Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (2)

 

De la Preventoriu, în lagărele naziste 

În vara lui 1944, copiii Dominte nu s-au putut evacua odată cu sătenii şi au continuat să convieţuiască cu militarii. Când luptele s-au înteţit în zonă, un ofiţer i-a obligat să se refugieze şi ei. Copiii și-au pus câteva blide într-un paner de papură, şi-au luat Joiana de funie – acum, “bucătăria lor de campanie” – şi au plecat la Verşeni, sat al comunei ceva mai depărtat de linia frontului. Au zăbovit acolo vreo săptămână, dormind pe unde apucau, chiar şi pe şanț, alături de animalul care-i ţinea în viaţă, apoi s-au îndreptat, obligaţi de autorităţi, spre Roznov (județul Neamț). Exodul a durat zile întregi. Se opreau din loc în loc ca să pască Joiana şi-apoi s-o mulgă. Era atâta suferinţă în jur, încât ciotca de copii cu văcuța de funie nu a atras nimănui atenția prin ineditul prezenței lor în peisajul forfotei celor ce se refugiau din cale rușilor. Nimeni nu le-a adresat o vorbă în tot acest timp. La Bălăneşti au fost despărţiţi şi repartizaţi pe la familii mai înstărite, ca să fie folosiţi la muncile gospodăriei.
Tatăl, aflat atunci la compania de pază de la Bacău, primeşte veste despre evacuarea copiilor şi obţine o nouă permisie. Îi găseşte slugi pe la casele gospodarilor nemţeni şi află cu sfâşiere de moartea unuia dintre cei șase copii. Se-ntoarce la unitate, luându-i cu el şi instalându-i clandestin în cazarmă pe patru dintre cei cinci băieţi: Grigore, Ion, Ilie şi Mihai (pe Costache, băiatul cel mare îl lăsă în satul cu refugiaţi). Aici îi descoperă un general venit în inspecţie, care ordonă (după ce intervine personal la patronajul unui serviciu social) trimiterea minorilor în tabăra de copii orfani din Slănic-Moldova, staţiune înţesată cu ofiţerimea germană care răspundea de trupele din Moldova.
După ce ruperea frontului deveni iminentă, cei 40 de copii orfani din preventoriul de la Slănic sunt trimişi în Ardeal; e inexplicabil însă de ce evenimentul legat de modificarea frontului n-a avut aceeaşi consecinţă şi asupra populaţiei din zonă. La Ciceu, cele două vagoane de marfă care-i transportau au fost ataşate, sub instrucţiunile unui militar ungur, altui marfar, dirijat în aceeaşi notă confuză spre Budapesta. Aici, copiii (şi cele trei educatoare care-i însoţeau) au fost comasaţi într-un singur vagon, evident, tot de marfă. Abia atunci educatoarele aflară că, pe traseu, copiii mai mari evadaseră din “închisoarea feroviară”. Grigore, cu luciditatea-i precoce, ar fi făcut-o şi el dacă nu apăsa asupra lui grija fratelui mai mare faţă de cei mai mici (cel mic avea 4 ani).
Calvarul deportării spre vest a durat săptămâni. Pe teritoriul Austriei, bombardierele anglo-americanilor ameninţau mereu viaţa micilor deportaţi, care, la “vaietele” înspăimântătoare ale sirenelor, săreau din tren, în mersul încetinit al marfarului, ca să se adăpostească în tranşeele paralele cu linia ferată. La încetarea alarmei antiaeriene, la Salsburg, îşi aminteşte Grigore Dominte, nu prididea să numere morţii din rândul localnicilor. În gările mari (Viena, Salsburg, Linz), în care bombardamentele Aliaţilor făceau din geometria perfectă a liniilor ferate mormane de fiare contorsionate deasupra unor cratere neverosimil de largi şi adânci, copiii cu vârste de peste zece ani erau scoşi şi ei la munca silnică de refacere a drumului de fier. Prilej pentru Grigore, premiantul de la şcoala din Soci, să-şi adâncească maturizarea precoce.
În Austria, grupul de copii din România a fost internat într-un lagăr-satelit al celebrului lagăr nazist de la Dachau, în care fraţii Dominte au cunoscut toată panoplia de orori ale fenomenului intrat în istorie sub vocabula Holocaust. Reprezentanţii rasei ariene au constatat, la fiecare dintre zecile de controale, că Grigore şi fraţii lui nu erau circumcişi. Să-i fi scăpat asta de la cutremurătorul deznodământ, exterminarea?
De la Dachau, copiii români au fost transferaţi în alt iad, de aceeaşi factură, la Erfurt, în Germania. Aici, dezumanizarea i-a făcut pe Grigore şi pe fraţii lui părtaşi la modul de viaţă al necuvântătoarelor. Au “păscut” iarba din ţarcurile lagărului (de regulă, aceasta se epuiza repede, de cum îi dadea colţul, şi atunci trebuiau s-o smulgă din afara ţarcurilor lagărului, prin gardul de sârmă ghimpată, aflat mereu sub tensiune electrică), sau au “ciugulit” seminţe de plante cunoscute şi necunoscute, cele de ricin fiind cât pe ce să-l omoare pe Grigore. Tot el a fost supus unor experimente medicale atroce: i s-a extirpat un ganglion inghinal fără anestezie, şi i s-a extras din stern, cu o seringă înspăimântătoare, “o substanţă alb-rozalie”.
Aici, la Erfurt, baraca în care supravieţuiau fraţii Dominte se afla chiar lângă crematoriu, diabolica instalaţie în care erau arse mormanele de cadavre umane ale nefericiţilor cu stadii mai vechi în lagăr. Norocul lui Grigore şi al fraţilor săi a fost, probabil, că ei au nimerit în aceste “locaţii” ale morții mai spre sfârşitul războiului. Căci, cine știe?...
În primăvara lui lui 1945 aliaţii începeau să se apropie de Berlin şi comandantul lagărului a primit ordinul precipitat de a-i transfera pe copiii români într-un sat mai dosit, în gospodăriile unor nemţi fideli Reichului, în scopul scăpării de culpabilizare. Copiii au fost exploataţi o vreme de aceşti fermieri cu suflete de gheaţă. Au fost transferați apoi într-un sat din Cehoslovacia,  aflat într-un protectorat german din regiunea Sudeţi, sub paza unei unități germane ai cărei soldaţi erau tot la fel de temuţi ca şi cei din trupele SS. Abia acum intervine Crucea Roşie Internaţională (și spiritul umanitar al populaţiei cehe, în contrast izbitor cu răceala celor din satul german).
Deşi tot în condiţii de detenţie, Grigore Dominte simte în Cehoslovacia starea aceea de trecere de la agonie la extaz. Ca un paradox, însă, taman aici era cât pe ce să sfărşească ucis de un glonţ rusesc, după ce a trecut prin spaima morţii în cele două lagăre fasciste. (Va urma.)

Foto: Imagine preluată de pe internet

Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (1)

 

Prolog: 

Ceea ce urmează în acest exercițiu narativ e rezumatul unui capitol din cartea de memorii a regretatului prof. col. Grigore Dominte, „De la Dachau la Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer de Miliţie”, Ed. „Irexon”, Bucureşti, 2006. Citindu-i cartea, i-am împărtășit impresiile mele de cititor într-o scrisoare, pe care autorul le-a inserat ca prefaţă în ediţia a II-a a cărţii, adresându-mi totodată rugămintea de a-i face cunoscută cartea prin mijloacele care îmi stau la îndemână.

Cunoscându-l personal pe autor şi ştiind că exemplarele cărţii sale nu vor putea acoperi suficient condiţia de mărturisitoare ale dramelor războiului, mă oblig să răspund dorinței sale testamentare și să intermediez ajungerea conținutului cărții (firește, într-o sinteză) la generațiile care nu au cunoscut ororile războiului. Desigur centrul de interes al memoriilor sale îl constituie acel capitol odiseic, legat de experiența autorului și a fraților săi în lagărele naziste, capitol asupra căruia îmi asum demersul meu de aici. O fac și din convingerea personală că Istoria, o ştiinţă „rece”, bazată pe documente, impune – prin ea însăși – a fi completată cu mărturiile celui care-i oferă substanța: participantul direct la faptul istoric, omul, elementul central al acestei ştiinte umanistice. 

 ***

În sat, sub spectrul războiului

O poveste reală – şi totuşi neverosimilă –, provocată de acest monstru al Istoriei ce poartă numele (adaptat ortografic) de Al Doilea Război Mondial.
Dumitru Dominte, gospodar în rândul oamenilor, cum se spune, avea în preajma războiului şapte copii, o nevastă frumoasă dar bolnavă de boala cea mai frecventă a vremii, tuberculoza, o Joiana bună de lapte şi ceva pământ moştenit din tată-n fiu de la stramoşii săi. Unul dintre ei, Călin Dominte, venise la Soci de dincolo de Carpaţi, cum vor fi venit şi înaintaşii consătenilor săi din spiţa Sasu ori Moroşanu.
Avea Dumitru Dominte ceva din firea ardelenilor căci nu era lung la vorbă şi, mai ales, era hotărât în faptă. Cum oare să-ţi explici felul în care şi-a luat nevastă?!... La o horă a satului, i s-a întâmplat lui Dumitru, flăcău cam trecut cu vârsta, să simtă un fior ciudat, ca şi cum o energie, încă necunoscută lui până atunci, îl "curentă" când o privea pe Raruca lui Dumitru Sasu, o fată peste măsură de frumoasă, de vreo nouăsprezece ani. A aşteptat spargerea horei, odată cu apusul soarelui, ca să găsească motiv s-o însoţească acasă pe cea care musai trebuia să-i devină nevastă. Când a ajuns pe la poarta gospodăriei lui, căci pe-acolo avea drum codana, a tras-o-n ograda sa, cu tot cu creanga părului de care fata se agăţase în încercarea disperată de-a se opune. Odată intrată în casa flăcăului pe înnoptate, victima acestui vicleşug nu mai putea da înapoi. A împărtăşit cu Dumitru Dominte, flăcău răsărit, cu minte înclinată spre acumulări intelectuale (îl citea pe Tolstoi, pe Hugo, pe Schiller), viaţa aceea precară a refacerii de după Primul Război Mondial.
Ca o fatalitate, cei doi însurăţei au trebuit să-şi trăiască experienţa de familişti între două Războaie Mondiale, evenimente tragice care au implicat două generaţii consecutive. N-au apucat a-şi vedea copiii crescuţi, că s-a şi arătat noul iad pe pământ, un preludiu al Apocalipsei, care a curmat în patru ani peste 50 de milioane de vieţi.
Dumitru Dominte începuse deja să urce Golgota propriului destin cu doar câţiva ani înainte de declanşarea războiului. I-a murit mai întâi cel de-al doilea născut. Copiii îi veneau pe lume câte unul la doi ani. Mama lor era firavă şi şubrezită de vechea-i suferinţă fizică. La puţin timp după naşterea celui de-al şaptelea copil, biata femeie s-a sfârşit, cu fiul din urmă la sân.
Tatăl era de-acum şi mamă pentru cei şase copii. Dar oare cum poţi face asta?! Iată cum, citându-l pe cel de-al treilea născut, autorul cărţii amintite: “Fiindcă tata nu putea face faţă îngrijirii celor şase băieţi minori, era obligat să ne pună la muncă pe fiecare după puterile lui; astfel, cei mai mari se ocupau de muncile agricole [la câmp], iar cei mai mici de îngrijirea păsărilor, porcilor şi vitelor”. Cei şase copii cu vârste între patru luni şi paisprezece ani n-apucară a se obişnui cu absenţa mamei căci începu pentru ei o altă nenorocire.
Când i-a venit ordin de concentrare, Dumitru Dominte avea terminată armata de vreo cincisprezece ani, cu gradul de sergent. Acum trebuia să-şi ia în primire din nou puşca, dar în ce condiţii?! Abia îi murise, în iarnă, nevasta şi avea de hrănit o casă de copii. Poate c-ar fi găsit el înţelegere la „Comenduire”, dar să vedeţi întâmplare. Fratele său mai mare, Grigore, ca să scape de concentrare se dădu la Comisariat drept Dumitru, cu tot cu situaţia lui familială, şi invocă înţelegere pentru anularea ordinului de concentrare. Culmea, o şi obţinu. Acum ce să mai facă Dumitru?! Să-şi înfunde în puşcărie fratele? Îi lăsă cu legământ copiii în grijă şi de-aici încolo îl va înjura până la sfârşitul vieţii.
Până în 1944, copiii Dominte îşi vor purta aproape singuri de grijă, ajutaţi sporadic de rude şi de nişte săteni inimoşi. Unchiul Grigore, cel cu substituirea de persoană, s-a străduit şi el să-şi spele ruşinea faţă de ostaşul aflat în locul lui la Cotu’ Donului.
Au trecut doi ani de când copiii Dominte trăiau fără mamă şi fără tată. Frontul de Est se apropia de România, odată cu compania sergentului Dumitru Dominte, care, ascuns în carapacea lui de introvertit, era greu "de citit" de către tovarăşii lui de arme. În aceste împrejurări, soceanul făcu ce făcu şi obţinu o permisie de trei zile ca să poată veni, de la Nistru, pe Valea Moldovei, unde sălăşluiau în nevoi cei şase copii ai săi. Găsindu-i slabi şi în mizerie, întârzie întoarcerea cu două zile, în încercarea sa precipitată de a mai orândui treburile casei, timp în care sergentul fusese dat dezertor şi deferit Curţii Marţiale. A fost judecat sumar şi condamnat la 25 de ani închisoare, osândă pe care trebuia s-o împlinească după ce se va întoarce de pe linia întâi a frontului, preludiu la închisoarea ce urma, dacă avea norocul să scape de moarte.
Pe holurile Tribunalului Militar, Dumitru Dominte reîntâlni o persoană providenţială. Cu peste zece ani în urmă, când îşi îndeplinea stagiul militar, printr-o întâmplare devenise curierul unei domnişoare îndragostite. Îi ducea scrisorile parfumate şi copleşite de pasiune tânărului ei iubit. Femeia ajunse între timp avocată cu nume în branşă. Iată că veni aşadar vremea bunei răsplăţi. O adevărată profesionistă, avocata obţinu recursul şi achitarea. Dumitru Dominte a fost însă decăzut din starea de combatant şi mutat la o companie de pază din Bacău, fapt ce-l avantaja oarecum, căci putea primi de-acum veşti despre copiii săi.
La Soci, viaţa fraţilor Dominte era încercată de cumplita iarnă a anilor 1943-1944. Nu aveau haine şi lemne de foc, iar Joiana era gestantă, deci nu le mai asigura subzistenţa. Pe la începutul lui martie, familia minorilor încearcă un reviriment odată cu sosirea trupelor române în sat. În casa lor, deşi mică, au fost încartiruiţi câţiva soldaţi, iar sub părul din livadă militarii au improvizat o bucătărie de campanie. Zilnic, copiii Dominte primeau câte o gamelă de ciorbă. Între timp a fătat şi Joiana, scăpând la nepreţuitul izvor de lapte.
Viaţa însă continuă să ceară tribut abuziv familiei lui Dumitru. Unul dintre copii, cel de şase ani, moare în braţele lui Grigore, fratele de 12 ani, care, deşi nu era cel mai mare, era liderul familiei formată numai din copii. L-au înmormântat soldaţii, care i-au înjghebat sicriu şi l-au aşezat în mormântul mamei. Moarta încă mai păstra pe cap baticul şi la gât mărgelele, îşi aminteşte, în cartea sa, Grigore Dominte, fiul. (Va urma.)

Gheorghe Pârlea

ROATA TIMPULUI

 

Timpul, roata veșnic vie,

Cere omului simbrie...

An cu an, din zece-n zece,

Timpul vine, timpul trece...

 

Roată rece, roată crudă,

Cât ai fi tu de zăludă,

Hai te-ndură, hai te-ndură

Și oprește-te o tură!

 

Dă-mi, vârtelniță, de azi,

Un discount, un răgaz,

Uită-o vreme să-mi măsori

Anii pân' la subsuori!

 

Hai, te-nvârte mai domol,

Că prea iute-mi dai ocol;

Vezi un munte, că-i colea,

Și-l măsoară cât vei vrea!

 

Și cât îi vei da ocol

Muntelui cu creștet gol,

Slăbește-ți puțin și graba,

Învață și tu zăbava!

Iar când înapoi, la mine

Poftă să te-ntorci îți vine,

Înnoadă numărătoarea

De-unde mi-ai făcut favoarea.

 

Roată rece, roată crudă,

Cât ai fi tu de zăludă,

Hai te-ndură, hai te-ndură

Și oprește-te o tură!...

 

Iar, în schimb, pentru favoare,

N-am să strig în gura mare

(Ca să nu te fac de-ocară)

Că… am tras timpul pe sfoară.

Gheorghe Pârlea

 

EU ȘTIU CINE-I EL

El încă înfruntă epocile potrivnice
strălucirii cristalului;
Muntele i-a dat tăria stâncii
și castitatea florii de colţ,
Iarba ce vindecă moartea;
încă e râul – dalta şlefuitorului –
Născut din izvoarele ce-au potolit
setea meşterului Manole.
El nu mai izvodește Luceferi,
ci e chiar astrul rătăciţilor
Sortiţi să întârzie trecerea Rubiconului,
spre a învăţa a muri.
Crugul vremii îi poartă numele
rostit în altă limbă veche:
Ulise, îi zic mulţi (iar Veronicăi, Penelopa),
dar eu... ştiu cine-i EL.

Gheorghe Pârlea

 

Ieromonahul cu origini mirosloveștene Vartolomeu Bodoașcă, martir al regimului concentraționar comunist

          

 

        

Referitor la numărul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române care și-au purtat crucea hristică în închisorile comuniste, aflăm de la Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS, că din miile de dosare studiate a extras și fișat peste 1000 de cazuri de clerici ortodocși. Acest număr impresionant, precizează cercetătorul istoric, “înseamnă cam o medie de 35-50 de clerici întemnițați pe județ”.

Știind câte ceva despre această experiență de jertfitori împărtășită și de doi slujitori ai Bisericii meleagurilor mele, am căutat să aflu mai multe despre ei și să aduc prin asta obolul meu de contribuție la cinstirea memoriei lor. Despre unul dintre ei, preotul Neculai Filip, slujitor al obștii creștine din satul Soci, comuna Miroslovești, județul Iași (atunci obștea închinătoare era o “filie” a Parohiei Brătești, comuna Stolniceni Prăjescu), am reușit să aflu atât cât să  asigure  substanța unui segment al plachetei monografice “Satul Soci – La răscrucea verticalei cu orizontala”, Ed. “Thehnopress”, Iași, 2018.

Acum am adunat câteva informații despre un alt slujitor al Bisericii Ortodoxe, originar de la baștina mea, anume ieromonahul Vartolomeu/ Bartolomeu Bodoașcă, protosinghel, starețul Schitului Boureni, comuna Moțca (jud. Iași), martirizat și el în închisorile regimului bolșevic al anilor ’50. Cele aflate ar putea constitui o părticică dintr-o altă proiectată lucrare monografică dedicată istoriei satului Boureni, proiect finalizat, aflat însă în stadiul specific pretipăririi, adică sub spectrul replicii hamletiene a fi sau a nu fi, căci tipărirea unei cărți, fie ea și... o cărticică, e un lux pentru titularul unei pensii de subzistență.

Informaţiile sumare din „Monografia Comunei Miroslăveşti – Despre oameni și locuri” (ediția întâi), al cărei coautor sunt, cu privire la destinul tragic al acestui fiu al satului, l-au determinat pe inginerul-inventator Cătălin Irinei, nepotul de frate al martirului, cu domiciliul în Franţa (acum, plecat la Domnul), să recupereze pe cont propriu o parte mai consistentă din memoria unchiului său. Întors în ţară în acest scop, a făcut demersuri la aşezămintele monahale la care călugărul a slujit, a cules mărturii de la conviețuitorii monahi ai unchiului său şi a realizat o plachetă dedicată celui dat pe nedrept uitării în comunitatea din care se trage și în obștile în care a păstorit. Tipăritura, editată fără înregistrarea ISBN, are 10 pagini cu fotografii alb-negru și texte aferente (sau nu) imaginilor. A fost scoasă de sub tipar la 14 august 2007, anume spre a fi dedicată comemorării a 50 de ani de la moartea unchiului său în închisoarea Văcărești. În ediţia a doua a Monografiei sus numite am putut insera aceste informaţii.

Prin obolul inginerului Cătălin Irinei, la care adaug rezultatele unor căutări pe care le-am întreprins ulterior, iată ce știm deocamdată despre monahul Vartolomeu Bodoașcă, starețul Schitului Boureni.

S-a născut la 11 iunie (sau 6 iunie, după o altă consemnare) 1900 la Miroslovești (atunci în județul Baia, azi în județul Iași), ca primul copil (cu numele de botez Vasile) al lui Constantin (zis și Costache a’ Irinei) Bodoașcă și al Anei (fostă Munteanu), țărani cu stare socială mijlocie, având în proprietate 5 ha de teren agricol. A absolvit 4 clase în satul natal și și-a încheiat stagiul militar obligatoriu în 1922, cu gradul de caporal. Avea talie scundă, respectiv 1,58m.

Și-a făcut ucenicia în monahism la M-rea Neamț, căci îl găsim acolo în perioada 1928 -1932, ca monahul Bartolomeu/ Vartolomeu. În 1930, aflăm dintr-o fotografie dedicată preotului Nicolae Sfrijan din Miroslovești, era deja ierodiacon (călugăr cu rang de diacon), ceea ce înseamnă că absolvise studii seminaristice.  

Nu se cunoaște cu exactitate data venirii la Schitul Boureni, dar din corespondența lui Cătălin Irinei cu PS Gherasim Putneanu, viețuitor al schitului în perioada 1938-1942, aflăm că în 1938 ieromonahul Vartolomeu se afla deja la Schitul Boureni, an când se desăvârșea construcția bisericii noi, din lemn, sfințită la 8 septembrie 1939 sub oficiile arhiereului-vicar Valerie Moglan de la Iași, decedat în împrejurări suspecte. Dintr-un  „Certificat de Botez” din 20 ianuarie 1940, emis pentru pruncul Ioan al familiei Alecu și Catinca Tarcan, rezultă că monahul a fost și preot-paroh (probabil, suplinitor) al Parohiei Boureni.          

În primăvara anului 1944, când satul Boureni a ajuns teatru de război pe Frontul Moldovei, starețul a îngropat  clopotul cel mare al Bisericii Schitului, icoanele și odoarele de cult și a lăsat la Schit doar un singur călugăr, găsit, la sfârșitul războiului, ucis de bombardamente în beciul așezământului monahal.       

După 23 august 1944, monahul Vartolomeu trăiește experiențe, întâmplări – sau poate chiar decizii autoasumate – care aveau să-i deschidă o Via Dolorosa (Calea Durerii, Drumul Crucii) pe ductul căreia/ căruia avea să-și poarte crucea personală.         

Din documentele organelor de anchetă rezultă că monahul ar fi fost membru al unei organizații regionale “subversive”, Frontul Patriei. Știm că această organizație a fost constituită în zona Moldovei, ca mijloc de rezistență la regimul bolșevic abia instaurat. Fondatorii ei au fost preotul Neculai Filip din Brătești, învățătorul Alexandru Hrib din Războieni, județul Neamț și Constantin Mahu (zis căpitanul Mateianu) din Verșeni, județul Iași. E mai probabil că monahul Vartolomeu Bodoașcă nu era membru al organizației, ci le asigura fruntașilor mișcării adăpost și hrană la Schit, când Securitatea era pe urmele lor. Se știe sigur că ultima razie a urmăritorilor celor trei capi ai mișcării, cea din 1952, s-a soldat cu schimburi de focuri în pădurea care împrejmuiește Schitul la sud și est. În această împrejurare, învățătorul Hrib și soția sa, Aurica, au fost prinși și arestați la Schit, iar Constantin Mahu a fost ucis în schimbul de focuri din pădure, în locul cu numele “Fântâna Tâlharului”.         

Dar starețul Vartolomeu Bodoașcă a fost implicat și într-o legătură interzisă de regim cu o celebră personalitate a perioadei interbelice, respectiv basarabeanul Zaharia Husărescu, șeful Siguranței naționale de la Chișinău, apropiat al lui Ionel Brătianu și Gheorghe Tătărăscu, foști prim-miniștri ai României. Husărescu a desfășurat o activitate deosebit de meritorie în combaterea acțiunilor subversive, antiromânești, din Basarabia între anii 1920-1930, pentru care a fost decorat cu “Steaua României”, motiv serios de răzbunare din partea regimului comunist de sorginte sovietică.         

Zaharia Husărescu avea legături de prietenie cu Dimitrie Sturza, proprietarul moșiei de la Boureni și a ctitorit Biserica de azi a Schitului, cu hramul “Sfinții Împărați Constantin și Elena”, pe care a ridicat-o în memoria singurului său fiu, Constantin (Dinu), locotenent de artilerie căzut în 1941 pe Frontul de Răsărit. Nu știm prin ce împrejurări Zaharia Husărescu deținea și un teren agricol de 50 de hectare în proximitatea Schitului, în Vatra Pașcani, fapt confirmat într-un document de urmărire penală a acestuia, sub semnătura locotenentului de miliție C. Ene.         

După instaurarea regimului comunist, Zaharia Husărescu, devenit indezirabil pentru noul regim, a intuit ce îl așteaptă. Înainte de a fi arestat, donează Schitului de la Boureni cele 50 de hectare pe care le poseda în Vatra Pașcani (probabil în urma unui schimb de teren cu moșierii Sturzești). Donatorul stabilește cu starețul Vartolomeu Bodoașcă, în secret, o clauză prin care Schitul urma să asigure subzistența soției acestuia, după iminenta sa arestare. Zaharia Husărescu a fost arestat în 1948, iar clauza amintită a fost pusă în fapt de către starețul Vartolomeu prin călugărul Popuțanu (se pare, originar din Miroslovești), fost ceferist în viața civilă. Acesta călătorea periodic la București, unde locuia Elena Husărescu (fostă Safta), soția basarabeanului, spre a-i duce acesteia cele necesare traiului zilnic. Despre donația moșiei de 50 ha către Schit și clauza aferentă se mentionează în informarea din 13 martie 1950 a plutonierului de miliţie V.Tănăselea, de la Miliţia judeţului Baia și în informarea aflată în arhiva Direcției aVII-a din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul “C”, 1953, sub semnătură colonelului de securitate V. Dinescu.         

Desigur, filiația aceasta a starețului Vartolomeu Bodoașcă de la Schitul Boureni cu fostul inspector general de Siguranță Națională din Basarabia va fi accentuat motivul arestării starețului, care s-a făcut cu mențiunea “prevenit”, în 1952, 14 iulie, cu mandatul de arestare nr 8343/52, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, art. 209 din Codul penal. Dar motivul arestării e consemnat doar în legătură cu apartenența (consemnarea e dintr-o fișă matricolă a Securității) la organizația subversivă Frontul Patriei. În placheta lui Cătălin Irinei, motivul arestării din 1952 e formulat astfel: ”adăpostise câteva zile un învățător căutat de securitate”.         

Din ”fișele matricole penale” rezultă că data arestării e 19 februarie 1952, nu 14 iulie. Această din urmă dată, probabil, e în legătură cu data judecării și condamnării definitive la 10 ani “temniță grea”. În fișă se face specificația: “se scade detenția de preventive, de la 19. 02. 1952, până la 3. 07. 1952”. Judecata s-a efectuat la Tribunalul Militar din Iași.         

Din fișele matricole ale arestatului aflăm despre următoarele locuri de detenție: Iași, în 1952; Huși, după fișa datată 16 XII 1953; Jilava, în 1954; transferat la Pitești în același an, 1954, la 13 mai. Doi ani mai târziu îl găsim la Gherla, cu data transferului, 28 februarie. Pentru Văcărești, avem data decesului, 14 VIII 1957. În placheta apărută prin grija nepotului Cătălin Irinei este menționată ca loc de detenție și închisoarea de la Aiud.         

Așadar călugărul mirosloveștean, cu antrenamentul său de ascet, a reușit să supraviețuiască calvarului din închisorile comuniste timp de cinci ani, din cei zece la care a fost condamnat. Oare cum a putut trece prin cei doi ani de iad de la Pitești?!         

În vara lui 1957 (14 august), fratele său, învățătorul Gheorghe Bodoașcă-Irinei, s-a deplasat la închisoarea Văcărești, la solicitare scrisă adresată familiei de către conducerea închisorii, în speranța că va reuși să recupereze rămășițele trupești ale monahului. S-a întors însă de la ultimul loc de supliciu al fratelui martir, își amintește susnumitul fiu al învățătorului, un copil atunci, “doar cu un ghem de zdrențe” pe care călugărul le-a purtat la arestare, cu cinci ani în urmă. Învățătorul “le-a spălat cu multă tristețe, după care le-a întins la soare”, precizează Catălin Irinei.         

Același Cătălin Irinei își amintește cu nostalgie despre unchiul său: “Îl întâlneam adesea pe drumul Pașcani-Miroslovești, care are o porțiune comună cu drumul Pașcani-Boureni. Mergeam amândoi pe jos, bineînțeles. Eu, când veneam în vacanță sau când mă-ntorceam, după terminarea vacanței, la Liceul Internat din Iași, iar Părintele Vartolomeu, când mergea sau se întorcea de la Mitropolie. Pasul părintelui era totdeauna deosebit de alert”. De la cei care l-au cunoscut pe călugar la Schit aflăm, prin intermedierea aceluiași nepot de frate, că părintele Vartolomeu “avea numai bunătate și înțelegere în privire. Era blând cu toată lumea și plin de energie în același timp. Era mereu mânat de dorința de a face cât mai mult pentru schitul sau.”         

Iată așadar un alt portret de martir, atât cât a putut fi el conturat aici, necesar a fi alăturat celorlalte biografii de slujitori ai Bisericii care au căzut victime  sistemului carceral instituit de regimul comunist din România.

Gheorghe PÂRLEA

__________________________

Surse:

1. Neculai Aioanei: “Mărturisirile unui condamnat la moarte”, Ed. Ed. “Agaton”, Făgăraș, 2010;
2. Cătălin Irinei, Placheta comemorativa Ieromonah Visarion Bodoașcă, 2007 (fără cod ISBN);
3. „Monografia comunei Miroslovești – Despre oameni și locuri” (ed. a II-a), coord. prof. Ioan Pârlea, Ed. „Emia” Deva, 2009;
4. Dr. Florin Șinca “Zaharia Husărescu, scutul Basarabiei http://arhive7.rssing.com/chan-15585115/all_p1.html
5. „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, consemnat de Dumitru Ignat;
6. Doc. de arhivă cu „fișe matricole penale” publicate pe Internet într-un cont ulterior dezactivat (nu am putut recupera adresa contului)
7. http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Scrieri-documentare/Alexandru-Hrib/410/19

BRICIUL LUI ION GUST, OSTAȘUL-EROU CĂZUT LA SEVASTOPOL

Între consătenii mei care au căzut în luptele crâncene de pe Frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial s-a aflat și Ion Gust, părintele contemporanului nostru Vasile Gust, cunoscut ca tâmplar și mic întreprinzător local în producerea alcoolului.

Când înregistram mărturii pentru monografia comunei Miroslovești (județul Iași), unul dintre veteranii supraviețuitori ai tragediei de la Cotul Donului, Costache Măricuța, deși își cam pierduse memoria legată de  experiența sa de participant la dramaticele confruntări armate (consecința bătrâneții), păstra totuși un crâmpei de aducere aminte în legătură cu sfârșitul camaradului și consăteanului său Ion Gust. Fiind însă în confuzia specifică vârstei înaintate, greșise locul jertfei camaradului despre drama căruia se angajase să ne povestească. Lucian Corcaci, strănepotul eroului păstrează documentul care aduce lămurire că soldatul Ion Gust a căzut cu câteva luni înainte de tragedia de la Cotul Donului, în luptele crâncene de la Sevastopol. 

În vâltoarea luptei cu agenții morții – mai întâi avioanele, care acopereau cerul, apoi tancurile care așterneau o cergă uriașă peste câmpul de bătălie din jurul orașului-bastion de la Marea Neagră –, ostașul Ion Gust a fost ajuns din urmă de un glonț sau, poate, o schijă de obuz. Hainele sale, de la brâu în jos, erau năclăite de sânge. Camarazii aflați în preajmă l-au târât la adăpostul precar al unui copac, zdrențuit și el, în solidar cu luptătorii, sub tirul celor 170 de tunuri și 100 de avioane, efectivul armatei sovietice pentru această bătălie (după studiile istoricilor). 

La un moment dat, își amintește mirosloveșteanul cel norocos, rănitul își recăpătase o brumă de conștiență, cât să îngâne câteva vorbe, cuvinte abia perceptibile pentru urechile celor îngroziți de starea trupului camaradului lor:

         - Costache, ai răbdare cu mine, nu mă părăsi, se adresă rănitul consăteanului său. Mai zăbovește oleacă, până îmi dau duhul. Că de mă lași neîngropat, o să-mi sfâșie fiarele trupul. 

Dilematică decizie pentru cei urmăriți îndeaproape de glonțul rusului și de tăvălugul tancurilor T-34! Timpul agoniei rănitului, deși pe sfârșite, nu era previzibil, iar instinctul de autoconservare în fața morții anula firava notă de noblețe din legile războiului. Și tristețea de pe chipul veteranului care ne povestea din trecutul său de ostaș era însoțită de următoarele vorbe, pe care le parafrazez cu vocabularul meu, dar în înțelesul fidel al celor rostite de povestitor:

         - N-am avut tăria să rămân lângă Ion Gust până ce avea să-și dea sufletul. Asta mi-ar fi adus și mie pieirea, că și din față și din spate mă pândea moartea. Poate că se resemnase și el, muribundul, căci n-a mai insistat. Ba chiar am priceput pe chipul lui împăcarea cu soarta.

Și moșul Costache cel scăpat din iadul de la Sevastopol și din cel al pustei rusești de la Don își mai aduse aminte ceva. Înainte de a-și părăsi tovarășul de arme, când soldatul mirosloveștean mai prinsese un moment de luciditate, îi mărturisi consăteanului său ultima dorință, pe care veteranul supraviețuitor o reproduse aproximativ astfel:

     - Costache, ia din ranița mea briciul [se referea la unealta cea de  bărbierit] și du-l acasă, la băieții mei! Să le fie amintire de la tatăl lor pe când le va veni vremea bărbieritului…

Veteranul de la Miroslovești m-a asigurat că a împlinit ruga testamentară a camaradului său rămas în urma trupei, la voia sorții. Că briciul oșteanului ce-și aștepta din clipă în clipă lepădarea de viață deveni pentru legatarul testamentar al muribundului cel mai de preț lucru din ranița lui de soldat. Un soldat care începu să creadă că această misiune îi va fi garantul propriei vieți, atât de amenințată de armele ucigașe. Și socoteala lui s-a adeverit: a scăpat teafăr și din cuptorul de la Sevastopol, și din iadul celei mai mari tragedii din istoria militară a românilor, cea de la Cotul Donului.

Familia lui Ion Gust a fost înștiințată de moartea eroului, ceea ce ne îndeamnă la presupunerea că osemintele ostașului se vor fi aflând într-o groapă comună, săpată târziu spre asanarea câmpului de bătălie de trupurile mutilate ale celor circa 10 mii de ostași (germani și români) căzuți la Sevastopol întru glorie eternă.

Foto: Ion Gust și un camarad (în dreapta eroului mirosloveștean) 

"O DATORIE FAȚĂ DE ISTORIE" - Ziarul Lumina (Interviu cu învățătorul Gheorghe Pârlea - partea a II-a)

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/o-datorie-fata-de-istorie-160321.html