Încetul cu încetul, Prutul cel transformat cu sila în hotar va
deveni un biet pârleaz. Poate chiar mai curând decât prognosticul descurajator
al multora. Eu l-am trecut a opa oară în ultimii doi ani - şi de data aceasta,
tot în compania primarului comunei, dl Ionuţ Gospodaru, cel care a facilitat
deosebit de motivat, sufleteşte, relaţia comunităţii noastre săteşti cu fraţii
basarabeni, desigur, o relaţie prin reprezentare. Şi simt că la “îngustarea”
morală a Prutului a contat şi modesta mea osârdie de trecător pe podul de la
Sculeni, un trecător cu rosturi legate de obârşia identitară comună a
trăitorilor de pe cele două maluri.
Recenta mea vizită la Chişinău a
coincis, de data aceasta, cu Ziua Limbii Române. Semnificativă alegere! Nu-i
aşa? Alegerea însă n-a fost a mea, ci a organizatorilor Salonului Internaţional
de Carte, anul acesta evenimentul de la Biblioteca Naţională aflându-se la a
XXIV-a ediţie şi fiind dedicat memoriei fondatorului acestei Sărbători a
Cărţii, Alexe Rău, fostul director general al respectivei instituţii, poet si
filozof, om de cultură de amplitudine europeană.
Desigur, cei care ştiu că sunt doar un
sătean de pe malul Moldovei îşi vor da coate, cârcotind asupra
incompatibilităţii statutului meu social cu anvergura culturală a Chişinăului.
Parcă aud dintr-un “ungher” virtual, sau real, întrebarea insinuantă: “Cu ce treburi tot
trece Prutul dăscălaşul acesta dedat la fapte care nu-s de traista lui?”
Aşa este, dragii mei, judecaţi-mă, dar nu fiţi prea aspri cu mine!
Totuşi, daţi-mi voie – spăşit în
vinovăţia mea – să încerc o explicaţie. Se întâmplă uneori, fără puterea de a
împiedica asta, să te atingă “sindromul Quasimodo”. Cocoşatul de la Notre Dame,
că de el e vorba, probabil nu ştia că e un monstru şi că nu-i de nasul
Esmeraldei. Dar Victor Hugo, cel care l-a plăsmuit, ştia bine că inima nu-i
supusă pe deplin raţiunii. De “suferinţa” asta sunt atins şi eu.
Am întâlnit cu vreo paisprezece ani în
urmă nişte basarabeni frumoşi în spirit căutându-şi pe meleagurile mele partea
de zestre românească pierdută. Şi au găsit ei de cuviinţă că în sat nu poţi sta
de vorbă despre asta decât cu preotul sau învăţătorul – învăţătorul, numai dacă
e unul dintre acei în care mai pâlpâie lumina aprinsă cândva de Spiru
Haret. Şi de-aici a început totul, adică imprudenţa mea de a citi în sufletele
româneşti ale basarabenilor, în esenţă nealterate de suferinţa desţărării. Frumuseţea lor identitară era
ca floarea de câmp, neatinsă de pipeta geneticianului. Şi fiind ei, basarabenii
aceştia, şi cărturari de frunte, m-au luat sub aripa lor culturală. Am publicat
în revistele lor, am scris cărţi monografice împreună, ca însemnând asta
punţile noastre peste Prut, am ctitorit laolaltă bibliotecă basarabeană în sat,
am participat, deopotrivă la stat dar cu osebire la sfat,
la evenimente menite să apropie cele două maluri de Prut.
Acum, la cel mai recent drum al meu
peste Prut, a trebuit să mă supun iniţiativei exclusive (n-a contat deloc
protestul meu) a dlui dr. (conferenţiar universitar) Vasile Şoimaru de a
înscrie albumul monografic “Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru”, al
cărui autor sunt, la acest regal basarabean al Cărţii. Dl Vasile Şoimaru
este şi cel care a făcut posibilă apariţia fizică a albumului, dânsul fiind
coordonatorul editorial al acestuia.
Desigur, în elevatul Bibliopolis
chişinăuian, în sala de conferinţe în care mi-am prezentat cartea, m-am simţit
în rolul lui Badea Cârţan, săteanul iubitor de Neam din Cârţişoara Sibiului,
aflat şi el în contrast cu peisajul atunci când, într-o altă epocă, se afla în
compania celebrităţilor bucureştene care l-au istoricizat.
Cu acest prilej am reîntâlnit o parte
din acel întreg onorant, reprezentându-i pe distinşii prieteni basarabeni ai
comunităţii noastre mirosloveştene, pe scriitorii Vlad Pohilă, Nicolae Rusu,
Ionel Căpiţă, pe publicistul şi, mai nou, poetul Valeriu Raţă, pe maestrul
Vasile Iovu, Artist al Poporului, pe d-na profesor de arte Nina Vartic, soţia
eruditului scriitor Andrei Vartic, un tribun al Basarabiei plecat nedrept de
grăbit la Domnul, pe publicistul patriot Alecu Renita, realizatorul emisiunii
radiofonice “Istoria în mişcare” de la Vocea Basarabiei.
Si, mai presus de toate cele ce mi s-au întâmplat, am primit din nou
îmbrăţişarea publică a d-nei Ninela Caranfil, maestră emeriă a artei dramatice,
Artistă a Poporului, care, ca şi la anterioara întâlnire (albumul fusese lansat
cu cateva luni în urmă la Biblioteca Municipală, sub auspiciile D-lui Nicolae
Dabija, cărturarul de notorietate internaţională, ca moderator generos al
evenimentului) m-a copleşit cu însufleţitoarele sale cuvinte. Tot acum
l-am cunoscut (şi am schimbat cărţile de autor între noi, invoc aici proporţia)
pe distinsul savant (doctor habilitat) Valeriu Dulgheru, cunoscut mie ca
publicist de notorietate pe teme de istorie modernă şi contemporană, prin
intermediul săptămânalului Literatura
şi arta.
În prima zi, spre seară, dupa
prezentările de carte de la standul Editurii Vicovia din Bacău, cărţi între ai căror
artizani se afla şi prietenul nostru cel dintâi şi cel mai dedicat nouă,
mirosloveştenilor, dr. Vasile Şoimaru, am vizitat “Oraşul subteran”, cum mai e
numită Crama-muzeu de la Cricova, fapt ce mi-a relevat cât de uşor se
trece de la extaz la agonie. Nu, nici vorbă că a avut vinul vreun rol în ceea
ce a urmat. Diferenţa de temperatură – de la 36 grade afară, la 12-14 grade în
subteran, cu scăderi accentuate de viteza trenuleţului turistic – mi-a provocat
noaptea o criză de spondiloză cervicală, cu difuzia durerilor în ceafă, până
aproape de o comă. Asta însemnând un calvar de o noapte. Din asemenea stări nu
se scapă aşa de uşor, dar, neverosimil, toată suferinţa asta cât o noapte
basarabeană a încetat brusc dimineaţă, luată parcă de o mână nevăzută. Mâna
asta, în fapt, le însuma pe ale generoaselor doamne din preajma-mi, aflate la
Chişinău din acelaşi motiv cu al meu, care ştiau, legat de diagnosticul stării
mele fizice, că orice disconfort de peste noapte are ca antidot un mic dejun
copios. Între aceste generoase doctoriţe de ocazie (excepţie de la amatorism
făcând doar tânăra soţie a primarului) s-au aflat şi energicele doamne de la
editura bacăuană condusă de dl Viorel Cucu, făuritor de carte mai cunoscut pe
malul stâng decât pe malul drept al Prutului. Şi uite-aşa, starea mea (de
spirit şi trupească) şi-a revenit la normalitate. Cu sechelele suferinţei
întipărite pe chip.
Tot ce a urmat am descris mai sus, căci
a doua zi, adică post-Cricova, s-a întâmplat ceea ce a motivat prezenţa mea
expresă la Chişinău, de data asta însă o prezenţă absolut inedită. Inedită nu
doar pentru acromatismul petei de culoare prin care m-am identificat în
ansamblul cromatic foarte echilibrat al tabloului cultural de la
Biblioteca Naţională, dar mai ales prin consecinţa acestui abuz răzeşesc,
scuzat doar de faptul că “nelegiuirea” a fost efectul unei “uneltiri” – a unei
supralicitări priteneşti – puse la cale în cea de-a doua capitală a românimii.
Consecinţa, adică urmarea participării mele conjuncturale la primul salon
international de carte, am aflat-o imediat după încheierea evenimentului,
printr-un mail care conţinea un ataşament, mai precis o diplomă, respectiv, Premiului “Dimitrie Gusti”,
oferit albumului monografic Miroslăveşti,
prin ochiul timpului nostru*.
_____________________
Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru, Gheorghe Pârlea, Ed. Serebia, Chişinău, 2014
P.S. Mi se reproşează mereu că fac
exces de modestie atunci când e vorba de faptele mele. În cele de mai sus veţi
fi observat însă un puseu encomiastic care mă are, simultan, şi subiect, şi
obiect. Aceasta înseamnă că am început deja exerciţiile de corijare cu privire
la imputaţia amicală a prietenilor. Te asigur însă, Cititorule, că mi-am călcat
pe inimă făcând asta.
