat părtaș la nelegiuire nucul. E păcat de tine, Gheorghe! Ba și de nuc!

     – Ce vorbe-s astea, bădie Neculai? Pe ce te bizui? se preface a riposta vecinul nostru.

Fiindcă nu putu să infirme până la capăt evidența, bădia Gheorghe se dă prins, lăsând să-i scape și o glumă:

     – Badie Neculai, scara de lângă nuc nu înseamnă mare lucru, dacă nu ai văzut și… ștreangul.  Cum s-ar zice, mă spionezi. Poate că ai dreptate în cele pe care le spui mata din carte. Dar eu le știu pe-ale mele. Din viață, nu din carte. Te știu om bun, bădie, dar cu mine nu-ți ajută asta. Că doar n-o să te faci paznic la nuc, ca să oprești ceea ce-i deja pornit fără frână. Și-apoi, nucul nu-i singurul copac din grădina mea.

În sinea lui, tata știa că n-are sorți de izbândă cu îndărătnicia vecinului în a-și pune planul în fapt. Era clar însă că în ziua în care a încercat să preîntâmpine fapta reprobabilă, gestul său de bun samaritean a produs măcar o amânare. Nu era de bănuit însă pe cât timp.

Într-o zi, bădia fu văzut de tata din nou făcând o treabă ciudată. Curăța de aripioarele laterale  o prăjină lungă care putea avea utilitate doar toamna, la bătutul nucilor. Și încolți în mintea tatei o luminiță de speranță cu privire la lungimea timpului de suportare a traumei familiale de către nefericitul său vecin.

Optimismul tatei se frânse însă repede. La numai câteva zile, prăștina crezută a fi pentru bătut nucii primea o nouă funcție, aceea de secure. Eșafodul nu putea fi alt copac din grădina lui bădia Gheorghe decât același nuc de lângă drum. Fiindcă numai pe deasupra acestui copac trecea rețeaua electrică de înaltă tensiune. Abia când bădia Gheorghe a fost găsit carbonizat sub nuc, tata a observat și alcătuirea nebănuită a prăjinii pe care el o credea o unealtă domestică. Aceasta avea o sârmă lungă legată de cele două capete. Ca să ajungă la sârmele electrice, auto-condamnatul la moarte se urcase în vârful nucului – scara a avut rolul ei –, ținând prăjina de un capăt, ca pe un arcuș, în timp ce celălalt, neîndoielnic, va fi executat, pe sârmele stâlpului de beton, o fulgerătoarea și acută notă a morții.

Gheorghe Pârlea

EMINESCU ȘI SADOVEANU

Inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu, un neîntrecut poet în proză, ar putea fi unul dintre garanții cu notorietate ai valorii poeziei eminesciene. Temei ilustrației aferente textului de aici, ca argument la afirmația de mai sus, îi adaug și cea indusă de postarea domnului Jordan Mircea Herford, respectiv  coperta volumului Poezii de M. Eminescu, publicat în 1952, cu specificația expresă pe prima copertă: "prefațată de M. Sadoveanu".

Și ca să întăresc importanța acestei asocierii celor doi titani ai literaturii - deloc întâmplătoare -, am să amintesc și vibranta impresie pe care mi-a lăsat-o o mărturisire a unui monah erudit, respectiv părintele dr. Vasile Vasilache, cu privire la receptivitatea lui M. Sadoveanu față de versurile eminesciene, pe care părintele Vasilache le credea memorate în întregime de către marele prozator.

Părintele V. Vasilache evoca în SUA (Michigan, 8 noiembrie 1980), într-o Conferință dedicată comemorării prozatorului, o întâmplare care relevă legătura afectivă, dincolo de persoanele civile (Sadoveanu nu împlinise încă nouă ani când a murit Eminescu), dintre poet și prozator.

În 1948, Părintele V. Vasilache era stareț (putea fi episcop, dar l-au refuzat comuniștii) al Schitului Procov, aferent M-rii Neamț. La acest început al regimului de așa-zisă democrație populară, M. Sadoveanu, demnitar formal al noului regim, continua să-și întregească opera scriitoricească în vila mitropolitului Visarion Puiu din arealul schitului Vovidenia (vă închipuiți ce paradox conține acuzația gratuită de comunist asupra scriitorului, în contextul habitatului său într-un areal monastic).

Iubitor de experiențe intermediate de natură și de lumea monahilor, urcă în vara anului 1948 la Schitul părintelui Vasilache. Întâmplarea făcu să se afle la schit și un țânăr ucenic al părintelui care avea însușită, din viața de laic, deprinderea de a cânta la chitară. Interpretul ungea la suflet cu cântecele sale pe versurile lui Eminescu, la care Sadoveanu nu-și reprima emoția, lăsând-o la vedere.

Repertoriul eminescian al monahului-trubadur se epuiză într-un sfârșit. Prozatorul însă nu se mulțumi cu atât, ci îi propuse tânărului monah să continue. Dar interpretul afirmă că nu mai știe alt cântec pe versurile lui Eminescu. Sadoveanu nu stă pe gânduri și îi face îndată o propunere ucenicului cu har muzical, anume să improvizeze melosul la versurile pe care i le va dicta el. Și începu îndată un act inedit de artă, cam ceea ce poate constitui o anticipare a metodei pe care o aplica Adrian Păunescu la cenaclul Flacăra. Și Sadoveanu recita vers după vers, poezie după poezie din repertoriul eminescian, iar călugărul chitarist improviza melodie după melodie. Și acest regal eminescian făcu să se prelingă și lacrimi din ochii celor de față, lacrimi de emoție, de iubire pentru Eminescu.

Părintele Vasilache trase într-un final concluzia: " Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?" Iar Sadoveanu i-a răspuns: " Mi-au plăcut mult şi numai atuncea ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost, atuncea el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii toate fibrele fiinţei tale."

Gheorghe Pârlea

Notă: Pentru autenticitate, recomand cartea "Sadoveanu altfel" (Ed. Doxologia) a părintelui arhim. dr. Mihail Daniliuc, în care se face referire la Simpozionul de la Michigan (cartea mi-a facilitat preluarea citatelor inserate aici).

Papii din anonima mea trecere prin viață (Sau... Un exercițiu facilitat de o zi ploioasă, potrivnică treburilor săteanului)

Sunt creștin ortodox și mă supun voluntar canoanelor Bisericii mele strămoșești.

Nu pot fi însă imun la marile evenimente ale Bisericii Catolice, urmare a reprezentativității liderului spiritual al ei, respectiv papa, în contextul raportării lui la politicile fundamentale care privesc umanitatea în ansamblul ei.

Alegerea noului papă, respectiv Papa Leon al XIV-lea, eveniment care m-a ținut lipit de televizor, a fost mobilul de efect asupra  purcederii la acest demers al meu, un exercițiu mai mult pentru interes  personal. Îl împărtășesc totuși cu eventualii vizitatori curioși asupra sintezelor referitoare la câțiva deținători ai scaunului papal.

Și iată și momentul anticipativ, cu rol de… percutor. Autosechestrarea în casă, urmare a zilelor ploioase din această perioadă, mi-a declanșat o întrebare: „Oare câți papi au marcat istoria Creștinismului pe parcursul neînsemnatei mele treceri prin viață?!...” Și, simultan, am constatat că, de vreme ce nu-i știu pe toți papii din prima treime a vieții mele, vai, sanctitățile lor au avut colateralul rol de a-mi accentua impasibilitatea în cunoaștere, altfel spus, ignoranța. Așadar, se poate spune că exercițiul de aici e o fulgurantă sesiune de corigență. Toți avem corigențe de dat, ceea ce e firesc să recunoaștem și, în măsura potențelor individuale și de conjunctură, să tindem a le și… absolvi.

În sfârșit, iată câți și ce papi ai Bisericii Catolice au îmbogățit cunoașterea celor mai vrednici decât mine pe un parcurs covârșitor din neînsemnata mea viață, interval de timp care deja, slavă Domnului, a depășit timpul biologic consacrat (pentru persoane) prin sintagma „speranță de viață”.

*  

Papa Pius al XII-lea (perioada pontificatului: 1939-1958) e primul papă pe care l-am prins în viață. A murit când eu aveam 10 ani. A condus Biserica Catolică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca nunțiu papal la München în timpul revoluției bolșevice, a suportat (cu revolverul lipit de tâmplă) agresiunea unui grup de  revoluționari germani de sorginte bolșevică. Papa Pius al XII-lea e criticat în posteritate că nu a denunțat public Holocaustul (proteja însă la Roma circa 1000 de evrei).  

Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963), teolog cu notorietate, doctor în drept canonic, profesor de apologetică, patrologie, istoria bisericii, un apropiat al claselor sociale aflate în paupertate. E cunoscut la noi mai ales pentru rolul său umanitar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când, ca delegat apostolic la Istanbul, i-a convins pe oficialii turci să nu returneze vasul maritim care transporta copii evrei refugiați din România, transport favorizat de mareșalul Antonescu. A convocat primul sinod diecezan din istoria Romei și Conciliul ecumenic Vatican II, a modificat Codul de Drept Canonic. A fost remarcată jovialitatea, căldura și sfințenia lui. A fost canonizat de papa Francisc. A murit când aveam 15 ani

Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a condus Biserica Catolică 15 ani. A manifestat preocupare pentru reunirea cu creștinii cei separați, intensificând mișcarea ecumenică. În anul 1964 s-a întâlnit la Ierusalim cu patriarhul  de la Constantinopol, ultima întâlnire dintre primații Bisericilor Romei și Constantinopolului având loc în 1439, la Conciliul de la Florența. Întâlnirile dintre cei doi primați s-au repetat, punându-se de acord asupra revocării decretelor de excomunicare reciprocă din 1054 care au determinat Schisma. A disculpat poporul evreu de acuzațiile legate de moartea lui Iisus. A încheiat Conciliul (ecumenic) Vatican II la care a participat teologul român Andrei Scrima, dar ca reprezentant al Patriarhiei de la Constantinopol (Biserica Ortodoxă Română a refuzat participarea, urmare a unei expoziții a Bisericii Catolice care releva prigoana comunistă din România asupra creștinilor aparținând cultelor aflate sub autoritatea Romei). S-a întâlnit în 1973 (la Vatican) cu Nicolae Ceaușescu, în scopul reglementării unor litigii legate de Biserica Unită cu Roma din România. Ca papă, a călătorit mult, pe cinci continente. Aveam 30 de ani la moartea sa.

Papa Ioan Paul I (26 august 1978– 28 septembrie1978) a condus Biserica Catolică 33 de zile. A fost găsit decedat în urma unui infarct. Asta a determinat ca în acel an (1978) Biserica Catolică să aibă consecutiv trei papi: cel precedent (cu un rest de pontificat până la deces), cel cu mandatul de 33 de zile și papa care l-a precedat pe acesta (anul 1605 a fost de asemenea memorabil pentru un palmares papal identic, când Papa Leon al XII-lea a murit după 27 de zile de la înscăunare). Papa Ioan Paul I a fost beatificat de papa Francisc, urmare a unui miracol care l-a avut subiect (cel care face acțiunea) la vindecarea instantanee și definitivă, fără explicații medicale a unei fetițe de 11 ani din Argentina  (miracol confirmat de o comisie din cinci medici și șapte teologi, după o cutumă a Bisericii Catolice, pentru beatificare).

Papa Ioan Paul al II-lea (1978- 2005) a fost un papă polonez cu afect special din partea românilor, căci el însuși ar fi mărturisit că are înaintași din neamul nostru (după scriitorul Nicolae Mareș, care a fost confirmat tacit de Vatican). Poate nu întâmplător a fost primul papă care a vizitat România . Pontificatul său de 26 de ani a fost întrecut în durată doar de al Sf. Petru și al Papei Pius al IX-lea. A avut două doctorate (în teologie și filozofie). A predat la catedră universitară teologie morală și etică socială.  A participat, ca episcop, la lucrările Conciliului Vatican II și a făcut parte din comisia de redactare a Constituției Gaudium et spes/ Bucurie și speranță (o constituție pastorală privind Biserica în lumea contemporană). A supraviețuit unui atentat la viață, fiind împușcat în abdomen cu unul dintre cele patru gloanțe trase asupra lui de către un turc fanatic.

Papa Benedict al XVI-lea (2005-2013), al optulea papă de origine germană, a fost înscăunat în 2005 și s-a retras după 8 ani de pontificat invocând starea de sănătate. E în viață, cu titulatura de Papă emerit. Papa Benedict al XVI-lea era vorbitor fluent de cinci limbi moderne și una clasică (latina). A ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale. L-a ridicat în demnitatea de cardinal pe arhiepiscopul Lucian Mureșan.

Papa Francisc (2013-2025), argentinian, primul de pe continentul american și primul papă iezuit. A fost un papă cu șarm, smerit, tolerant cu păcatele lumii moderne. A fost un profund cunoscător al creștinismului răsăritean, inițiat fiind de un preot greco-catolic. A fost al doilea papă din istorie care a vizitat România. În formarea sa culturală se remarcă un anume inedit: a studiat chimia, iar ca novice iezuit a studiat filozofia și a fost profesor de literatură și psihologie la două școli liceale pe parcursul a trei ani. Deși e de notorietate ermetismul conclavului, iată că, pe surse (un cardinal s-a lăsat „tras de limbă”): cardinalul care avea să devină Papa Francisc (la următorul conclav) a primit până la 40 de voturi și în trei scrutine ale conclavului care l-a ales pe papa Benedict. La slujba de inaugurare a pontificatului său a participat, în premieră pentru cele două Biserici creștine ale epocii moderne, patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului. În timpul pontificatului său, Papa Francisc a renunțat la remunerație și la condițiile luxoase de confort din Palatul Apostolic (reședința papilor), locuind într-un apartament modest din Casa Sf. Maria, o reședință pentru oaspeți din marginea complexului rezidențial al Vaticanului. 

Papa Leon al XIV-lea e papa prezentului, despre care știm că e primul papă nord-american (născut la Chicago), dar cu origini europene și, ca prelat augustinian, cu un lung serviciu de misionariat în America de Sud (Peru). A fost ales numai în două zile, după trei tururi de scrutin. Este poliglot (vorbește și citește în șapte limbi) și s-a dedicat covârșitor studiilor teologice. Este licențiat și doctor în drept canonic bisericesc.

Gheorghe Pârlea

NOTĂ: Informațiile sunt prelevate de pe Internet (predominant din Wikipedia)

CUM A PUS UMĂRUL TATA LA COLECTIVIZAREA SATULUI DE BAȘTINĂ

 

Tata s-a trecut târziu la colectiv, chiar printre ultimii din sat. Și nu neapărat fiindcă mama îl amenința că va muri de supărare dacă odată cu pământul i-o va lua și pe Florica. Intrarea în colectiv impunea și predarea atelajului, cu tot cu animalul care învârtea roțile cu obezi ale carului. Florica, iapa noastră, depășea condiția blândului tovarăș de muncă din lumea necuvântătoarelor, căci în sânul gospodăriei noastre ea era privită ca o ființă aidoma membrilor familiei umane care o îngrijeau.

Spre sfârșitul anilor ’50, cei care ne băteau în poartă aproape zilnic erau clienți ai tatei, părintele meu exersând pe-atunci (clandestin, din pricina fiscului rapace) îndeletnicirea de pălărier, o manufactură  de necesitate care însemna pentru tata condiția de supraviețuire după un război abia încheiat, asezonat cu seceta și stabilizarea monetară ce au urmat îndată după ce au tăcut armele.

Între musafirii noștri cei nepoftiți, după agenții întovărășirii, care își încheiaseră „opera”, a urmat a ne frecventa și directorul școlii, profesor de istorie convertit la această specializare didactică din cea de învățător. Membru de partid fiind, că altfel nu putea fi director de școală, avea și sarcini obștești, trasate pe linie ideologică. Pentru un profesor de istorie, partidul unic al vremii considera că participarea lui la colectivizarea satului era cea mai potrivită implicare socială, căci țara tocmai făurea istorie, o epocă ce tindea spre crearea unei societăți din care să rezulte un… om nou. Mai ales componenților acestei categorii didactice de la sate, musai li se explica cum stă treaba asta, prin activiști specializați ad-hoc, după care li se cerea la modul autoritar să acționeze întocmai.

După ce i-a convins pe săteni să adere la întovărășire, dom’ Miluță, că așa era încă apelat – altora li se pliase lexicul cu ușurință suspectă pre limba cea inovatoare, adică pe apelativul tova’ș director –, sârguinciosul activist de partid a trebuit să-și aducă obolul și la colectivizarea satului.

Om serios fiind, respectat în sânul obștii, tot zelul său de voluntar și-l reducea doar la ceea ce numim ca fiind metoda convingerii. Zic asta fiindcă se știe că în alte sate se foloseau și metode adiționate cu efecte fizice (desigur, nu mângâieri pe creștet) asupra celor ce înțelegeau greu „binele” ce urma să rezulte din munca în colectivă. Și succesul lui dom’ Miluță nu era deloc neglijabil.

Cu tata însă, tovarășului director i-a fost mai peste mână. La întovărășire, izbânda procesului i-a avut catalizatori pe agenții fiscali ai comunei, între care unul cu gura mare și tupeu. Acesta intra în locuința gospodarului și-i sechestra fără drept de apel scoarța de pe perete, operă de artă populară țesută cu osârdie de gospodina casei, sau alteori îi înșfăca plapuma și pernele de pe lavița cu saltea de paie. Și metoda se repeta până ce gospodarul dădea semnătura cea scontată de către strategii noii revoluții agrare.

Intelectual al satului fiind, provenit la rându-i din familie de dascăli, dom’ Miluță nu putea să-și coboare prestația de activist al regimului la nivelul barbarismelor de prin alte părți. În limbaj mai actual, era un activist cu față umană.

În sinea lui, poate că profesorul nostru chiar conștientiza că, în epocă, el era de partea răului, un rău pe care încerca să-l estompeze, ambalându-l în hârtie steclită. Așa se explică și concesia pe care i-a făcut-o tatei după repetatele prezențe la poarta ogrăzii noastre.

Tata, om respectuos și cu stăpânire de sine, căuta mereu cuvinte potrivite atunci când avea de dat un răspuns interlocutorului. De exemplu, într-o dimineață, din nou, dom’ Miluță ne bătu devreme în poartă. Îl întâmpină tata, cu zâmbetul lui de om blajin și cu vorba caldă mereu la el:

        - Cum văd eu, dom’ director, la matale cucoșii cântă mai devreme decât la mine. Așa că, iertare că am agiuns la poartă cu oarece zăbavă!

Tata nu primi imediat replică la gluma lui, dovadă că musafirului nedorit nu prea i-a plăcut cimilitura. Și, după tăcerea cea dinainte de cuvânt, acesta intră direct în discursul cel cu temă cunoscută.

        - Dom’ Neculai (în logica reciprocității, profesorul nu folosea nici el apelativul tovarăș, în relație cu tata), datoria mă obligă să insist. Nu-mi îngreuna treaba asta cu trecerea la colectiv. Ați mai rămas doi-trei îndărătnici. Hai că pe cei cu cinci-șase hectare îi înțeleg. Dar dumneata abia că ai două. Ce mare pagubă din asta, dacă așa înțelegi că înseamnă colectivizarea.

Înaintașii familiei din care provenea tata se îndeletniceau cu dulgheria. Deși moștenea un mic atelier al bunicului, tata avea înclinații spre alte meserii practice. Neagricole însă, căci din asemenea ocupații se putea face mai ușor niscai economii pentru nevoile cele dictate de ambițiile lui de părinte. Ne avea pe mine, pe fratele meu, cu doi ani în urma mea, și pe sora noastră, născută târziu, cu doi ani înainte de încheierea colectivizării satului. În privința trecerii sale la colectiv, tata știa că n-o să reziste până în pânzele albe, de vreme ce aproape toți consătenii lui se supuseseră – de voie, de nevoie – noii politici agrare. Dar el avea în minte un plan, anume pregătit pentru a-l pune în valoare după o naturală și minimă rezistență.

Pe lângă meșteșugul de a recondiționa pălării, piesă de vestimentație foarte populară în sat, tata învățase și îndeletnicirea legată de montarea și demontarea sobelor, inclusiv de manufactura cahlelor/ plăcilor de teracotă, piesele edificiului care ferecă focul în casă. Știa totodată că meseria lui era integrată în serviciile întreprinderilor de gospodărire orășenească. La cea din Pașcani, cel mai apropiat oraș, era director un alt vrednic de fapte mari cu numele Gospodaru, respectiv vărul profesorului nostru, personajului central al acestei aduceri aminte. Și tata își ticluia strategia pas cu pas – sintagmă uzuală în vremurile mai dincoace.

Într-o dimineață, cu poarta ogrăzii întredeschisă și cu cei doi oponenți de-o parte și de alta a ei – unul mai mult în drum, celălalt mai mult în ogradă –, tata dădu drumul planului său secret:

        - Dom’ director, dacă mă trec la colectiv, de unde și cum ’oi mai face eu un ban de pus deoparte pentru viitorul copiilor mei. Dumneata ai unul și două simbrii garantate. Ce-o să fac eu cu cei trei copii, de mă voi debarasa de bruma de pământ la care râvnește partidul ?!... Că de-i va ține Dumnezeu sănătoși și de-or avea oleacă de minte, n-am de gând să-i cresc pentru munca în colectiva asta la care pui mata umărul. Râvnesc la o soartă mai bună pentru ei, că eu și mama lor ne spetim din fragedă tinerețe pe te miri ce.

Și tata primi îndată replică:

        - Nu te îngriji de asta, dom’ Neculai, că statul socialist are grijă de copii. Școlile profesionale școlarizează gratuit, cu toate nevoile de cazare și masă asigurate. Când va veni vremea, să te hotărăști la ce meserii îi dai, că te-ndrum eu încotro s-apuci.

        - Eu vreau să-i dau la liceu, dom’ director, că după rezultatele lor școlare se pare că-s vrednici de moftul meu de părinte, avansează tata strategic.

       -  Sunt vrednici, dom Neculai, nu zic că nu-s, că-s mai mereu cu nasul în cataloagele lor. Mai ales cel mai mic dintre ei… Însă pentru școlile astea, internatul costă mult.

Și tatei îi veni la îndemână să progreseze tactic, ba chiar să intre cu punctul culminant al strategiei sale:

       - Uite la ce mă mai gândesc eu de-o vreme, dom' director... Dacă-aș găsi vad la văru’ dumitale, directoru’ de la IGO, să mă angajeze ca teracotist-montator, m-aș înmuia la inimă și aș aduce ușurare și caznei ăsteia care te face pe dumneata să bătătorești drumul până la poarta mea.

Și, după un zâmbet care îi sugera tatei că interlocutorul i-a înțeles vicleșugul, tovarășu’ director deveni îndată explicit asupra părții lui de implicare în tactica tatei.

      - Dom’ Neculai, nu-ți promit că plimbarea mea silită pân’ la poarta dumitale se va încheia pe calea asta, dar… vom trăi și vom vedea.

Și uite-așa, istoria trecerii tatei la colectiv nu poate fi socotită nici vreo eroică rezistență, ca prin alte părți ale țării, dar nici o pagubă cu totul pe degeaba. Căci după ce mamei i se mai potoliră bocetele după Florica, iapa pe care am călărit-o fără frâu și fără să știu de șa până a luat-o colectivul, tata deveni muncitor cu simbrie regulată, navetist (cu bicicleta) la Pașcani și în toate satele cu școli (încălzite cu lemne) arondate acestei întreprinderi orășenești. Ba deveni și fruntaș în întrecerea socialistă (fără condiția de a fi fost membru de partid), ca să ne mândrim noi, plozii lui, deveniți între timp liceeni, privindu-i bustul fotografiat la panoul public, expus văzului unui oraș întreg. Desigur, în mintea noastră încă necoaptă, nu puneam la socoteală atunci că nu toți locuitorii orașului Pașcani aveau să treacă, în șir indian, prin fața sediului întreprinderii de pe Str. Mihail Kogălniceanu, cu panoul de onoare expus la poartă.

Gheorghe Pârlea

STEJARUL LUI ANDRIUȚĂ (sau... A fost doborât un mit local)

Trecutul, acest segment aparent comensurabil al timpului, perceput anterior Prezentului, trezește în noi adesea o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aievea.

Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme, mi-a fost declanşat şi mie ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală expresă) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Miroslăveşti/ Miroslovești îl numesc Stejarul lui Andriuţă. Arborele acesta care vine din istorie a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care, iată, i-am prelungim trăirea, într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală.

Bătrânul arbore de la Navrăpeşti (fost sat, înglobat în Miroslăvești) ar mai fi-nsoţit viu, poate, încă multe generaţii de miroslăveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem dădea şfară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sărguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături (și nu numai) camioanele şi remorcile ceapeului lepădau sacii cu otrava “necesară” câmpului la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că stejarul va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn din umbra uriaşului. “I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l şi deplângându-i soarta. Copacii însă mor în picioare, sugerând omului că moartea poate fi întâmpinată cu demnitate.

Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului, a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală, atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric – Comunismul – , cealaltă, reparaţia necesară, pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic.

Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici ”...chiar de către Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. “Ba de bunicii lui Ştefan...”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.

Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute, că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din vârful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun, prin ştafeta fumului de clăi arzânde. Aşa trebuie să fi fost, căci stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful arborelui străjerul să observe peste coamă, fără a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor.

Şi-a mai avut el, stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă prin Sfânt Testament urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls, provocat de o energie cosmică pe care o numim adesea chemarea străbunilor, l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor, avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi cu numele Navrapescu (ulterior Şoimaru) pe meleagurile noastre. 

Profesorul Vasile Șoimaru nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, prin Stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale l-a îmbrăţişat cu un ochi de artist şi cu unul tehnic (aparatul său de fotografiat, cumpărat personal din SUA). În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimăreștilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului. Deşi o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi din afara României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie, Stejarul din Miroslăveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografist.

*
Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfărşit de iunie 2008 prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama neorânduielilor noastre în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24 iunie, meteorologul de serviciu, un ginere miroslăveştean, îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adăpost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe uliță pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului, stejarul cel bătrân de pe moşia Năvrăpeştilor avea să înfrunte, pentru ultima dată, balaurul cel veşnic al Cerului.

N-a trecut mult însă până ce, pe uliţe, larma copiilor a spart liniştea de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, s-a desprins o voce precipitată: “Bunicule, a căzut stejarul! A căzut Stejarul lui Andriuţă!”.

La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipă spontan pe Toma necredinciosul. Stejarul era uscat, ce-i drept, dar totuşi un... colos.

Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. “Aşa-i, bunicule!” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru...”expertiză”. Şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a urcat în automobil şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria a acestui martor special al ei. S-a întors marcat, precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a adus un ciot, drept mostră pe care s-o împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie "Românii din jurul României, în imagini", pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii o sută de mii de kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că stejarul nu arată bine. M-am simţit oarecum afectat, deşi n-avea nicio noimă remarca basarabeanului, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, mi-a telefonat cu un motiv care, la fel, părea confuz. Să fi fost asta o...premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!

I-am trimis profesorului doctor Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea, n-am primit nicio reacţie. Mi-am închipuit și de ce, fără a avea pretenţia că am cât-de-cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole al proprietarilor de la Năvrăpeşti muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pur-sânge, Speranţa Unirii.

În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Anume, Răsăritul, semnul cerului cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un parcurs bun azi, într-unul la fel mâine... Până ce totul devine ieri. Ieri, dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din gneraţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie. 

Gheorghe Pârlea

Notă: Stejarul avea vârsta de puțin peste 600 de ani, stabilită științific la Gradina Botanică din Iași de dr. ing. Ionel Lupu, specialistul care putea fi văzut adesea cercetând starea de sănătate a Teiului lui Eminescu din Parcul Copou (Iași).