Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului, omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu

        Duminică, 29 octombrie a.c., s-a desfăşurat la M-rea Comana un simpozion comemorativ, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, tragicul episod subsegvent participării Armatei Române la cel de-al Doilea Război Mondial.

        Comitetul de iniţiativă i-a avut ca principali componenţi pe generalul de flotilă aeriană (r), veteran de război Radu Theodoru şi arhim. dr. Mihail Muscariu, părintele stareţ al Mănăstirii.

        Contextualizat temei simpozionului s-a desfăşurat şi o procesiune solemnă la Mausoleul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial (iniţial, locul momentului solemn trebuia să fie la Troiţa-Monument edificată în 2015 în memoria eroilor de la Cotul Donului, dar condiţiile meteo – vânt puternic – au impus această modificare în program).

        Ceremonialul a debutat cu ridicarea pavilionului şi intonarea Imnului de Stat. A urmat un Te-Deum oficiat de părintele stareţ. S-au depus apoi coroane şi jerbe de flori la Mausoleu.

        Un moment de maximă emoţie al ceremonialului l-a constituit depunerea  în incinta Mausoleului a unei urne conţinând un eşantion de ţărână adus de la Cotul Donului (din fostul cătun Gromki, staniţa Kletskaia) de conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, ţărână având în alcătuire elementele biologice ale sângelui ostaşilor jertfitori.Totodată, profesorul din Basarabia la  a depus la Mausoleu şi prima cruce improvizată de el şi înfiptă la locul jertfei cu cinci ani în urmă, la a doua sa călătorie. 
        Un grup de militari aviatori şi un avion în survol au dat onorul.

        S-au depus coroane şi jerbe de flori şi a fost prezentat invitaţilor (şi publicului constituit ad-hoc) veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, care a povestit* odiseea sa de luptător la Cotul Donului, grav rănit în încercuirea din care a scăpat ca printr-o minune.

        O fetiţă deosebit de talentată, în vârstă de şapte ani, participantă la ceremonie ca expresie a preluării ştafetei patriotismului de la generaţia veteranilor, a interpretat melodic versurile poeziei "Nu plânge Maică Românie", creaţie găsită în raniţa unui soldat participant la Războiul Reîntregirii Neamului.

        Simpozionul, moderat de energicul şi şarmantul general nonagenar Radu Theodoru, s-a desfăşurat în incinta Bisericii Mănăstirii. Şi-au susţinut disertaţiile prof. univ dr. Jipa Rotaru, istoric şi comandor (r), co-autor al volumului de curând tipărit “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”**, generalul de armată (r) Mircea Chelaru, orator de excepţie, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, dr. Vasile Şoimaru şi alţi invitaţi. 
        Basarabeanul Vasile Şoimaru, care a călătorit de patru ori (2009, 2012, 2013, 2017) pe urmele odiseei  Armatei Române în îndepărtata Rusie, a subliniat tragismul Bătăliei care a avut drept consecinţă pierderea a peste 156 000 de ostaşi (şi încă 100 000 de ostaşi români din partea ocupată a Transilvaniei, mobilizaţi de Horty în armata maghiară, căzuţi şi ei pe malul drept al Donului, în regiunea Voronej) ceea ce ar fi însemnat îmbibarea acelor locuri cu un milion de litri de sânge aparţinător codului biologic al Neamului nostru. Profesorul de la Chişinău se arată profund îndurerat şi revoltat de indiferenţa oficialităţilor române privind datoria sacră, impusă de legile morale, de a se îngriji de memoria eroilor de pe Frontul de Răsărit. O inerţie sau poate chiar o “politică” de indiferenţă faţă de acest episod al istoriei noastre, ţinut la index de regimul comunist.

        Ilustrul om de cultură Mircea Coloşenco, şi dânsul cu origini basarabene, a săvârşit, în intervenţia sa, şi un gest-surpriză, cu nuanţe ironice asupra contrariilor ce bântuie istoriografia noastră incertă de după Războiul care a făcut obiectul simpozionului: a oferit comandorului Jipa Rotaru, autorul cărţii care glorifică aportul ostaşilor români pe Frontul de Est, o carte din 1955, în care Valter Roman prezintă o variantă răsturnată, anume teza sa de glorificator al aportului armatei sovietice în acelaşi contex al amintitului Război. 
        Au mai avut intervenţii ofiţeri superiori şi redactori ai revistei giurgiuvene “Valahia”.

        În finalul simpozionului, ca şi la începututul său, a luat cuvântul părintele stareţ, arătând că Biserica a fost şi este mereu într-o bună relaţie cu istoria Neamului celor care îi sunt închinători. Mănăstirea Comana, având în custodia sa un Mausoleu al Eroilor, satisface pe deplin această misiune duală. Părintele a înmânat o Diplomă de vrednicie moderatorului ceremonialului solemn, respectiv sponsorul principal al evenimentului, arh. Adrian Grigoriu.

        Din discursurile participanţilor la eveniment s-a desprins necesitatea reconsiderării semnificaţiei participării Corpului expediţionar român pe Frontul de Est, alcătuit din Armatele a 3-a si a 4-a. România ducea atunci un război sfânt, de recuperare a teritoriilor pierdute – şi nu unul de cucerire. Prezenţa ostaşilor români în îndepărtata Rusie răspundea unor constrângeri, anume spiritului războiului purtat în alianţe.

        A urmat o agapă în trapeza Mănăstirii.

Gheorghe Pârlea

 _______________________

*Mărturiile sale de oştean sunt inserate în cartea “Cotul Donului 1942 – eroism jertfă, trădare”, coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia,  Chişinău, 2012 (ediţia I), Ed. Balacron, 2013, Chişinău (ediţia a II-a), lucrare care a constituit imboldul iniţiativei generalului Radu Theodoru de a realiza Troiţa-Monument de la Comana în 2015.
** “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”, Jipa Rotaru, Cornel Carp, Ed. Serebia, Chişinău, 2017

Foto: Vasile Soimaru

Părintele Neculai Filip (fost slujitor al Domnului în Parohia Soci-Brăteşti), martir al rezistenţei anticomuniste

        În condiţiile în care deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial crea premizele instaurării regimului de influenţă sovietică în România, îngrijorarea îmbrăcă forme de rezistenţă în rândul proprietarilor de pământ. Pierderea dreptului de proprietate asupra mijloacelor de existenţă însemna şi pierderea demnităţii umane, relaţie binară consacrată ca atare în istoria românilor. Învăţătorii şi preoţii satelor erau cei de la care ţăranii cu pământ aşteptau soluţii salvatoare, fie şi iluzorii.

       Mişcarea de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş şi cei ai Banatului avea un corespondent – aş zice, nu mai palid – şi în Moldova. Părintele Neculai Filip, fost paroh al parohiei alcătuită din satele Soci şi Brătești în perioada când cele două sate alcătuiau comuna Soci, plasa Paşcani, judeţul Fălticeni (1923-1929), a fost unul dintre liderii acestei mişcări de rezistenţă în zona de vecinătate a judeţelor Neamţ şi Iaşi. Învăţătorul Alexandru Hrib din satul Bordea, comuna Ştefan cel Mare (Neamţ), Constantin Mahu din Verşeni (azi, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi)  şi preotul Nicolae Filip din Brăteşti (azi, judeţul Iaşi) înfiinţaseră o organizaţie, "Frontul Patriei", menită să mobilizeze şi să orienteze rezistenţa împotriva colectivizării – care începuse, în zona de influenţă a organizaţiei, în satul Bârgăoani-Neamţ, unde sătenii s-au răsculat, săvârşind violenţe soldate cu răniţi şi arestări.

        Părintele Neculai Filip, autoritar şi puternic motivat în lupta sa împotriva regimului abia instaurat, alcătuise un fel de platformă-manifest a mişcării, pe structura compoziţională a rugăciunii împărăteşti "Tatăl nostru", păstrată în arhivele Securităţii. Organizaţia tipărea manifeste de îndemn la nesupunere şi le răspândea într-o zonă care avea ca limite satele de pe cursul inferior al râului Moldova, în cele două judeţe menţionate atingând, ca extremitate nord-vestică, satul Pipirig, iar sudică, oraşul Roman. Capii organizaţiei purtau asupra lor arme recuperate de pe linia Frontului Moldovei şi se întâlneau conspirativ în diferite case, adesea  în beciul secular al Hanului Ancuței, unde Alexandru Plugariu din Tupilați făcea legătura cu membrii organizației din stânga râului Moldova (Soci, Brătești, Hălăucești).  

        Securitatea vremii a avut confruntări rebele cu ei, în urma uneia Constantin Mahu fiind silit să împuşte un miliţian, în zona Fălticeni. Hărţuiţi de Miliţie şi Securitate, luptătorii sunt copleşiti de numărul mare al securiştilor şi miliţienilor, însoţiţi de câini dresați.

        Organizaţia a fost destrămată în urma unor confruntări armate violente. În vara anului 1951 confruntarea e soldată cu moartea celui mai activ combatant al organizaţiei, respectiv Constantin Mahu, şi arestarea celorlalţi, în frunte cu părintele Neculai Filip. Cu un an înainte, după o trădare a unui membru, Pleşca zis Chioru din Bârgăuani,  o confruntare de amploare  a avut loc în preajma casei învăţătorului Hrib,   din satul Ştefan cel Mare, în care se afla şi Constantin Mahu, înarmat cu un automat şi grenade. Acesta i-a acoperit pe învăţător şi soţia lui (şi ea, combatantă), după care a reuşit să scape şi el, aruncându-se într-o fântână din sat, în care a stat toată noaptea în apă, până la brâu. Soldaţii şi miliţienii, care umpleau un camion al Securităţii din Bacău, nu i-au putut prinde pe urmăriţi decât în anul următor.

        Grupul fruntaşilor organizaţiei a fost descoperit de Securitate în satul Boureni, în casa unui gospodar care i-a trădat pe fugari. Au avut loc schimburi de focuri în care au căzut victime animalele din gospodăria care îi adăpostea pe trăgătorii din podul grajdului. Acelaşi Constantin Mahu, luptător călit pe front și supranumit "căpitanul Mateianu", îi acoperi pe ceilalţi cu rafale de automat ieşite de pe bagelele acoperişului. Rănit la picior, deci fără capacitatea de a fugi, luptătorul din Verșeni conștientiza că, în urma uciderii miliţianului de la Fălticeni  și a altora în această confruntare în care rezista cu dârzenie, îl aștepta condamnarea la moarte. Există opinia că s-a sinucis în acea confruntare, căci a fost găsit împuşcat mortal în locul numit Fântâna Tâlharului din pădurea aferentă satului Boureni. După alte informații, Mahu ar fi căzut în lupta inegală descrisă mai sus.

        Adăpostiţi la Schitul Boureni de către părintele-stareţ Vartolomeu Bodoaşcă (originar din Mirosloveşti, judeţul Iaşi), învăţătorul Hrib şi soţia lui sunt descoperiţi şi arestaţi. Faptul atrage după sine şi arestarea stareţului, care avea să sfârşească într-un mormânt necunoscut dintr-o închisoare comunistă. Știm însă că părintelui stareț de la Boureni i-a fost întocmit dosar penal de către securitatea comunistă și pentru solidarizarea lui cu Zaharia Husărescu, șeful serviciilor de informații din Basarabia interbelică, 

        A urmat arestarea părintelui Filip şi trimiterea lui, spre a fi anchetat, la Securitatea din Bacău. Aici este torturat sălbatic, spre a-şi trăda camarazii. Debutul supliciului a fost îndepărtarea bărbii preotului cu o lamă care mai mult smulgea decât tăia. Iată cum descrie episodul un martor ocular, Neculai Airinei, atât cât i-a putut intermedia vizorul ușii celulei sale: „…deodată, văd că deschide o uşă [un gardian] şi apucă acel ţigan pe unul care avea barbă mare. Îl trage afară, îl pune pe un scaun, aduce o maşină de bărbierit, îi pune o lamă ruginită, dă cu puţină apă pe barbă şi începe a răşpălui. Lama nu putea tăia părul, dar pielea toată a tăiat-o; şi a început a curgea sângele cum stropeşte popa cu aghiazma la Bobotează”.  După "şedinţele" de anchetă, preotul a fost dat pe mâna aceluiaşi gardian ordinar, „frizerul”, care îl snopi în bătăi. Într-una din zile gardianul ieși din celula părintelui Filip „răcnind şi înjurând” că preotul s-a sinucis. În realitate, gardianul încerca să-şi acopere crima. Victima lui murise în urma bătăilor pe care i le-a aplicat cu barbarie. Acesta i-a legat, după ce l-a ucis, o bucată de sârmă/cablu în jurul gâtului (o variantă vorbeşte de fâşii rupte dintr-o pătură) spre a insinua sinuciderea. Cum s-au derulat ultimele clipe de viaţă ale părintelui Neculai Filip (în 1952) aflăm de la acelaşi Neculai Aioanei, martor pe cale auditivă, aflat în celula vecină cu a preotului. „Bufniturile au durat cam zece minute”, zice vecinul de celulă, după care, urmând o pauză, auzi gardianul strigând cu prefăcut reproş asupra nefericitei victime: „Te-a spânzurat dracu’, şoaită împuţită!”. Moartea lui Neculai Filip în această împrejurare e susţinută şi de martorul  Vasile Iosif Isac. Trupul preotului a fost azvârlit  într-un camion şi îngropat într-un loc necunoscut, mărturiseşte acelaşi Neculai Airinei din Pipirig, luptător al mişcarii de aceeaşi natură, dar într-un alt grup (şi „povestea” acestuia e eroică şi cutremurătoare).

        La puţin timp după moartea soțului, preoteasa părintelui Filip a trebuit să fie internată într-un spital din Iaşi, unde, în urma „metodelor" de anchetă,  a şi murit repede. Se crede că deznodământul cutremurător al preotului Filip (şi al soţiei sale) a avut consecinţe pozitive pentru ceilalţi membri ai organizaţiei, căci Securitatea a sistat arestările în rândul membrilor organizaţiei. Mai precis, rezultatul va fi fost consecinţa tăcerii părintelui Filip, chiar sub abominabila tortură. 

Oameni de plămadă excepţională, caractere de înaltă demnitate, cărora noi, oamenii prezentului, le datorăm măcar menţinerea vie în memorie.

Surse:

- Neculai Aioanei „Mărturisirile unui condamnat la moarte”, Ed. Agaton, Fagaras, 2010

- Grigore Caraza – „Aiud însângerat“, Ed. „Vremea”, 2004

www.procesulcomunismului.com/mărturii/.../popa_nic_represiune_neamţ_3_4.pdf

- „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, consemnat de Dumitru Ignat; vezi http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Scrieri-documentare/Alexandru-Hrib/410/19

La moartea unui poet (In memoriam. Lui Mircea Ţuglea, răpit de valurile mării)

Motto: Când moare un poet, se-mpuţinează lumea cu un inocent.

L-au sedus sirenele…

Marea, trădătoarea,

a conspirat cu ele.

I-au smuls pana din mână

ca să rămână

ostaticul lor

pe tărâm nemuritor…

Bietul de el – sau, poate, ferice –

uitase de Ulise

şi de vrăjitoarea Circe…

Altfel, un catarg

de care să se lege,

ar fi apărut cumva din larg…

Cine ştie, poate nici n-ar fi vrut

să scape

din mrejele lor

de sub ape…

Doamne, ce melodios

trebuie să fi fost cântecul de sirenă,

de n-a mai vrut poetul

să-şi recapete pana!...

Sau, poate, pe cer

nu era nici un nor

de care să se-agaţe

salvator.

Nici un nor…

Mesaj către mirosloveşteni - şi cei de la baştină, şi cei mutaţi cu traiul pe alte meleaguri (II) Sau… Un gând rebel, individual asumat, asupra unei lucrări de suflet care pare a fi mai presus de puterea dăruirii noastre.

          După primul secol al epocii moderne, începea veacul cel mai tragic din istoria omenirii, cu două Războaie Mondiale care au însumat circa 100 milioane de victime (directe şi colaterale).

          La începutul acelui veac apocaliptic, undeva pe cursul inferior al Moldovei, în spaţiul legendar al Descălecatului voievodal, o obşte sătească – cea a satului Mirosloveşti – trăia sub spectrul Răscoalei de la 1907. Sărăcia şi nedreptatea socială nu impietau însă relaţia cu Dumnezeu a bunicilor şi străbunicilor noştri. Bisercuţa de lemn care satisfăcea râvna de închinare a celor circa 300 de de suflete de la jumătatea secolului al XVIII-lea era neîncăpătoare pentru cele circa 1200 de suflete de la anul 1900. Dar lăcaşul suferea şi de aşa-zisa uzură morală, căci satele aveau acum biserici de zid, încăpătoare şi în pas cu evoluţia gospodărească a civilizaţiei moderne. Şi cuvântul obştii săteşti şi al edililor vremii va fi fost fără tăgadă: „Vom intra şi noi în rând cu lumea creştină din jurul nostru. Casa lui Hristos, la vremuri noi, trebuie să însemne mai mult decât lăcaşul acesta al străbunilor, care are acum modesta mărime a locuinţelor noastre”, îşi vor fi zis ei.

          Fermitatea lor în a adăsta la o Biserica nouă a fost de neclintit. S-au împrumutat la „casele de credit” ale vremii, şi-au vândut din vite, ca să respecte datoria de contribuabili egali ori după avere şi osârdie creştină, să poată adăuga un spor pe măsură. Au tocmit meşteri italieni, imigranţi stabiliţi vremelnic prin părţile Neamţului şi, după ani buni de dăruire, în 1913 au înălţat pe turla clopotniţei (parte din corpul lăcaşului) Crucea izbânzii.

          Dar nu după mult timp, ecoul Războiului cel declanşat de atentatul de la Sarajevo ajunse şi la Mirosloveşti, întrerupând definitivarea interiorului Bisericii. Doi ani în care Ţara trăia espectativa specifică neutralităţii, apoi intrarea Țării în război, cu înfrângeri în prima faza, când cuprinsul României ajunse a se identifica doar cu spațiul Moldovei. Tifosul exantematic, un duşman conex războaielor, decima şi Oastea Ţării, şi populaţia necombatantă. La Mirosloveşti, în anul 1917 s-au înregistrat 118 decese, triplu faţă de cu doi-trei ani înainte, din care 43 erau victime ale molimei. În anul acela, dacă decesele menționate ar fi urmat hazardul unei succesiuni graduale, în sat s-ar fi tras clopotele zilnic, ştiindu-se că pentru un decedat se trag clopotele trei zile (de la deces până la înmormântare). Tot atunci, un milion de militari ruşi mărşăluiau pe drumeagurile şi ogoarele din Moldova, iar sute de mii dintre aceştia au devenit, din aliaţi, hoarde de prădători şi siluitori. În aceste condiţii, lăcaşul Bisericii noi a fost târnosit în 1921.

          După un secol de la zidire, iată că timpul şi nepriceperea noastră în a ţine piept vrăjmaşului ce măsoară clipele cu instrumentul pe care noi înşine, victimele lui, i l-am pus la dispoziţie, ne somează să preluăm ştafeta spirituală a vrednicilor noştri înaintaşi. Şi nu spre a construi un nou lăcaş, ci spre a-l restaura pe cel lăsat moştenire, dăruit nouă cu atâta osârdie de bunicii şi străbunicii mirosloveşteni.

          Suntem noi oare demni de testatorii noştri? S-ar părea că ne plecăm deja capetele, spăşiţi, întru a ne recunoaşte neputinţa. De ce? E mai mică oare averea noastră materială decât a celor ce ne-au lăsat moştenire Casa Domnului, spre bună folosire şi îngrijire? A cedat, poate, vrednicia credinţei noastre în Hristos, în faţa celui care unelteşte asupra ei?... Din păcate, se pare că... da.   

          Nici cel care vi se adresează aici, dragi consăteni, frați întru credința creștin-ortodoxă, nu se consideră a se afla printre cei demni de vrednicia adevăratului osârditor întru Hristos. Şi nu ascund asta, măcar pentru a-mi spori şansa de îndreptare. Căci cine-şi recunoaşte căderea, mai are încă un strop de energie spre a se ridica. Încercaţi şi voi/dumneavoastră, dragi mirosloveşteni, "reţeta" aceasta! V-o propun cu smerenie. Iar asta, ușor de dedus, mai ales întru nevoia de a duce la împlinire un testament al bunicilor și străbunicilor noștri, anume de a nu lăsa în paragină  moștenirea lăsată nouă, respectiv lăcașul de închinare al comunității noastre creștine.

Gheorghe Pârlea, consilier parohial (Mirosloveşti, 11.06.2017)

În grădină, la bunici

Sunt regina florilor

Între florile ce cresc

În grădină, la bunici,

Toate, câte-s, înfloresc

Când mă aflu eu aici.

Şi se-ntrec cu-n curcubeu

Arcuit peste pârleaz,

Când în juriu sunt doar eu

Şi le laud în extaz.

Când bunicul, câteodată,

Intră-n joc şi jurizează,

Eu sunt floarea preferată,

Sunt regina… de amiază.

Iar când seara în grădină

Eu mă furişez ca hoţii,

Tot bunicul e de vină

Că sunt şi… regina nopţii.

Apel către mirosloveştenii mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti

Dragi mirosloveşteni  mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti,

          Ştiu sigur că sentimentul pe care îl nutriţi faţă de baştină – în cazul nepoţilor, faţă de satul cu ograda bunicilor, în care v-aţi petrecut vacanţele – e starea de suflet cea mai vibrantă şi mai durabilă. Măcar din constatările mele de internaut pot afirma asta, căci vă simt vibrând de emoţie atunci când comentaţi postările care au ca obiect o imagine sau o informaţie ce atinge locul primelor experienţe de viaţă ale dumneavoastră, cele legate de familie, şcoală, Biserica încreştinării…

          De circa o lună de zile, mirosloveştenii rămaşi la baştină împlinesc  singuri o misiune lăsată de bunicii şi străbunicii noştri, anume o restaurare complexă a Bisericii „Sf. Treime”, lăcaş de închinare devenit secular, căci perioada construcţiei cuprinde aproape în întregime cel de-al doilea deceniu al secolului trecut.

Restaurarea Bisericii implică lucrări de consolidare la fundaţie şi ziduri şi înlocuirea acoperişului în toată alcătuirea lui, ceea ce determină un efort financiar peste puterea localnicilor de a-i face faţă. Am reuşit până acum să achităm doar aproape un sfert numai din prima etapă a lucrării, cea legată de consolidarea fundaţiei, dar calea de străbătut… „înainte mult mai este”, precum spusa din poveste.

          Aşadar, dragii noştri mirosoveşteni – cei nedezlegaţi cu totul de locul originii dumneavoastră –, în măsura în care simţiţi acest efect misterios al apartenenţei la un anume spaţiu restrâns, unde vă ştiţi mormintele celor pe care îi moşteniţi, şi dacă starea materială vă permite, vă rugăm să rezonaţi la apelul nostru frăţesc de a contribui cu obolul dumneavoastră, după posibilităţile proprii, la uşurarea poverii noastre. O puteţi face prin donaţii la Bancpost, în contul Parohiei "Sf. Treime" Mirosloveşti, jud. Iaşi (cont înfiinţat la Agenţia Bancpost Paşcani), IBAN:  RO57BPOS24306107136RON01

Mulţumiri adânci!

Gheorghe Pârlea, Ioan Gospodaru, epitropi parohiali,

în numele Consiliului parohial al Parohiei „Sf. Treime” Mirosloveşti, judeţul Iaşi şi cu acordul părintelui-paroh Liviu Siminciuc

Catrene epigramatice, de Mărțișor

De Mărțișor, unor epigramiști   

  

Eu ce să vă doresc, de Mărțișor?  

Ceva ce-n iarnă v-a lipsit mai tare:   

S-aveți vigoarea pomilor în floare   

Și-un zvâc primăvăratic… la umor!  

  

***  

Unui holtei dedat la “crudități”   

  

Cruditățile-s deliciul,  

Dacă știi să ții măsura.   

De n-o ții, suporți supliciul:  

O să-ți… strepezească gura.  

  

***  

Fesul si căciula  

  

De mulți nu se prinde hula:   

“Interesul poartă fesul”.   

Altii-s celorlalți reversul:   

“Își fură singuri căciula”.  

  

***  

Unuia care-și afișează erudiția  

  

A citit mii de volume;  

Cică toate, câte-n lume –   

Nu și “cartea” cea sfătoasă:  

Șapte anișori de-acasă.  

  

***  

Unui condeier corigent la ortografie   

  

Chiar și când e agramat   

Condeieru-i tare-n sfat:   

“Numai cel care nu scrie  

E as la… ortografie”.