Bunicul și… haiducul

 

(Din mapa monografistului local)

În satul meu, copilăria mi-a imprimat în memorie, între altele, și numele Coroi. Îl purta ultimul haiduc moldav. Pesemne haiducul acesta  a ușurat de ceva bunuri și pe moșierul Dimitrie-Mihail Sturza, cel cu moșie și în satului meu. Altfel nu se explică rezonanța numelui haiducului în satele de pe valea din avalul râului Moldova, căci el haiducea mai ales pe meleaguri botoșănene. Sau se va fi povestit, poate, despre el la Hanu Ancuței, de unde știm că Mihail Sadoveanu își extrăgea substanța cărților sale cu haiduci. Pe haiducul său de la Han însă îl chema Haralambie, nu Coroi.

În sat, un vecin de-al meu, om aspru în purtare, avea porecla Coroi. Când adunam informații pentru monografia comunei mele, l-am întrebat pe unchiul meu dinspre mama, bătrân cu memorie bună, ce legătură are săteanul acesta cu haiducul Coroi. „N-are nicio legătură, nepoate”, îmi zise el. „Nici măcar nu-și merită porecla. Coroi nu era un om rău. Era haiduc, iar haiducii erau oameni buni, că luau asupra lor năduful celor obidiți. Dar îți voi zice eu îndată și ce mirosloveștean a avut de-a face cu haiducu’ Coroi, fără să știe însă că e chiar omul cel căutat cu sârg de jandarmi. Ghici cine-i?… Că-i unul din cimotia noastră… E chiar bunicul tău!”, exultă moș Manole al meu, spre a puncta surpriza.

Iată și povestea legăturii episodice a bunicului meu cu haiducul Gheorghe Coroi, poftit la ștergarul lui cu merinde, întins lângă miriștea boierului cu moșie în câmpia Bahluiului. În prima jumătate a sec. al XX-lea, sătenii mei înjugau boii la carele lor cu roți de lemn, și porneau, în caravane, spre moșiile de la câmp, unde se tocmiseră cu arendașii să execute secerișul orzului și al a grâului, pentru simbrie în bani și oarece tain în mălai și o bucată de caș. Era calea prin care acești țărani cu pământ puțin își puteau plăti impozitele și acoperi nevoile casnice. În șirul acesta de care s-a aflat în multe veri și bunicul meu, tatăl mamei.

Într-o vară a celui de-al patrulea deceniu al veacului deja amintit, secerătorii sezonieri de pe moșia unui boier din câmpia Bahluiului se retrăseseră la o margine de lan pentru hrănirea ostenitului lor trup. Bunicul și membrii familiei sale tocmai se așezaseră în jurul ștergarului întins pe un pâlc de iarbă de lângă miriștea rezultată din osârdia lor de secerători. N-apucară a lua prea multe îmbucături, când un străin își lasă umbra trupului peste mămăliguța lor de lângă boțul de caș și două-trei cepe. Se făcu schimb de binețe, după care străinul intră în vorbă cu pâlcul de secerători. Întrebă de condițiile în care ar putea intra și el în slujba asta sezonieră la boier, despre unde se află locul în care se poate tocmi, de unde se ia simbria și alte câteva curiozități ce păreau firești. Văzându-l ca pe unul de-al lor, bunicul chiar îl pofti la ștergarul său cu merinde. Străinul însă se arătă preocupat de punerea cu grabă în fapt a celor pentru care a depănat atâtea întrebări. Mulțumi secerătorilor cu vechime și plecă.

Ceva mai încolo de locul întâlnirii cu vorbărețul de ocazie, câteva perechi de ochi dintr-o altă ciotcă de secerători observară că aceluiași străin îi scăpă ceva din buzunar. Un băiat de vreo 12-13 ani îl strigă din urmă: „Bădie, ți-o chicat ceva din buzunar.” Cel ce păru neatent cu lucrurile sale îi răspunse copilului cu un oarece subînțeles: „Eu n-am avut nimic în buzunare, băiete!” Și plodul pălmașului se repede să vadă ce i s-a năzărit. Era un șumuioc cu câteva bancnote mari, legat cu o ață. Cică ar fi fost prețul unei junici de peste un an.

A două zi, miriștea țăranilor de la malul Moldovei se umplu de jandarmi, unii, veniți călări, alții – pedeștri. Erau însoțiți de boier și arendaș, iar un jandarm călare întreba, din ceată în ceată, unde-s cei de la Miroslovești. Se aflase că aceștia – și Pintilii al lor – au fost văzuți împreună cu cel care în noaptea abia trecută a prădat la locul unde arendășia își încropise aria și sediul de sezon. Aveau acolo plata pentru secerători și cașurile pentru tainul tocmit cu aceștia. Te miri cum, hoțul îi legase fedeleș pe cei doi paznici, iar el își făcu treaba cu spor. Pe lângă asta, urmele unei căruțe dovedeau că tâlharul nu era unul de rând și că avea complice. Desigur, bunicul chemă repede martori dintre secerătorii adunați la ancheta ad-hoc din câmp, spre a dovedi că el a fost doar unealta întâmplării, că era doar unul dintre cei din calea hoțului. Arătă că acel necunoscut bănuit a fi hoțul a mai zăbovit și la alte pâlcuri de secerători, cu întrebări aparent nevinovate și că el, presupusul complice, e cunoscut de consătenii săi, aflați de față, ca om așezat la casa lui, cinstit și secerător cu vechime la boierul păgubit.

După anchetă temeinică, s-a dovedit că tâlharul n-a fost altul decât Gheorghe Coroiu. Haiducul, prins de câteva ori de jandarmi dar scăpat, și-a mărturisit într-un final isprăvile haiducești, între care și prădarea boierului cu secerători veniți din valea Moldovei. În 1936, procesul lui Coroi și al complicilor săi, desfășurat la Bacău, a devenit un eveniment național. Bacăul ajunse centrul de interes al presei. Au fost angajați în proces circa 500 de persoane: oficialii procesului, incriminații, și martorii aduși într-un tren cu cinci vagoane și cazați la o unitate de jandarmi. Presa a dat o conotație socială evenimentului, dar și suspectându-l pe haiduc că ar fi mai degrabă un mafiot de genul celor din SUA, susținut de unii potentați ai timpului, între care omul politic A. C. Cuza.

Cel mai probabil, Gheorghe Coroiu a fost un haiduc întârziat, nu tâlhar în înțelesul comun, cu empatie pentru cei obidiți, el însuși victima unor abuzuri ale reprezentanților administrației locale. A prădat dar n-a ucis. A fost condamnat, după șaisprezece zile de dezbateri, numai la cinci ani de închisoare, spre stupoarea clasei sociale din rândul căreia haiducul își alegea victimele. După ispășirea pedepsei se presupune ca a fost racolat în serviciile secrete ale regimului comunist. Un sătean care l-a cunoscut bine încă din tinerețe le-a destăinuit prietenilor că l-a revăzut îmbrăcat în uniformă de ofițer de jandarmi. După război, nu s-a mai aflat nimic despre el. Se presupune că a murit pe Frontul din Răsărit.

Gheorghe Pârlea

Foto: Gheorghe Coroi(u) – se zice că e ultimul haiduc

Moldova – toponim născut dintr-o legendă?...

 

      

            Legenda care leagă întemeierea voievodatului moldav și de satul Boureni consacră  în uz toponimul Moldova. Mai întâi, conform legendei, Moldova a devenit hidronim,  căci râul a primit nume de la Molda, tovarășa de vânătoare a voievodului maramureșean Dragoș, cățeaua înecată în apa învolburată în timp ce traversa râul în urmărirea bourului, sau poate chiar în înfruntarea ei cu fiara uriașă.

      Hidronimul Moldova va fi transferat apoi țării abia întemeiate, de fapt o marcă (termen folosit de unii istorici, dar neconform, după alții), un fort (în alt înțeles), căpitănie, poate o cazarmă, ca pavăză ungurească asupra incursiunilor tătărești. Această entitate cu rol militar, subordonată regelui Ungariei, avea o zonă de control extinsă la o regiune cuprinsă între Carpații Răsăriteni și râul Siret, iar la sud, până spre târgul Roman, spun unii istorici [1].

      Totodată, legenda consacră și semnul heraldic capul de bour, care va dăinui cinci secole pe stindardul Moldovei, iar apoi, trecut în cel al României rezultate din unirea provinciilor/ regiunilor istorice românești. În prezent, heraldicul cap de bour este inserat și în drapelul părții de vatră românească (Basarabia) devenită stat, respectiv Republica Moldova.

      Desigur, legendele sunt percepute ca povești care explică ceea ce nu poate fi dovedit cu documente, cu mărturii palpabile, fiindcă acestea lipsesc. Ele pot avea frânturi de adevăr, dar arar verificabile. De aici și întrebările: „Oare așa să fie?”, “Nu cumva se poate demonstra, dacă nu științific, măcar logic, ce e adevăr și ce e fantezie în legendă?”

      Să ne întrebăm așadar și noi dacă întradevăr toponimul Moldova datează de pe timpul Descălecatului (lui Dragoș) și dacă el a luat naștere pe calea etimologică a legendei vănătorii voievodale.

      Istoricii și lingviștii au manifestat preocupări în sensul acestor întrebări. Unii au considerat că Moldova are în componență vocabula molid, arbore caracteristic cursului superior al râului [2]. Râul își are izvoarele în Obcinele Bucovinene Feredeu și Mestecăniș și are bazinul hidrologic preponderent în județele Suceava și Neamț, zone împădurite (pe teritoriul județului Iași având un curs de doar 30 km, din totalul de 237 km). Dar numai 35% din bazin ar cuprinde și păduri de conifere [3], deci, concluzionează alți istorici, cade ideea cu molid în componența hidronimului Moldova.

      Pare mai plauzibilă presupunerea că la formarea toponimului Moldova au stat două cuvinte, unul de origine germanică, mulde/ molde (care înseamnă vale, albie, dar și dig, întăritură contra apei) și altul din lexicul dacilor, davă, care înseamnă cetate. Cele două vocabule, împreunate, au dat nume specific unei cetăți situate pe malul unei ape curgătoare [4].

      Pe malul râului care va fi numit mai apoi Moldova  va fi fost o cetate importantă (după Ion Pachia Tatomirescu, o cetate dacică cu funcție sacră), poate chiar Civitas Moldavie/ Moldaviensis (în documente maghiare, așezare menționată în anii 1285 și 1300) [5], aflată în zona târgului pe care localnicii îl numeau Baia, unde Dragoș-vodă și-a stabilit prima reședință și centru al voievodatului său de la est de Carpați. De la această cetate, existentă (se crede) de cu secole înaintea Descălecatului care a născut legenda, râul și-a primit numele de Moldova, atribuit inițial măcar unui segment al său.

      La 1300 este menționat și un antroponim cu vocabula aproximativă Moldova [6] în componență, anume Alexandru Moldaovici, menționat la Liov, ca negustor din orașul Molda (Baia). Iată că și numele cățelei lui Dragoș are o antedatare, în varianta toponimică a localității (pe atunci, minere) Baia .

      Pe această temă există și o variantă pusă pe seama combinației davei dacice cu un cuvânt din lexicul slavilor de vest (din Slovacia și Cehia), care, ca și populațiile germanice, se aflau în vecinătatea dacilor. Slavii de vest au în uz și ei mold/ muld pentru unele elemente hidrologice [7].

      Costache Negruzzi era de părere că numele Moldova a fost atribuit de romani mai întâi unui anume teritoriu (partea subcarpatică de la răsărit a Daciei), în varianta Mollis Dacia/ Mollis Davia cu înțelesul de Dacia Frumoasă/ Plăcută, și apoi sintagma, unificată într-o vocabulă (Moldavia/ Moldova), a trecut la numele râului [8]. Hidronimul este atribuit apoi și regiunii/ voievodatului.

      Din cele de mai sus se desprinde totuși o concluzie care contrazice legenda măcar în privința existenței variantelor toponimice apropiate de toponimul Moldova încă de dinaintea Descălecatului lui Dragoș din Maramureș – nu din Giulești, nici din Bedeu (azi, Bedevlia în Maramureșul din Ucraina), fiindcă istoricii încă nu s-au pus de acord cu acel Dragoș dovedit că i-a avut urmași pe Sas, fiul, și pe Balc, nepotul [9].

      Ar mai fi de consemnat că lingviștii au găsit, în documente vechi, și variante românești ale vocabulei-rădăcină pentru Moldova, ca substantive comune: moldă, cu sensul de munte, și moldău, cu înțelesul de deal. [10], asta ducând, prin deducție, și la probabilitatea ca toponimul Moldova să aibă în structura lui etimologică o vocabulă neaoșă din perioada străromână, din acele veacuri ale primului mileniu d. H., când s-ar fi structurat limba română.

Gheorghe Pârlea   

Observație: Textul este un extras dintr-o lucrare monografică (care mă are ca autor) dedicată satului Boureni, areal în care cronicarul amplasează vânătoarea legată de legenda Descălecatului moldav.  

      

Cum barba lui Adrian Păunescu l-a sprijinit, într-o poticnire, pe Grigore Vieru

 

Motto: „Când ajungi să crezi că Dumnezeu nu există, nu L-ai căutat destul.” (Anonim)

Ca să aduc și eu un infim omagiu poetului Grigore Vieru de ziua sa de naștere, vă voi rezuma o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratele lui Eminescu” (cum l-a numit poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu.

Desigur, în centrul de interes al istorisirii de aici e mult îndrăgitul poet Grigore Vieru. Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor” de curgere pe Adrian Păunescu, a fost oferită publicului larg de scriitorul Aurelian Silvestru, pare-mi-se în săptămânalul basarabean „Literatura și Arta”. Iată și cele petrecute, redate aici cu temerea că exercițiul meu de rememorare va ştirbi din coerenţa şi semnificaţia conţinute în sursa inițială.

Se ştie că, în 1990, Grigore Vieru a fost onorat cu însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa la o festivitate a Academiei, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua de aici, spre a-l conduce la Academie.

În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui în legătură cu răutăţile semenilor: gâlceava, corupţia, crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrarea lui de moralist, şi o propoziție concluzivă, care trebuia să explice într-un fel pricina răutăților: “Dumnezeu nu există!”

Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era). În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut.

Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocară basarabeanului revelaţia cu privire la răspunsului prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a frizerului.

Şi, cu străluminarea pe chip, spre nedumerirea lui Păunescu, basarabeanul se smulse din braţele uriaşului şi intră a două oară în frizerie. Se postă în faţa frizerului şi îi adresă, cu un strop de gravitate adăugată blândeţii sale proverbiale, replica cea întârziată: “Domnule, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există, fiindcă nu impiedică răutățile lumii. Dacă-i aşa, atunci nici dumneata, frizerul, nu exişti! Că uite, fratele meu Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi, ignorându-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.

Desigur, frizerul va fi înţeles subtilitatea lui Grigore Vieru, anume că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar cu privire la stricăciunea sufletului omului de azi, poetul rostise vorbă de năduf înaintea frizerului, fără a nedreptăți însă Cerul: “Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”.

Gheorghe Pârlea

DOUĂ FETE ALINTATE ŞI HOTARUL DINTRE SATE

 

(Din memoria satului)

*

Înainte de Unirea de la 1859, satul Verşeni, baştina mamei lui Mihail Sadoveanu, era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihail Sturza, iar satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzeşească. Pe vremea aceea, biserica la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinare. Şi preotul, şi vechilul boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit: preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului, ci pe al răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei.

Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste întruchipat de strană, căci starea ei socială o îndreptăţea. Iar vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără spor. Şi uite-aşa prinse colţ sămânţa discordiei.

Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară însă îi păru vechilului isprava de a unelti la mutarea hotarului, astfel încât biserica să se afle pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte aproape de biserică.

Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor domnitorului, stăpânul moşiei, care nu se dădu în lături de la a încerca vigilenţa proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia îşi păstrau cu sfinţenie vechile hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo înţelegere cu răzeşii, ațâțat de vătaful său și atins în amorul domnesc de curajul răzeșilor, ticlui un vicleşug căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut găsi ac de cojoc.

Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcop şi sobor de preoţi, cică pentru o procesiune de întărire a hotarului dintre cele două sate, sub motiv că acesta e şters de vremuri. Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte, arhiereul şi preoţii au sfinţit hotarul cel înnoit, brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi, dar ceva mai departe de cel, pasămite, ascuns de țărna timpului. N-au apucat a deschide gura răzeșii din Mitești spre a da lămuriri asupra locului pe unde au fost îngropați troienii cei vechi, că s-a și invocat blestem arhieresc peste cei care vor tăgădui în a recunoaşte hotarul cel nou. Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Și, Doamne-ferește, unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie el şi din Miteştii cei din coasta Războienilor lui Ștefan-vodă, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?! Şi uite aşa, prea-râvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni.

(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni)

Gheorghe Pârlea

Foto: "Două fete", pictură de Şt. Luchian

Cât de credincios a fost creștinul Eminescu

În zilele acestea am reluat răsfoirea uneia dintre cele două cărți mai vechi din posesia mea care îl au ca autor pe dl. Th. Codreanu. Volumul se numește „Polemici incorecte politic” (Ed. Rafet, 2010).

Cititorului comun (mă identific cu acesta) nu-i sunt chiar accesibile la prima lectură cărțile unui erudit ca Th. Codreanu. Voiam, prin această re-citire selectivă, să revăd (se înțelege că prima lectură n-a dat rezultatele maxime) ce crede savantul de la Huși cu prezență activă la Chișinău despre raportul creștin-necreștin/ credincios-necredincios asupra lui Mihai Eminescu, poetul identificat de T. Maiorescu drept „centrul iradiant al canonului cultural și literar românesc”, calificativ asupra căruia au năvălit (avea să zic tătarii) exponenții noii ideologii culturale, așa-zișii „resentimentari”, promotorii curentului „corectitudine politică” (mă rog, e ceea ce a putut înțelege din asta omul din popor care sunt).

Mobilul revederii numitei cărți în chestiunea invocată provine dintr-o dispută amatoristică, pe Facebook, pe seama „canonizării” lui Eminescu – confruntare în care eu m-am manifestat pasiv la vedere dar implicat activ în sinele propriu.

Nu mi-am propus să dezvolt pe larg aici ce am înțeles eu din re-lectura asupra a ceea ce mă interesa, ci doar să asigur un minim de context pentru ceea ce am dorit expres să fac cunoscut prin această postare.

În exercițiul acesta al meu de a mă lămuri în chestiune, am găsit în carte un citat din Eminescu care mi se pare demn de văzut și revăzut în contextul religiozității lui Eminescu. Consider că respectivul extras spune mult, însă nu totul.

Dar până a reproduce relevantul fragment, iată și, în rezumat sever redus, câteva date intermediate de autorul numitei cărți privind antiteza credincios-necredincios, ori creștin-necreștin cu referire la marele nostru poet.

Analizând critic lucrările în temă ale unor autori – cu precădere interesat de opiniile lui Răzvan Codrescu –, în eseul „Eminescu și creștinismul remanent”, conținut în numitul volum, Th. Codreanu pornește de la caracteristica secolului lui Eminescu, anume ca fiind sub profeția „Dumnezeu a murit”, prin care Nietzsche a intrat în istoria filozofiei, rezultat al loviturii de grație dată creștinismului în secolul anterior de către iluminiști. În aceeași perioadă încep să pătrundă în Europa occidentală și religii orientale, între care budismul și o serie de mitologii gnoze, științe oculte. Ceea ce înseamnă că această „ofensivă asupra creștinismului” nu putea să nu-l influențeze și pe Eminescu. Autorul cărții citează din autorii bibliografiei câteva exemple clare de „contaminare” a poetului în sensul celor de mai sus, exemple care contravin „purității creștine”. Există la autorii aflați în atenția lui Th. Codreanu opinia că știutele considerări ale lui Eminescu de natură creștină n-ar implica credința personală. Autorul însă inserează în antiteză convingerea părintelui Constantin Galeriu, anume că Eminescu avea o profundă gândire teologică. Totuși Th. Codreanu îl aprobă pe Răzvan Codrescu, care consideră că cei care îl vor canonizat pe Eminescu confundă planurile – cel cultural, cu planul religios. Ceea ce înseamnă că de fapt Eminescu nu mai putea fi credincios după normele religioase vechi, venite dinspre teologie, ci într-o formă a gândirii transdisciplinare, care înseamnă a fi simultan dincolo și întru creștinism. Eminescu – ca și Constantin Noica in secolul XX, constată autorul cărții – vede apropierea de Ființă, de Dumnezeu, "din orice direcție".

Și antinomia Eminescu-necredincios, Eminescu-credincios continuă, sub opinia autorului cărții, să co-existe, anume că ambele sunt rezultatul complexității personalității aflate în acest gen de analiză și că, sub efectul răului veacului, a spiritului lui secular, Eminescu "a trăit toate riscurile judecării sale ca necredincios, neabandonându-L, în realitate, pe Hristos". Eminescu „a trăit creștinismul remanent (sub influența experienței creștine din familie – nota mea), iar, în limbajul său filozofic, arheic sau direct din cer".

Și acum, ca să nu mai lungesc modestul meu exercițiu, care, repet, nu e decât o contextualizare minimă (minimă în raport cu acribia abordată de dl. Th. Codreanu în tratarea temei), iată și citatul care m-a acaparat, vizavi de tema enunțată, citat care, deși probă pentru una din părțile conflictului, lasă totuși celeilalte părți deschise porțile disputei:

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Gheorghe Pârlea

ADDENDA

Aflu dintr-un eseu din Foaie Națională (25 august, 2013), semnat de Stelian Gomboș, că articolul care conține citatul, respectiv, „Şi iarăşi bat la poartă…” a fost scris și publicat sub emoția Paștelui anului 1881, în preziua Învierii Domnului. În eseul lui S. Gomboș este reprodus și un citat din același articol al lui Eminescu, din care se deduce perioada redactării, implicit afectul profund creștinesc al lui Eminescu: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.