CU... CAPUL ÎN NORI (autoPAMFLET)

Dacă, cumva, așa, tam nisam, 

e interesat vreun curios 

de aventura mea extraplanetară, 
de voiajul meu 
printre stele, 

nu mă căutați momentan: 

sunt plecat, se-nțelege, afară. 

Iar dacă vreo urgență 

încă vă dă ghes 

la o astfel de diligență, 

lăsați vorbă vecinului 

(la reședința mea terestră)  

musai când preferați: 

în zori, la amiază, 

ori pe înserat… 

Ba da, contează 

(lăsați ironia!), 

ca mai apoi să vă planific 
cronologic  

(cum, firește, e logic)  

audiența, ierarhia. 

Iar dacă cumva 

(prin absurd) se va-ntâmpla 

ceva ce aduce   

a o... lumească procedură, 

nu mai așteptați rezoluția – 

se va deduce că, 

fără nicio clemență, 

am intrat în starea incomodă
(per persoană fizică) 

de... insolvență. 

          Gheorghe Pârlea

E timpul mersului pe sârmă

De echilibru, 

nici vorbă fuse pân’ acum. 

Abia de azi o sârmă 

mi se-ntinde, 

să-mi fie încercare 

în restul meu drum – 

până ce ductul căii 

se va-nchide. 

Și calea asta strâmtă 

pe care o prezum 

mă va lasa flămând, 

fără merinde, 

căci drumului din spate 

eu nu i-am dat uium – 

și vameșul, 

capcane-mi va întinde. 

Dar de-aș avea prăjină, 

căderea mi-o asum 

și teama de-nălțime-o voi ascunde 

pân’ ce mă-nghite hăul – 

căci știu că nu-i altcum
și nici altunde, 

ci doar să calc 

pe sârma de secunde.

Gheorghe Pârlea  

UN DEZNODĂMÂNT CU... PĂRTICELE

        În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război.

        Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire  privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos.

        Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era în preistorie chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului. 

        Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovărat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate într-o săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca însă frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.

        -       Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică. 

        Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus:

        -       Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!... Ce-ai făcuuut!...

        Și nu reuși nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Nedumerite, femeile din preajma ei încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei.

        -       Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”.

        -       Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!... Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!

        Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică, vara, colbul drumului până-n vârful copacilor.

*

        Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului.

        Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mâna, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea genitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate.

        Într-o zi, bătrâna nu-și mai găsi agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temeinicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe rând la casele lor, arătându-și, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și, îngenunchind în fața fiecăruia, le cerea să înapoieze măcar ce le-a mai rămas după ce-au cheltuit din sumă, jurându-se că își va stinge supărarea numai cu-atât.

        Văzând ea zădărnicia umblatului cu binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să scoată temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă.  

        -       Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’!

        Și Magistratul  din Ceruri a făcut dreptate, la vreo patruzeci de zile după „protocolul” cel bănuit a fi fost intermediat de preot și înlesnit  de osârdia petentei în rugăciunile cele aferente procesiunii.

        Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”, aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a țintit cu foc și pară taman în șomoiogul de bani nemunciți, dosit în soba locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Îi găsise acolo ascunziș provizoriu, urmând să-și mute comoara mai  înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea sa-și recapete rostul. N-o făcuse însă la timp și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea dreptății.

        Aflând deznodământul „demersului” ei, bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta, căci înțelese că Domnul alesese anume această pedeapsă pentru prădător, fiica ei, ca să pedepsească și zgârcenia mamei prădate. 

Gheorghe Pârlea    

Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului, omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu

        Duminică, 29 octombrie a.c., s-a desfăşurat la M-rea Comana un simpozion comemorativ, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, tragicul episod subsegvent participării Armatei Române la cel de-al Doilea Război Mondial.

        Comitetul de iniţiativă i-a avut ca principali componenţi pe generalul de flotilă aeriană (r), veteran de război Radu Theodoru şi arhim. dr. Mihail Muscariu, părintele stareţ al Mănăstirii.

        Contextualizat temei simpozionului s-a desfăşurat şi o procesiune solemnă la Mausoleul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial (iniţial, locul momentului solemn trebuia să fie la Troiţa-Monument edificată în 2015 în memoria eroilor de la Cotul Donului, dar condiţiile meteo – vânt puternic – au impus această modificare în program).

        Ceremonialul a debutat cu ridicarea pavilionului şi intonarea Imnului de Stat. A urmat un Te-Deum oficiat de părintele stareţ. S-au depus apoi coroane şi jerbe de flori la Mausoleu.

        Un moment de maximă emoţie al ceremonialului l-a constituit depunerea  în incinta Mausoleului a unei urne conţinând un eşantion de ţărână adus de la Cotul Donului (din fostul cătun Gromki, staniţa Kletskaia) de conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, ţărână având în alcătuire elementele biologice ale sângelui ostaşilor jertfitori.Totodată, profesorul din Basarabia la  a depus la Mausoleu şi prima cruce improvizată de el şi înfiptă la locul jertfei cu cinci ani în urmă, la a doua sa călătorie. 
        Un grup de militari aviatori şi un avion în survol au dat onorul.

        S-au depus coroane şi jerbe de flori şi a fost prezentat invitaţilor (şi publicului constituit ad-hoc) veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, care a povestit* odiseea sa de luptător la Cotul Donului, grav rănit în încercuirea din care a scăpat ca printr-o minune.

        O fetiţă deosebit de talentată, în vârstă de şapte ani, participantă la ceremonie ca expresie a preluării ştafetei patriotismului de la generaţia veteranilor, a interpretat melodic versurile poeziei "Nu plânge Maică Românie", creaţie găsită în raniţa unui soldat participant la Războiul Reîntregirii Neamului.

        Simpozionul, moderat de energicul şi şarmantul general nonagenar Radu Theodoru, s-a desfăşurat în incinta Bisericii Mănăstirii. Şi-au susţinut disertaţiile prof. univ dr. Jipa Rotaru, istoric şi comandor (r), co-autor al volumului de curând tipărit “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”**, generalul de armată (r) Mircea Chelaru, orator de excepţie, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, dr. Vasile Şoimaru şi alţi invitaţi. 
        Basarabeanul Vasile Şoimaru, care a călătorit de patru ori (2009, 2012, 2013, 2017) pe urmele odiseei  Armatei Române în îndepărtata Rusie, a subliniat tragismul Bătăliei care a avut drept consecinţă pierderea a peste 156 000 de ostaşi (şi încă 100 000 de ostaşi români din partea ocupată a Transilvaniei, mobilizaţi de Horty în armata maghiară, căzuţi şi ei pe malul drept al Donului, în regiunea Voronej) ceea ce ar fi însemnat îmbibarea acelor locuri cu un milion de litri de sânge aparţinător codului biologic al Neamului nostru. Profesorul de la Chişinău se arată profund îndurerat şi revoltat de indiferenţa oficialităţilor române privind datoria sacră, impusă de legile morale, de a se îngriji de memoria eroilor de pe Frontul de Răsărit. O inerţie sau poate chiar o “politică” de indiferenţă faţă de acest episod al istoriei noastre, ţinut la index de regimul comunist.

        Ilustrul om de cultură Mircea Coloşenco, şi dânsul cu origini basarabene, a săvârşit, în intervenţia sa, şi un gest-surpriză, cu nuanţe ironice asupra contrariilor ce bântuie istoriografia noastră incertă de după Războiul care a făcut obiectul simpozionului: a oferit comandorului Jipa Rotaru, autorul cărţii care glorifică aportul ostaşilor români pe Frontul de Est, o carte din 1955, în care Valter Roman prezintă o variantă răsturnată, anume teza sa de glorificator al aportului armatei sovietice în acelaşi contex al amintitului Război. 
        Au mai avut intervenţii ofiţeri superiori şi redactori ai revistei giurgiuvene “Valahia”.

        În finalul simpozionului, ca şi la începututul său, a luat cuvântul părintele stareţ, arătând că Biserica a fost şi este mereu într-o bună relaţie cu istoria Neamului celor care îi sunt închinători. Mănăstirea Comana, având în custodia sa un Mausoleu al Eroilor, satisface pe deplin această misiune duală. Părintele a înmânat o Diplomă de vrednicie moderatorului ceremonialului solemn, respectiv sponsorul principal al evenimentului, arh. Adrian Grigoriu.

        Din discursurile participanţilor la eveniment s-a desprins necesitatea reconsiderării semnificaţiei participării Corpului expediţionar român pe Frontul de Est, alcătuit din Armatele a 3-a si a 4-a. România ducea atunci un război sfânt, de recuperare a teritoriilor pierdute – şi nu unul de cucerire. Prezenţa ostaşilor români în îndepărtata Rusie răspundea unor constrângeri, anume spiritului războiului purtat în alianţe.

        A urmat o agapă în trapeza Mănăstirii.

Gheorghe Pârlea

 _______________________

*Mărturiile sale de oştean sunt inserate în cartea “Cotul Donului 1942 – eroism jertfă, trădare”, coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia,  Chişinău, 2012 (ediţia I), Ed. Balacron, 2013, Chişinău (ediţia a II-a), lucrare care a constituit imboldul iniţiativei generalului Radu Theodoru de a realiza Troiţa-Monument de la Comana în 2015.
** “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”, Jipa Rotaru, Cornel Carp, Ed. Serebia, Chişinău, 2017

Foto: Vasile Soimaru

Părintele Neculai Filip (fost slujitor al Domnului în Parohia Soci-Brăteşti), martir al rezistenţei anticomuniste

        În condiţiile în care deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial crea premizele instaurării regimului de influenţă sovietică în România, îngrijorarea îmbrăcă forme de rezistenţă în rândul proprietarilor de pământ. Pierderea dreptului de proprietate asupra mijloacelor de existenţă însemna şi pierderea demnităţii umane, relaţie binară consacrată ca atare în istoria românilor. Învăţătorii şi preoţii satelor erau cei de la care ţăranii cu pământ aşteptau soluţii salvatoare, fie şi iluzorii.

       Mişcarea de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş şi cei ai Banatului avea un corespondent – aş zice, nu mai palid – şi în Moldova. Părintele Neculai Filip, fost paroh al parohiei alcătuită din satele Soci şi Brătești în perioada când cele două sate alcătuiau comuna Soci, plasa Paşcani, judeţul Fălticeni (1923-1929), a fost unul dintre liderii acestei mişcări de rezistenţă în zona de vecinătate a judeţelor Neamţ şi Iaşi. Învăţătorul Alexandru Hrib din satul Bordea, comuna Ştefan cel Mare (Neamţ), Constantin Mahu din Verşeni (azi, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi)  şi preotul Nicolae Filip din Brăteşti (azi, judeţul Iaşi) înfiinţaseră o organizaţie, "Frontul Patriei", menită să mobilizeze şi să orienteze rezistenţa împotriva colectivizării – care începuse, în zona de influenţă a organizaţiei, în satul Bârgăoani-Neamţ, unde sătenii s-au răsculat, săvârşind violenţe soldate cu răniţi şi arestări.

        Părintele Neculai Filip, autoritar şi puternic motivat în lupta sa împotriva regimului abia instaurat, alcătuise un fel de platformă-manifest a mişcării, pe structura compoziţională a rugăciunii împărăteşti "Tatăl nostru", păstrată în arhivele Securităţii. Organizaţia tipărea manifeste de îndemn la nesupunere şi le răspândea într-o zonă care avea ca limite satele de pe cursul inferior al râului Moldova, în cele două judeţe menţionate atingând, ca extremitate nord-vestică, satul Pipirig, iar sudică, oraşul Roman. Capii organizaţiei purtau asupra lor arme recuperate de pe linia Frontului Moldovei şi se întâlneau conspirativ în diferite case, adesea  în beciul secular al Hanului Ancuței, unde Alexandru Plugariu din Tupilați făcea legătura cu membrii organizației din stânga râului Moldova (Soci, Brătești, Hălăucești).  

        Securitatea vremii a avut confruntări rebele cu ei, în urma uneia Constantin Mahu fiind silit să împuşte un miliţian, în zona Fălticeni. Hărţuiţi de Miliţie şi Securitate, luptătorii sunt copleşiti de numărul mare al securiştilor şi miliţienilor, însoţiţi de câini dresați.

        Organizaţia a fost destrămată în urma unor confruntări armate violente. În vara anului 1951 confruntarea e soldată cu moartea celui mai activ combatant al organizaţiei, respectiv Constantin Mahu, şi arestarea celorlalţi, în frunte cu părintele Neculai Filip. Cu un an înainte, după o trădare a unui membru, Pleşca zis Chioru din Bârgăuani,  o confruntare de amploare  a avut loc în preajma casei învăţătorului Hrib,   din satul Ştefan cel Mare, în care se afla şi Constantin Mahu, înarmat cu un automat şi grenade. Acesta i-a acoperit pe învăţător şi soţia lui (şi ea, combatantă), după care a reuşit să scape şi el, aruncându-se într-o fântână din sat, în care a stat toată noaptea în apă, până la brâu. Soldaţii şi miliţienii, care umpleau un camion al Securităţii din Bacău, nu i-au putut prinde pe urmăriţi decât în anul următor.

        Grupul fruntaşilor organizaţiei a fost descoperit de Securitate în satul Boureni, în casa unui gospodar care i-a trădat pe fugari. Au avut loc schimburi de focuri în care au căzut victime animalele din gospodăria care îi adăpostea pe trăgătorii din podul grajdului. Acelaşi Constantin Mahu, luptător călit pe front și supranumit "căpitanul Mateianu", îi acoperi pe ceilalţi cu rafale de automat ieşite de pe bagelele acoperişului. Rănit la picior, deci fără capacitatea de a fugi, luptătorul din Verșeni conștientiza că, în urma uciderii miliţianului de la Fălticeni  și a altora în această confruntare în care rezista cu dârzenie, îl aștepta condamnarea la moarte. Există opinia că s-a sinucis în acea confruntare, căci a fost găsit împuşcat mortal în locul numit Fântâna Tâlharului din pădurea aferentă satului Boureni. După alte informații, Mahu ar fi căzut în lupta inegală descrisă mai sus.

        Adăpostiţi la Schitul Boureni de către părintele-stareţ Vartolomeu Bodoaşcă (originar din Mirosloveşti, judeţul Iaşi), învăţătorul Hrib şi soţia lui sunt descoperiţi şi arestaţi. Faptul atrage după sine şi arestarea stareţului, care avea să sfârşească într-un mormânt necunoscut dintr-o închisoare comunistă. Știm însă că părintelui stareț de la Boureni i-a fost întocmit dosar penal de către securitatea comunistă și pentru solidarizarea lui cu Zaharia Husărescu, șeful serviciilor de informații din Basarabia interbelică, 

        A urmat arestarea părintelui Filip şi trimiterea lui, spre a fi anchetat, la Securitatea din Bacău. Aici este torturat sălbatic, spre a-şi trăda camarazii. Debutul supliciului a fost îndepărtarea bărbii preotului cu o lamă care mai mult smulgea decât tăia. Iată cum descrie episodul un martor ocular, Neculai Airinei, atât cât i-a putut intermedia vizorul ușii celulei sale: „…deodată, văd că deschide o uşă [un gardian] şi apucă acel ţigan pe unul care avea barbă mare. Îl trage afară, îl pune pe un scaun, aduce o maşină de bărbierit, îi pune o lamă ruginită, dă cu puţină apă pe barbă şi începe a răşpălui. Lama nu putea tăia părul, dar pielea toată a tăiat-o; şi a început a curgea sângele cum stropeşte popa cu aghiazma la Bobotează”.  După "şedinţele" de anchetă, preotul a fost dat pe mâna aceluiaşi gardian ordinar, „frizerul”, care îl snopi în bătăi. Într-una din zile gardianul ieși din celula părintelui Filip „răcnind şi înjurând” că preotul s-a sinucis. În realitate, gardianul încerca să-şi acopere crima. Victima lui murise în urma bătăilor pe care i le-a aplicat cu barbarie. Acesta i-a legat, după ce l-a ucis, o bucată de sârmă/cablu în jurul gâtului (o variantă vorbeşte de fâşii rupte dintr-o pătură) spre a insinua sinuciderea. Cum s-au derulat ultimele clipe de viaţă ale părintelui Neculai Filip (în 1952) aflăm de la acelaşi Neculai Aioanei, martor pe cale auditivă, aflat în celula vecină cu a preotului. „Bufniturile au durat cam zece minute”, zice vecinul de celulă, după care, urmând o pauză, auzi gardianul strigând cu prefăcut reproş asupra nefericitei victime: „Te-a spânzurat dracu’, şoaită împuţită!”. Moartea lui Neculai Filip în această împrejurare e susţinută şi de martorul  Vasile Iosif Isac. Trupul preotului a fost azvârlit  într-un camion şi îngropat într-un loc necunoscut, mărturiseşte acelaşi Neculai Airinei din Pipirig, luptător al mişcarii de aceeaşi natură, dar într-un alt grup (şi „povestea” acestuia e eroică şi cutremurătoare).

        La puţin timp după moartea soțului, preoteasa părintelui Filip a trebuit să fie internată într-un spital din Iaşi, unde, în urma „metodelor" de anchetă,  a şi murit repede. Se crede că deznodământul cutremurător al preotului Filip (şi al soţiei sale) a avut consecinţe pozitive pentru ceilalţi membri ai organizaţiei, căci Securitatea a sistat arestările în rândul membrilor organizaţiei. Mai precis, rezultatul va fi fost consecinţa tăcerii părintelui Filip, chiar sub abominabila tortură. 

Oameni de plămadă excepţională, caractere de înaltă demnitate, cărora noi, oamenii prezentului, le datorăm măcar menţinerea vie în memorie.

Surse:

- Neculai Aioanei „Mărturisirile unui condamnat la moarte”, Ed. Agaton, Fagaras, 2010

- Grigore Caraza – „Aiud însângerat“, Ed. „Vremea”, 2004

www.procesulcomunismului.com/mărturii/.../popa_nic_represiune_neamţ_3_4.pdf

- „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, consemnat de Dumitru Ignat; vezi http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Scrieri-documentare/Alexandru-Hrib/410/19

La moartea unui poet (In memoriam. Lui Mircea Ţuglea, răpit de valurile mării)

Motto: Când moare un poet, se-mpuţinează lumea cu un inocent.

L-au sedus sirenele…

Marea, trădătoarea,

a conspirat cu ele.

I-au smuls pana din mână

ca să rămână

ostaticul lor

pe tărâm nemuritor…

Bietul de el – sau, poate, ferice –

uitase de Ulise

şi de vrăjitoarea Circe…

Altfel, un catarg

de care să se lege,

ar fi apărut cumva din larg…

Cine ştie, poate nici n-ar fi vrut

să scape

din mrejele lor

de sub ape…

Doamne, ce melodios

trebuie să fi fost cântecul de sirenă,

de n-a mai vrut poetul

să-şi recapete pana!...

Sau, poate, pe cer

nu era nici un nor

de care să se-agaţe

salvator.

Nici un nor…

Mesaj către mirosloveşteni - şi cei de la baştină, şi cei mutaţi cu traiul pe alte meleaguri (II) Sau… Un gând rebel, individual asumat, asupra unei lucrări de suflet care pare a fi mai presus de puterea dăruirii noastre.

          După primul secol al epocii moderne, începea veacul cel mai tragic din istoria omenirii, cu două Războaie Mondiale care au însumat circa 100 milioane de victime (directe şi colaterale).

          La începutul acelui veac apocaliptic, undeva pe cursul inferior al Moldovei, în spaţiul legendar al Descălecatului voievodal, o obşte sătească – cea a satului Mirosloveşti – trăia sub spectrul Răscoalei de la 1907. Sărăcia şi nedreptatea socială nu impietau însă relaţia cu Dumnezeu a bunicilor şi străbunicilor noştri. Bisercuţa de lemn care satisfăcea râvna de închinare a celor circa 300 de de suflete de la jumătatea secolului al XVIII-lea era neîncăpătoare pentru cele circa 1200 de suflete de la anul 1900. Dar lăcaşul suferea şi de aşa-zisa uzură morală, căci satele aveau acum biserici de zid, încăpătoare şi în pas cu evoluţia gospodărească a civilizaţiei moderne. Şi cuvântul obştii săteşti şi al edililor vremii va fi fost fără tăgadă: „Vom intra şi noi în rând cu lumea creştină din jurul nostru. Casa lui Hristos, la vremuri noi, trebuie să însemne mai mult decât lăcaşul acesta al străbunilor, care are acum modesta mărime a locuinţelor noastre”, îşi vor fi zis ei.

          Fermitatea lor în a adăsta la o Biserica nouă a fost de neclintit. S-au împrumutat la „casele de credit” ale vremii, şi-au vândut din vite, ca să respecte datoria de contribuabili egali ori după avere şi osârdie creştină, să poată adăuga un spor pe măsură. Au tocmit meşteri italieni, imigranţi stabiliţi vremelnic prin părţile Neamţului şi, după ani buni de dăruire, în 1913 au înălţat pe turla clopotniţei (parte din corpul lăcaşului) Crucea izbânzii.

          Dar nu după mult timp, ecoul Războiului cel declanşat de atentatul de la Sarajevo ajunse şi la Mirosloveşti, întrerupând definitivarea interiorului Bisericii. Doi ani în care Ţara trăia espectativa specifică neutralităţii, apoi intrarea Țării în război, cu înfrângeri în prima faza, când cuprinsul României ajunse a se identifica doar cu spațiul Moldovei. Tifosul exantematic, un duşman conex războaielor, decima şi Oastea Ţării, şi populaţia necombatantă. La Mirosloveşti, în anul 1917 s-au înregistrat 118 decese, triplu faţă de cu doi-trei ani înainte, din care 43 erau victime ale molimei. În anul acela, dacă decesele menționate ar fi urmat hazardul unei succesiuni graduale, în sat s-ar fi tras clopotele zilnic, ştiindu-se că pentru un decedat se trag clopotele trei zile (de la deces până la înmormântare). Tot atunci, un milion de militari ruşi mărşăluiau pe drumeagurile şi ogoarele din Moldova, iar sute de mii dintre aceştia au devenit, din aliaţi, hoarde de prădători şi siluitori. În aceste condiţii, lăcaşul Bisericii noi a fost târnosit în 1921.

          După un secol de la zidire, iată că timpul şi nepriceperea noastră în a ţine piept vrăjmaşului ce măsoară clipele cu instrumentul pe care noi înşine, victimele lui, i l-am pus la dispoziţie, ne somează să preluăm ştafeta spirituală a vrednicilor noştri înaintaşi. Şi nu spre a construi un nou lăcaş, ci spre a-l restaura pe cel lăsat moştenire, dăruit nouă cu atâta osârdie de bunicii şi străbunicii mirosloveşteni.

          Suntem noi oare demni de testatorii noştri? S-ar părea că ne plecăm deja capetele, spăşiţi, întru a ne recunoaşte neputinţa. De ce? E mai mică oare averea noastră materială decât a celor ce ne-au lăsat moştenire Casa Domnului, spre bună folosire şi îngrijire? A cedat, poate, vrednicia credinţei noastre în Hristos, în faţa celui care unelteşte asupra ei?... Din păcate, se pare că... da.   

          Nici cel care vi se adresează aici, dragi consăteni, frați întru credința creștin-ortodoxă, nu se consideră a se afla printre cei demni de vrednicia adevăratului osârditor întru Hristos. Şi nu ascund asta, măcar pentru a-mi spori şansa de îndreptare. Căci cine-şi recunoaşte căderea, mai are încă un strop de energie spre a se ridica. Încercaţi şi voi/dumneavoastră, dragi mirosloveşteni, "reţeta" aceasta! V-o propun cu smerenie. Iar asta, ușor de dedus, mai ales întru nevoia de a duce la împlinire un testament al bunicilor și străbunicilor noștri, anume de a nu lăsa în paragină  moștenirea lăsată nouă, respectiv lăcașul de închinare al comunității noastre creștine.

Gheorghe Pârlea, consilier parohial (Mirosloveşti, 11.06.2017)