Afle pădurea că-ngrop azi securea!

Pădure sortită

Să-mi fii obidită –

Arsă, tăiată,

Trasă pe roată,

Mereu sângerândă,

Plătindu-mi dobândă…

Pădure, Pădure,

Iartă-mi  cu milă

Mâna-mi secure

Ce poartă-ntr-o filă

(Din tine desprinsă) 

Arzândă feştilă

De inimă plânsă!

Pădure sortită

Să-mi fii obidită,

Călăul ţi-l iartă

De vina ce-şi poartă!

Şi făr’ de osândă

Primeşte-mă azi

Sub ramura-ţi blândă

De paltini şi brazi,

Adânc mă afundă

În umbră-ţi fecundă!

Şi roagă-ţi ecoul

Să-ngâne “eroul”:

“Afle Pădurea…

Afle Pădureaaa,

Că-ngrop azi securea…

Secureaaa, secureaaa!..”

Adendda

Cu o săptămână în urmă am fost “cobaiul” unui experiment-foto” al prietenului meu dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, împătimit al fotografiei (implicit al peisajului). Eram pornit la un eveniment de altă natură, unde… cravat era acceptată ca accesoriu vestimentar. Pe traseul evenimentului, însă, dr. Şoimaru a… “translatat” pădurea în cale. Mi-a prins bine această paranteză neprognosticată de mine, căci aveam o neîmplinire faţă de Măria Sa Codrul…  Acum, poate, sunt mai puţin dator, dar nicidecum… absolvit de datorie.

 

Nu ucideţi grădinarul

Nu ucideţi grădinarul

Rup petale din corola

Toamnei sufletului meu,

Cât le mângâie-aurora,

Cât se scaldă-n curcubeu.

De-s petale înecate

În lumină şi culoare,

Strângeţi-le voi pe toate

Şi le presăraţi în zare.

Iar cumva de vă îmbie  

Să le presărați și-n casă,  

Grădinarul o să știe  

Că i s-a pețit mireasă.  

Dar de-i searbădă petala,  

Nu ucideţi grădinarul,  

Ci primiţi-i învoiala  

Că-şi va bea singur paharul.  

(Foto: Pictură de David Croitor)

Nu ferecaţi pe dinăuntru poarta 

Nicicând eu nu m-am întrebat

De sunt sau nu fericele bărbat –

Când nu ţi-e foame, eşti ca săturat.

Unii  întorc lumea pe dos

Ca să-şi găsească-acel prinos –

Şi totul li-i un drum cu dus-întors.

La mine iată cum e fericirea:

În bătătura mea, ridic privirea –

Şi, hop, pe poartă-mi intră împlinirea.

De vreţi şi voi un Eros, cu săgeata,

Nu ferecaţi pe dinăuntru poarta –

Şi-n scârţâit uşor, vă va surâde soarta.

Cum barba lui Adrian Păunescu l-a sprijinit, într-o poticnire, pe Grigore Vieru

  
          Lumea prezentului, se zice - şi se şi vede -, nu prea mai priveşte Cerul, ceea ce înseamnă că manifestă, prin absenţa de la această contemplare multimilenară, o anume indiferenţă faţă de Dumnezeu. Iar cei care acuză asta nu o fac fără o arecare revoltă interioară, ajungând să se supere nu numai pe fiii necredincioşi ai Tatălui Ceresc, ci, neverosimil, şi pe Însuşi Dumnezeu. Dacă, nu departe de timpul nostru, era invocată “moartea” lui Dumnezeu (“Dumnezeu a murit", Friedrich Nietzsche,1844-1900), iată că acum nu I se mai recunoaşte lui Dumnezeu nici măcar că a existat înainte de aşa-zisa lui moarte nietzscheiană.

          Nu-mi permit să dezvolt acest subiect, fiindcă nu-s cel potrivit să o facă. Dar, fiindcă suntem în luna în care ne plecăm cu pioşenie în faţa mormântului unuia dintre cei mai îndrăgiţi poeţi contemporani  – Grigore Vieru –, vă voi rezuma, în context, o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratelelui lui Eminescu” (cum îl numeşte poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu, şi el cu rădăcini basarabene.

          Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor”, fireşte, pe martorul ei, Adrian Păunescu, a fost repovestită cu har de Aurelian Silvestru, scriitorul basarabean pe care, cunoscându-l, l-am absorbit ca pe un înţelept “rătăcit” (apropo de romanul său “Cel rătăcit”) în lumea noastră uşuratică, egoistă şi aproape păgână.

          Iată şi respectiva întâmplare, redată acum de mine, cu temerea că modesta mea repovestire va ştirbi din coerenţa şi semnificaţia conţinute în sursa originară.

          Se ştie că,  în 1990, Grigore Vieru a fost investit cu însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa la o sesiune academică, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua de aici, spre a-l conduce la Academie.

          În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui, în legătură cu răutăţile semenilor: gâlceava, corupţia, crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrare lui de moralist, şi un verdict: “Dumnezeu nu există!” Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era).

          În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut. Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocă basarabeanului revelaţia răspunsului prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a frizerului. Şi, cu străluminarea de pe chip, spre nedumerirea lui Păunescu, basarabeanul se smulse din braţele uriaşului şi intră a două oară în frizerie. Se postă în faţa frizerului şi îi adresă (cu un strop de gravitate, adăugată blandeţii sale proverbiale)  replica cea întârziată: “Domnule, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există. Dacă-i aşa, atunci, nici dumneata, frizerul, nu exişti! Că uite, Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi, ignorandu-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.

          Desigur, frizerul va fi înţeles de la Grigore Vieru că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar în ce priveşte stricăciunea sufletului omului de azi, văzuse şi Poetul asta, ba a şi spus-o la supărare: “Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”. 

Părintele Romică Siminciuc, un slujitor al Domnului cu grijă pentru istoria locului în care slujeşte

        După publicarea Monografiei comunei Miroslăveşti (judeţul Iaşi), capitolul dedicat ostaşilor români care au preacinstit meleagurile noastre cu jertfă de sânge adusă Patriei a produs vii emoţii cititorilor locali. Netrăind acele vremuri de cumpănă, sătenii prezentului au simţit o stare de vinovăţie faţă de ignoranţa în care s-au complăcut, vizavi de cele petrecute pe glia comunei în vara lui 1944. În acele vremuri de restrişte, în jur de 500 de ostaşi români şi-au adus obolul suprem pe plaiurile comunei, fiind înhumaţi în Cimitirul Bisericii vechi a satului Soci, 117 dintre ei fiind nominalizaţi de către preotul Nicolae Sfrijan, cu creionul, chiar în cartea din care le-a citit prohodul.

        Ca o asumată penitenţă civică şi creştinească, demnă de nevoia de iertare, autorităţile locale şi preotul satului au trecut la reparaţiile morale ce se impuneau.

         În numele comunităţii creştin-ortodoxe din satul Soci, părintele Romică Siminciuc, parohul Bisericii cu hramul Sf. Arh. Mihail şi Gavriil –  lăcaş construit în condiţiile neprielnice ale dictaturii comuniste –, a înălţat, la intrarea în sat, un binemeritat monument creştinesc (o Troiţă), întru cinstirea acelor eroi dezvăluiţi prezentului atât de târziu. În vara hărăzită jertjei lor adusă Ţării, mulţi dinte acei tineri şi bravi ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă erau artilerişti, ceea ce l-a determinat pe părintele Siminciuc să se facă luntre şi punte pentru a adăuga monumentului şi două tunuri, simbolul armei prin care Armata ridicase atunci scut Patriei pe ogoarele şi în ogrăzile sătenilor. A făcut cerere la ministrul Apărării, iar în 2009, în preajma Înălţării Domnului – împărăteasca sărbătoare, când, prin tradiţie, înălţăm gânduri de recunoştinţă şi Eroilor Neamului – primarul comunei, dl. Ionuţ Gospodaru, a adus şi amplasat, adiţional Troiţei, râvnitele simboluri metalice de la o unitate militară din Sibiu.

        Iniţiatorul şi înfăptuitorul acestui gest de înaltă atitudine civică şi creştinească, părintele R. Siminciuc, şi-a impus şi un proiect de  reamenajare a Cimitirului în care odihnesc, întru glorie eternă, acei tineri şi bravi jertfitori. O năzuinţă care va absolvi şi obştea de păcatul uitării.

        Părintele Romică Siminciuc a preluat parohia Biserica Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Soci în 1992, reuşind să se facă repede demn de predecesorului său, preotul vrednic de pomenire Gheorghe Grigoriu, parohul sub auspiciile căruia s-a construit noua Biserică. Îndată ce şi-a luat lăcaşul în primire, părintele Romică a purces la înfrumuseţarea interioară a Bisericii, decorând catapeteasma chiar şi cu foiţă de aur şi amenajând lăcaşului de rugăciune un ambient exterior demn de opera unor dendrologi de profesie, aidoma cu a mănăstirilor.

        Vrednicia păstorului spiritual al obştii din Soci a fost confirmată şi prin alegerea Bisericii sale drept onorant sediu pentru Conferinţa de toamnă a clerului din Protopopiatul Paşcani, pentru anul 2010 (23 septembrie), eveniment desfăşurat sub conducerea directă a Înalt Preasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. 

        În ultimii ani, părintele R. Siminciuc duce la împlinire un nou proiect, prin care cucernicia să, sprijinit de enoriaşi şi administraţia locală, împleteşte, în continuare, credinţa cu istoria locului.

        Satul Soci se află aşezat în nucleul statal al Moldovei medievale, în spaţiul “descălecatului” voievozilor români din Maramureş. Drumul Băii, cel mai vechi drum moldovenesc, pe unde va fi venit Dragos-Vodă în ţinuturile de dincoace de Carpaţi, pe la Baia (prima capitală a Moldovei), străbate şi satul Soci. Legenda vânării bourului de către voievodul maramureşean pe-aici a localizat-o cronicarul Grigore Ureche. În pădurea care desparte satele Soci şi Boureni e şi un toponim străvechi care confirmă legenda, numit “Locul căpăţânii” – al căpăţânii bourului, desigur. Legenda spune că, după ospăţul voievodal care a marcat izbânda cinegetică a lui Dragoş, a avut loc ceremonialul de îngropare a capului fiarei, pe tipsie de aur, după un ritual străvechi care acordă bourului cinstire mistică.

        Iată de ce părintele Romică Siminciuc a mutat (şi continuă asta) la Soci o părticică din fiinţa locurilor maramureşene, cu acele celebre bisericuţe din lemn care înţeapă cerul, opere meşteşugăreşti despre care Lucian Blaga preciza că  sunt “printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular”.

        Părintele a ridicat deja porţi monumentale, de stil maramureşean, la intrarea în frumoasa sa Biserică. Pentru această ispravă, părintele Romică l-a tocmit pe meşterul Teodor Bârsan din Bârsana, de lângă Sighetul Marmaţiei, preot misionar, fiul cel mic al celebrului meşter cioplitor Toader Bârsan (cu lucrări în Europa, America, Australia). Părintele-meşter (vrednică asociere, în har!) a venit cu elementele constitutive ale Porţii lucrate parţial acasă, în Maramureş, după dorinţa fermă a părintelui din Soci ca poarta să includă numaidecât, pe lângă simboluri creştine, şi bourul moldav. Şi meşterul a desăvârşit comanda, cu necesarele adaosuri cioplite la faţă locului. Montarea porţii, durând câteva zile, a fost efectuată cu forţă de muncă locală, care îl include şi pe părintele-paroh.

        Şi iată cum Bisericii din Soci i-a sporit renumele între celelalte lăcaşuri de rugăciune din judeţul Iaşi, şi nu numai, cu acest monument rezultat din creativitatea artistului maramureşean şi râvna preotului moldovean.

        Dar proiectul iniţial al părintelui Siminciuc, de inspiraţie maramureşeană, abia acum se află în faza culminantă, când e în toi, sfidând vitregiile iernii, lucrarea la Biserica maramureşeană din Cimitirul ostaşilor români, cei căzuţi pe Frontul Moldovei, în segmentul Soci-Boureni.

        Deşi, iniţial, această lucrarea urmă a fi realizată de echipa aceluiaşi meşter care a realizat porţile Bisericii “Sf. Arh. Mihail şi Gavriil”, pretenţioasa întreprindere meşteşugărească a rămas în sarcina meşterilor locali. Costul greu de suportat, în condiţiile angajării meşterilor maramureşeni, a dus la găsirea unei alternative, aproape neverosimilă. Părintele ştia că în obştea parohiei sale sunt meşteri de ispravă care, deşi nici în vis nu îndrăzniseră să cuteze la o aşa ispravă, aveau totuşi la activ exerciţii serioase în câmpul lucrului cu lemnul. Această experienţă a lor, îndrăznea părintele, ar fi putut să se constitue într-o premiză dătătoare de speranţă, anume că ei ar putea ridica monumentalul edificiu de factură maramureşeană.

        Cel asupra căruia părintele şi-a îndreptat gândul e soceanul Mihai-Costache Dobreanu, de meserie strungar, fost angajat la SCUDAS Paşcani, fabrică de renume naţional cândva, falimentată şi ea în aşa-zisa tranziţie postdecembristă. 
        Mihai Dobreanu, om în puterea vârstei, e strungar în fier, de meserie, dar vremurile l-au silit să se autosupună şi el procesului social de reconversie profesională.  Încă din copilărie, prinse câte ceva din tainele lucrului cu lemnul de la vecinul său Iordache Ionescu, plecat de mult la Domnul, imbold necesar ca să poată îndrepta acum asupra substanţei oferite de arborii pădurii toată experienţa dobândită în prelucrarea metalului. Şi-a convertit sculele şi utilajele avute şi şi-a meşterit altele, unele expres pentru măsura grinzilor ce urmau a fi încorporate măreţului edificiu ce urma a fi înălţat. Meşterii necesari echipei sale s-au adunat repede (între ei Cristian Paiu şi Mihail Ciocoiu) şi, nota bene, au decis in corpore să dedice osârdia lor la împlinirea acestei lucrări, fără simbrie. Ca fapta să le fie, astfel, ofrandă adusă lui Hristos, iar ostaşilor jertfitori – înveşnicire în memoria locului. Ca o “centură de siguranţă” pentru această experimentare a “valurilor” ce urmau a fi înfruntate pe parcurs, părintele-paroh s-a înţeles cu părintele-meşter de la Bârsana să le acorde calfelor locale doar asistenţa sa, prin câteva inspecţii de verificare şi îndrumare, mai ales la inevitabilele poticniri ale moldovenilor ce urmau a-şi face botezul de vrednicie în arta maramureşeană.

      Înainte de a începe lucrarea, cum-necum, părintele Romică adunase cam tot materialul lemnos, prin contribuţia majoră a enoriaşilor şi una nesemnificativă, totuşi necesară şi aceea, a oficialităţilor. Şi ca să întărească simbolistica faptei sale, părintele  adăugă lemnului adus de la munte şi lemn cioplit din pădurea satului, stejari care au împărtăşit cu ostaşii rănile schjelor de obuz. Cicatricile din carnea lemnului, aflate la vedere, se plânge părintele-paroh, îi amintesc şi de asprimea reproşurilor din partea lucrătorilor care şi-au rupt pânzele gaterului în cranţurile metalice ale uneltelor războiului,  încastrate  în trunchiurile ce trebuiau să devină grinzi la baza edificiului. 

       Fundaţia Bisericii maramureşene fusese turnată cu vreo trei luni înainte pe locul modestului lăcaş, vechi de cu puţin peste un secol, suplinit vreo câţiva ani de o capelă din lemnul obţinut la demolare. A săpat repede, cu sătenii, o fântână şi a tras curent electric la faţa locului, căci, aflat fiind vechiul lăcaş la marginea satului şi demolabil atunci când abia se electrifica satul, reţeaua electrică nu ajunsese până acolo.

      Părintele făcuse slujbe de ajutor la fiecare început de etapă, iar de sărbătoarea “Acoperământul Maicii Domnului” a făcut din nou slujbă, de dată asta spre ajutor de la Maica Domnului - şi prin Ea de la Fiul - pentru etapa cea îndrăzneaţă: înălţarea, grindă cu grindă, a edificiului, musai după planul croit de arhitectul din Maramureş.

      Imediat, primarul şi părintele au făcut rost de un cort militar pentru bucătăria de campanie, aflată, după o ordine prestabilită, în grija enoriaşelor, iar meşterul Dobreanu şi-a mutat un solar uriaş din grădina sa de legume, spre a fi atelierul mobil al întreprinderii care îl va consacra pe măsura operei la care cutează.

        Şi iată, în imaginile ataşate, cum creşte acest panteon al satului Soci, fără niciun semn, până acum, că acest meşter Mihai de la Soci va trebui să săvârşească şi el vreun sacrificiu, precum legendarul meşter Manole de la Argeş. Desigur, intermediază la Domnul, ca sa nu se întâmple asta, vrednicul părinte Romică Siminciuc şi, pe măsură, osârditorii săi credincioşi, rugători care, după părerea celor care “stau strâmb, dar judecă drep”, sunt parcă mai altfel decât alţii – fireşte, în cele care ţin de vrednicie.

                                            Gheorghe Pârlea

“Frământul sufletului” poetului Valeriu Raţă, confratele meu întru românism

       

        

     

        Trebuie să încep acest modest portret – modest nu prin lipsa de anvergură a protagonistului, ci prin instrumentele portretistului – cu o mărturisire care nu mă onorează, dar care, recunoscută public fiind, e ca o autopenitenţă care uşurează conştiinţa vinovatului.

        Şi iată şi… piatra de pe inimă. Până prin preajma anului care a delimitat cele două milenii în interiorul cărora mi-am trăit clipa – şi, mulţumesc Domnului, încă îmi bate orologiul –, nu prea priveam Basarabia cu inima, ori cu acea entitate din structura fiinţei noastre răspunzătoare de conştiinţa omului în raport cu Cetatea. Întâlnirea cu profesorul Vasile Şoimaru a produs reconectarea celor două capete ale legăturii întrerupte în mine prin înaintaşii mei – încă de la 1812, cu o scurtă resuturare în perioada 1918 – 1940. Ultima reînnodare, neconsacrată la nivel geopolitic, cea pe care am trăit-o direct la ceva timp după destrămarea comunismului în Europa, sistemul care a ţinut Basarabia ostatică în angrenajul Rusiei bolşevice, am simţit-o ca pe o revelaţie, precum efectul  sărutului deşteptător al prinţului asupra prinţesei din “pădurea adormită”. Am detaliat în câteva articole din “BiblioPolis” şi “Literatura şi arta” această revelaţie pesonală, intermediată de câţiva frumoşi basarabeni. Mi-a rămas însă o addenda la toate acele demersuri publicistice.

        În contextul colaborării mele la revista “BiblioPolis” din Chişinău şi al co-participării la o serie de evenimente culturale din capital R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală, am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori întru românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei originare, în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, se află şi domnul Valeriu Raţă.

        În cazul lui Valeriu Raţă, postura de bun român în care mi s-a arătat are o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui portret pe care i-l dedic, cu o declarată simpatie.

        Dl. Valeriu Raţă este, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.

        Nu ştiu cât de ucrainean este, prin mamă, domnul Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român este basarabeanul Valeriu Raţă.

        Convingerea mea asupra românismului celui pe care încerc să-l creionez aici, cu oarece sfială, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul este, prin studii, profesor de limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost sau încă este lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a patru volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.

        Trei dintre cele patru cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc la Biblioteca Municipală “B. P. Haşdeu”, cetate a cărţii unde dl. V. Raţă îşi exercită activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist).

        Demersul meu publicistic dedicat domnului Valeriu Raţă îşi are combustia şi în  cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme “Frământul sufletului meu”, apărut la Chişinău în 2015 (Tipografia “Balacron”), volum care, ca a doua ispravă a dânsului pe tărâmul versului, îl consacră pe autor ca poet. Volumul este prefaţat de distinsul scriitor Iurie Colesnic, însemnând asta că, pe lângă osârdia cantitativă a autorului, poetul Valeriu Raţă este girat, prin autorizatul condei al prefaţatorului, şi în privinţa calităţii poemelor sale – spus altfel, înţeleg prin asta admiterea autorului ca fiind demn de branşa celor   care “scapă din gura inimii secretul creierului” (cum îi metaforizează pe poeţi inegalabilul Grigore Vieru).

        Temele versurilor sale sunt delimitate ferm în volum prin titluri generice care contribuie la gruparea poemelor conţinute. Aceste sintagme sintetice vizează “universul casei părinteşti”, “focul care frânge inima” (iubirea), natura, omul de aproape, anume cel cunoscut de autor în contextul vieţii active în Cetatea Neamului. Câtorva poeme nu le-a găsit albia comună decât recurgând la un culoar cu maximă largheţe: “Caleidoscop (varia)”. 

        Nu pot să nu “trădez”, în contextul acestei intenţii de portretizare, că, păstrând proporţia, şi cel care creionează aici schiţa unui suflet de poet e el însuşi un vânturător de “cenuşă rezultată din arderea vieţii” (Leonard Cohen, despre creatorul de poezie).

        Aşadar nu sunt chiar incompatibil cu poetul Valeriu Raţă, ca să nu-l pot descifra cât de cât. Pot prin urmare să afirm, cu acel adiţional procent de relativitate, că  omul pe care îl întrevăd spre a-l reflecta pe fila-suport a exerciţiului meu cronicăresc nu e altfel decât cel pe care l-am intuit din scurtele fulguraţii de timp în care oamenii au privilegiul de a fi faţă în faţă, adică realităţi aflate într-o corespondenţă biunivocă. Şi, după ce i-am citit şi ultimul volum de poezii, tind spre a-mi contura convingerea că omul Valeriu Raţă este întocmai cu scrisul său, cu poetul. Şi de vă veţi fi întrebând ce vrea să însemne asta, vă voi releva că poetul Valeriu Raţă e el însuşi în poemele sale, că nu e deloc un travestit, un ipocrit, cum vor fi fiind alţii. Referitor la acei “alţii”, Nichita Stănescu exclama:  “Vai poetului care nu seamănă cu versul său“.

        Valeriu Raţă, poetul, nu pozează într-un filozof  încifrat în metaforă, în deţinător al cheii absolutului, nu pretinde (intuiesc eu) că melosul versului său e deplin consonant cu “simfonia spiritului universal”, sau că e acel Făt-Frumos purces să “elibereaze cuvintele din posesia fermă a definiţiei” lor (Eli Khamarov, despre poetul universal). El e alt gen de soldat al stihurilor, opus celui care hrăneşte iluzia că poartă în raniţă bastonul de mareşal. Nici n-ar avea timp pentru ispite măreţe, căci generaţia de poeţi căreia i-ar fi putut aparţine a luat startul de mult, în anii ’80 ai secolului trecut. Poetul Valeriu Raţă e excepţia, el este nonconformistul care, iată, nu şi-a conectat fluxul biografic la contingentul literar consacrat de istoria literară. El este în contratimp nu doar legat de perioada în care ar fi trebuit să-şi semnaleze debutul poetic, dar şi legat de mersul stilurilor literare. Valeriu Raţă este un…”clasic în viaţă”, ca să reproduc, păstrând proporţia, o sintagmă deja cu istorie.
                Poeţilor din categoria neîncadrabililor la o generaţie literară (cerc în care ar putea să se circumscrie şi V. Raţă), Ion Pachia Tatomirescu, o somitate în domeniul criticii şi istoriei literare, nu le acordă şanse de afirmare, dar totuşi nu le anunţă un “naufragiu” sigur, căci am putea întrezări o încurajare în următoarea sa remarcă: “… această încadrare, apartenenţă generaţionistă nu poate garanta caratele unei opere, operă ce-i, în ultimă instanţă, doar emanaţie a sinelui, eului cosmic.” (din referinţe la vol. colectiv “Meridiane lirice – aripi de vis”, Ed. “Armonii Culturale”, Adjud, 2013).

        Poemele lui V. Raţă sunt canonice, respectă normele ce ţin de construcţia discursului epico-liric cu rimă şi ritm. Adică V. Raţă este un discipol al clasicilor, ceea ce arar se întâmplă cu poeţii prezentului. Face excepţie accidental, spre exemplu, doar atunci când ispita unei zile de iarnă îi dă ghes să treacă hotarul cutumei: “Ninge…/ Ne cuprinde/ feeria/ steluţelor zglobii/ care se zbenguie/ în jurul nostru/ făcându-ne o favoare/ uluitoare,/ fără nicio trucare./ Noi/ le aplaudăm/ în doi.” (“Ninge”); sau, pentru a formula un jurământ iubitei, etapizat cronologic: “La început – / o zi,/ o săptămână,/ o luna, apoi – / un an,/ acum – o veşnicie/ sunt gata,/ iubito,/ să te port/ ca în palme –/ din dragoste!”

       Valeriu Raţă, pe lângă faptul că se remarcă prin a fi scribul care îşi manifestă târziu eul poetic, comparativ cu epocile care i-au furnizat stilul, el e relativ în contratimp şi faţă de etapele vieţii care, de regulă, furnizează materia lirică. Substanţa versului său e memoria trăirilor anterioare, mixată cu ceea ce încă mocneşte în jarul timpului prezent, învăluit de cenuşa vremii. El  interpretează în vesurile sale şi iubiri ale căror energii precoce s-au consumat deja dar şi trăirile manifeste ale vârstei în care se pârguieşte înţelepciunea, trăiri care vizează echlibrul dintre cele două elemente definitorii ale existenţei: subiectul şi obiectul acţiunii umane. Slova lui conţine  ceea ce îi este dăruit omului comun, împlinirea pământească în elementele subiective ale sufletului mai mult sau mai puţin echilibrat, aflat în consonanţă cu buna măsură a puterii de absorbţie a darului vieţii. Versul său nu are praguri în curgere, nu conţine zbaterile ambiţiosului care se ia de piept cu demiurgul. Versul său e râu de câmpie, briza de primăvară care zbiceşte rănile lutului dinafara şi dinăuntrul omului.
        E absolut obligatoriu de adăugat, la caracteristicile versurilor lui V. Raţă, frumuseţea, naturaleţea şi bogăţia limbii care-i îmbracă autorului substanţa lirică. Poetul, sunt convins, nu a făcut efort în a găsi “cuvinte  potrivite”, căci ele îi sunt deja tezaurizate în fiinţa sa de bun român. Şi asta, nota bene, în condiţiile în care autorul e cel puţin bilingv, iar una dintre limbile sale de expresie fiind, prin efectele impunerii ei, un factor perturbator pentru limba în care V. Raţă excelează întru românism. 

        Dar să nu lungesc vorba asupra generalităţii deduse din particularul poemelor lui Valeriu Raţă. Prin urmare, voi insera câteva mostre chiar din caracterul particular al versurilor sale, “particularul” însemnând aici modul în care poetul se raportează la caracteristicile tehnicii poetice şi la corespondenţa dintre combustia sufletul autorului (ştiind că această entitate din sructura poetului surclasează mentalul) şi energia transferată cuvântului. Iată, ales în mod expres pentru a releva frumuseţea “muzicală” în notă dramatică a versului clasic, un fragment din “Le mulţumesc de mii de ori” (înaintaşilor săi direcţi, cărora le idealizează trăirea): “Mi-e dor de ei şi jalea îmi e mare…/ Ne-am despărţit când Cerul i-a luat/ Să-i ţină sus cu-ntreaga adunare/ De cei blajini şi fără de păcat.” Sau iată frumuseţea unui pastel, având în centrul său de interes iubita: “În ferestre – ploi de soare,/ Soare e pe-ntregul plai,/ Dat-au mugurii în floare/ Şi în toi e luna mai.// Tu călcând pe noi covoare,/ Mlădioasă te distrai/ Cu un braţ de lăcrămioare/ Pe guriţa cea de rai.” (“În toi e luna mai”).

        În câteva dintre poemele sale remarc efectul reuşit al unui artificiu cu rezonanţă în muzică şi poezie – repetiţia, în speţă poemul “Să cânt, dar şi să tac”, în care versul al patrulea se repetă în fiecare dintre cele opt catrene ale poemului: “Promisiuni şi jurăminte,/ Şi un parfum abroziac/ De tine îmi aduc aminte –/ Mă fac să cânt dar şi să tac…// […] Şi inima-ţi ce ritmic bate,/ Şi băsmăluţa de bumbac/ Ce ţi-am furat-o din păcate,/ Mă fac să cânt dar şi să tac// […]// Sărutul cel din fapt de seară,/ Îmbrăţişarea din iatac,/ În mare parte voluntară,/ Mă fac să cânt dar şi să tac…”. Iată şi efectul refrenului onomatopeic amplasat în al doilea şi al patrulea vers, în fiecare dintre cele patru catrene ale poeziei “Albinuţa”, un armonios text pentru un eventual (inspirat pe măsură) cântec destinat repertoriului muzical pentu copii:  “Ziua-ntreagă, vrei nu vrei:/ Zum-zum-zum!/ Colo-ncoace prin ştiubei:/ Zum-zum-zum!/ Printre florile de tei:/ Zum-zum-zum!/ Zboară cât îi place ei:/ Zum-zum-zum!...” 

        Valeriu Raţă are flexibilitate în experimentarea ritmurilor liricii, versurile sale măsurând de la trei silabe , la unsprezece. Iată efectul interesant asupra urechii în cazul versurilor reduse la trei silabe: “Noapte grea/ Nicio stea,/ Pe câmpii – / Vijelii /[…] Tot mai sus/ Spre apus,/ Pleacă-n drum/ Sfori de fum…” (“Haşuri de iarnă”). Şi iată şi balansul ritmic al unui maximal de silabe: “Dar mă-ntorc la ţine-n an de multe ori/ Să-ţi privesc avid livezile în flori// Să mă plimbu seara pe un mal de râu/ Să absorb mirozna lanului de grâu.” (“Satul Butuceni”).

        Întâlnim în exerciţiile lirice ale poetului şi poeme concepute în monorimă, ceea ce nu-i deloc simplu când trebuie să gestionezi douăsprezece versuri cu o asemenea particularitate, dacă nu recurgi şi la vreun… artificiu ingenios, spre exemplu, un vers refren pentru fiecare distih: “Dragi sunt puişorii – / Fiicele, feciorii.// Gingăşia florii –/ Fiicele, feciorii.// Potriviţi cu zorii –/ Fiicele, feciorii…” s.a.m.d. (“Fiicele, feciorii”)    

        Generozitatea e trăsătura  predominantă a poetului V. Raţă, ceea ce înseamnă că poemul care-i exprimă starea îi absoarbe autorului şi caracterul. De aceea versurile sale introduc cititorul – cel care are receptivitate majoră pentru stilul poetic al lui V. Raţă – în interiorul unei oaze de lumină şi echilibru. Exemplific prin câteva versuri din "La vatră": "Cât soarele urcă pe cer cu paradă/ Eu mătur şi fac ce mai fac prin ogradă,/ Apuc un hârleţ şi-n grădină mă-ndoi,/ Sau dau de mâncare la capre şi oi.// Când ziua se trece, un moş – Onofrei – / Mă cheamă la poartă şi-mi spune de-ai mei…/ Îl ştiu de demult, cum s-ar zice de-o viaţă/ Şi spusele lui totdeauna învaţă.” Generozitatea poetului emană şi din versurile portretistice, care alcătuiesc o temă predilectă a poemelor sale, portretele fiind dedicate unor apropiaţi sau unor pesonalităţi pe care le preţuieşte în mod expres. Condeiul său are o convingătoare abilitate descriptivă şi o pe măsură forţă empatică în a contura chipul civic al personajului preferat. Redau o secvenţă din încercarea de a-l pune în ramă pe ilustrul Paul Goma: “ În societatea noastră cam bolnavă/ Va veni să fie ca terapeut – / Va începe dezrobirea de iznoavă:/ Unul el va face cât un institut.” ("Lui Paul Goma").

        Dar spre a identifica şi exemplifica nuanţele caracteristice liricii lui V. Raţă poţi fi ispitit să uiţi de limite, în cazul de faţă, de limitele legate de cât poate fi dispus să reziste eventualul cititor al exerciţiului meu pe marginea unui aşa-zis portret de autor. Iar pe lângă riscul încălcării regulei legate de întinderea unui demers de această natură, am şi temerea că, lungindu-mă la vorbă fără a fi sigur că tuşele condeiului meu conturează corect portretul subiectului, aş prejudicia buna mea relaţie cu basarabeanul pe care îl calific, cu drag, drept “confratele meu întru românism”. Desigur, păstrând proporţia – care, fireşte, îl avantajează.

 Foto (jos): Poetul Valeriu Raţă, citind din... Eminescu