DE LA CITITOR, OMAGIU! (MESAJ ANIVERSAR, DISTINSULUI SCRIITOR NICOLAE DABIJA)

Mult preţuite Domnule Nicolae Dabija,

Cu sfială, căci conştientizăm diferenţa care ne separă (dar îndrăznim, contând pe raportul Scriitor-cititor, care ne apropie), vă semnalăm preţuirea noastră – a celor care vă citim Slova la Mirosloveşti –, spre a adăuga (şi) modestul nostru gest de recunoştinţă şi admiraţie la mai rafinatele gânduri de bine ce le veţi primi, neîndoielnic şi binemeritat, de Ziua Naşterii D-voastre. 

Actualizăm omagiul nostru, recurgând la o concretizare legată de aşteptarea oricărui scriitor, în relaţie cu cititorul, anume asigurarea că v-am citit recent – cu motivaţia specială a celui care a avut privilegiul să-l şi cunoască pe Omul-Scriitor –  nuvela „Casa cu cărţi” (publicată în Literatura şi arta, ca parte componentă a volumului în pregătire „Nu vă îndrăgostiţi primăvara”).

Ne-aţi oferit, prin respectiva nuvelă, o sintetică şi originală istorie a Cărţii universale, o reflecţie filozofică asupra raporturilor cititorului cu aceste izvoare ale cunoaşterii umane, cu verso şi reversul lor, cu propriile „lumini şi umbre”. Un elevat demers artistic, intermediat de mijloacelor artei literare care vă sunt prin excelenţă particulare, vă poartă amprenta. Remarcăm măiestria D-voastră în a pune într-o conexiune specială fantezia cu realul (ca şi în romanul „Tema pentru acasă”), spre a obţine ceea ce ar trebui să producă arta: „idealizarea realităţii”. E fascinantă ideea alegorică legată de acel depozit-buncăr de carte („Casa cu cărţi”), funcţional din timpuri imemoriale, cu scopul unui schimb firesc de carte, în ritmul veacurilor, un tunel al timpului – de fapt, vehiculul literar care v-a facilitat retrospectiva personală (transferată personajului principal) asupra experienţei umanităţii, arhivate în Bibliotecile lumii. Frumos şi original poem închinat Cărţii, Omului-Creator! 

Desigur, toate acestea ni se relevă nouă fiindcă printre Făuritorii de Carte vă aflaţi şi D-voastră. Şi, mai ales, fiindcă D-voastră vă contopiţi cu slova Cărţii din care vă înnobilaţi sau pe care o zămisliţi, vorba eroului care trăieşte aventura în nuvela „Casa cărţii”: „Eram ca şi cum eu eram cartea şi cartea era eu”. 

Cei de la Mirosloveşti aşteptăm noi bucurii intermediate de Scrisul D-voastră şi o nouă revedere (ar fi a patra) aici, la baştina noastră, pe malul Moldovei, în matca descălecătorului Dragoş-vodă. Căci, suntem convinşi, nu vă veţi dezice de cuvintele prin care ne-aţi alintat (poetic) meleagul: “De vii o dată la Mirosloveşti, /la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti, /că e cu tine toată România”.

                                                       

Omagiul cititorului, Domnule Academician-Scriitor! Şi vă urăm, cu drag, LA MULŢI ANI, în DEPLINĂ SĂNĂTATE şi PUTERE de CREAŢIE!

                                            Gheorghe Pârlea

            (în numele mirosloveştenilor şi al primarului lor, Ionuţ Gospodaru)

                                                 

Mirosloveşti, 15 iulie, 2012

Astăzi am ieşit în câmp. Reverie. Din nou, grânele s-au copt.

Mâna care face pâine

Dă-mi, Doamne, pâine!

căci trupul cel de azi

e viaţa mea de mâine…

Ştiu, rodul spicului

cu raza Ta îl arzi,

sfinţind mâna voinicului…

*

Cuptorul, însă, Doamne, e la mine

şi-i pregătită mâna care face coca,

ba, ciar e aprigă ca vorba…

Doar dă-ne, Doamne, pâine!

*

În lan dă, Doamne, spic bogat!

În rest, luăm noi seama…

Bunica era meşteră la frământat

dar a-ntrecut-o mama…

Acum, la fiică-i mâna care face pâine

şi ea m-alintă de-a aflat tot satul,

dar eu râvnesc, Slăvite, la o zi de mâine –  

la o-mplinită zi a faptei

când mâna cea care frământă aluatul

va fi mâna…nepoatei…

*
Dar când întinzi sărmanului o mână
(cum un proverb stă să ne spună),

e gata să o vrea şi pe cealaltă:
adică, Doamne, vreau să zic

că am şi…strănepoată;

şi că taviţele-i de pâine-s cu...nisip.

*
Cu-ngăduinţă, Doamne, de la Tine,

sărut deci…mâna care face pâine!

De pe Ceahlău, în Alpi (via MIROSLOVEŞTI)

http://the4seasons-bogdan.blogspot.ro/p/galeria-foto.html]

REMEMBER - ANDREI VARTIC (un Avram Iancu al BASARABIEI)

Trei ani de la plecarea la Ceruri a unui Român ales – basarabeanul ANDREI VARTIC

Memoria legată de patriotul şi omul de înaltă cultură Andrei Vartic, fireşte, a trecut hotarul dincolo de ceea ce ţine de privat, de cercul restrâns al familiei şi prietenilor. Trecutul cel asociat cu omul special Andrei Vartic a devenit memorie colectivă. Aşa se explică implicarea afectivă a celui care, citindu-i carţile, încearcă aici un modest remember, la trei ani de la plecarea eruditului intelectual basarabean la cele veşnice.

Comemorarea anuală a regretatului fruntaş al românismului basarabean s-a făcut în primii doi ani la M-rea Diaconeşti (judeţul Bacău) – la prima, printr-o conjunctură onorantă fiind invitat şi eu. Cu acel prilej,  i-am adus modestul meu omagiu de cititor cărturarului dispărut, distinsul redactor şef al săptămănalului “Literatura şi arta” inserându-mi demersul într-un număr al publicaţiei numite.

Şi anul acesta, iniţial, comemorarea era programată în acelaşi loc de închinare şi de pioasă pomenire, iar prezenţa mea modestă la preconizatul ceremonial nu era supusă vreunei incertitudini. Însă, reconfigurările de trasee în întreprinderile noastre umane sunt garanţia adaptabilităţii perpetue la “condiţii”, la împrejurări ce sfidează adesea ambiţiile noastre de imperturbabili “programatori” ai propriilor  “itinerarii”.  Aşadar, omagiul meu adus vrednicului cărturar şi bunului român chişinăuian (gata-gata să-l cunosc şi fizic, ca pe un ales privilegiu făgăduit mie de distinsul său prieten dr. Vasile Şoimaru) se va consuma pe cale publicistică.

Comemorarea religiosă, prin tradiţionalul parastas creştin-ortodox, a regretatului patriot basarabean, a polivalentului om de cultură care a fost Andrei Vartic are conotaţii dintre cele mai curate şi mai tainice. Semnificaţia gestului curat, moralmente, vine din adâncimea dragostei familiale şi a camaraderiei insuflate şi întreţinute de omul special, de Omul ales de Dumnezeu să poarte numele şi povara vieţuitorului care a fost Andrei Vartic. Şi aceasta mi se relevă mie din pilduitoarea reciprocitate manifestată de familie şi prieteni în asemeni (şi în alte) împrejurări legate de memoria lui Andrei Vartic.  Iar menţionata semnificaţie  tainică a acestei legături cu cel comemorat, relaţie care trece hotarul percepţiei dincolo, în universul puţin pătruns al misticului, observ, vine din existenţa complexă, totală, a celui ce a trăit mai mult mental şi sufleteşte decât strict biologic, raport inversat, din păcate, la majoritatea covârşitoare a semenilor, mai ales în nevrednicele noastre vremuri.

Spun învăţaţii, în cuvinte şi înţelesuri care nu-mi stau la îndemână decât prin modesta mea tălmăcire, că omul complet e cel care ridică ochii spre Cer; şi nu doar contemplându-i alcătuirea, ci căutând şi spre Alcătuitor. Eu fiind unul dintre modeştii cititori (târzii, ce-i drept) ai celui care şi-a ars făclia vieţii, framântate de trăire intensă, scriindu-şi gândurie cu acribie, ştiu că Andrei Vartic s-a numărat printre acei puţini laici cultivaţi ai vremurilor noastre care l-au căutat pe Dumnezeu cu pasiune. Nu ştiu precis dacă a făcut-o şi cu fervoarea dogmaticului rugător, dar am certitudinea că a făcut-o, cu ardoare, căutându-l pe Dumnezeu în fiinţa neamului său. Şi găsindu-L, şi-a înălţat Neamul cu o treaptă mai sus în inima sa, dar şi în ochii celorlalţi, prin promovarea expresă a acestei trăsături a matricei spirituale româneşti. Am simţit şi am observat (cât am putut) asta, chiar dacă profunzimea întrebărilor şi răspunsurilor gânditorului Andrei Vartic, adesea neconvenţionale, legate de această preocupare a sa de natură istorico-filozofică, doar mi-au înaripat intuiţia şi mi-au grăbit curiozitatea de-a afla înţelesuri în neînţelesuri.

Căutările pe această direcţie ale lui Andrei Vartic, făcute “in teren”, cu oboseala trupului” (la Ţipova, spre exemplu) au fost pline de semnificaţii pentru căutător. Şi aceste osteneli au fost dedicate, mai ales, creştinilor de la începuturi, acelei viţe ignorate (in contextul genezei româneşti) a neamului din care i se trage poporul român, anume anticii daci de la Nistru, cei dintâi care au aflat Cuvântul Domnului prin Apostolul Andrei. Unul dintre plinele de adâncuri eseuri ale sale se intitulează “Să fim drepţi”, şi justifică acest îndemn folosind ca pârghie pentru mesajul său mesianic existenţa celor 80 de biserici săpate în stânca din malul drept al Nistrului, consecinţă a creştinarii celei dintâi, chiar de către Apostolul lui Iisus. Şi e mândru că Apostolul a găsit aici una dintre cele mai locuite zone ale Europei. Că Sfântul Apostol Andrei “n-a venit (aici, la Nistru) să transmită Cuvântul lui Hristos în pustie; (şi că) urma drumului Lui e în  fiecare gângurit al nou-născuţilor”.  Cercetările din acest complex monastic, făcute în 2007, coroborate cu asidua lucrare în bibliotecile care arhivau bibliografii prăfuite de uitare, l-au dus pe Andrei Vartic la urmatoarea concluzie:  “…(aceste sanctuare) sunt modele exemplare de continuitate geto-dacică în spaţiul românesc timpuriu, ba chiar modele de trecere nonviolentă şi non-politică de la monoteismul dacic la cel creştin-ortodox, (ceea ce înseamnă că) continuitatea religioasă monoteistă a dacilor în monoteismul creştin-ortodox al românilor măsoară cel mai perfect vechimea primordială a poporului român în spaţiul său de geneză.”

Cercetând cu spiritul său analitic, de istoric si artist, patrimoniul monastic al Bucovinei, în frunte cu Biserica de la Voroneţ,  Andrei Vartic vede în lucrările meşterilor de biserici şi în icoanele murale ale pictorilor care le-au impodobit creaţii “coborâte parcă din ceruri”. În cuvioşii din mănăstirile şi schiturile noastre, reprezentaţi de aceste icoane murale ale bisericilor carpatine, A. Vartic vede (cu ochii săi interiori, cei de savant) că aceştia “sunt iluminaţi nu întru propria mântuire, ci întru mântuirea întregului neam omenesc”.

În acelaşi context al prezenţei lui Dumnezeu în omul neamului său, în scrierile lui Andrei Vartic am observat aplecarea sa expresă asupra şcolii isihastice din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în centrul căreia se află Daniil Sihastru (în legătura cu acest schivnic, furnizându-ne cam toate datele ce pot fi strânse până acum, unele dintre ele filtrate din legendele timpului). Despre Daniil Sihastru, A. Vartic crede că “avea harul înainte-vederii şi crease deja, posibil în baza unei frăţii anahoreice mult mai vechi decât cea a lui Grigore Palamas, şcoala de sihaştri din Munţii Putnei, unicală nu numai în context balcanic, ci şi european”.

Dar prospecţiunile filosofico-teologice, ale lui Andrei Vartic, strâns legate de spiritualitatea şi viaţa materială a poporului român ar putea face obiectul unei exegeze erudite sau al unei teze de doctorat pentru cei preocupaţi de faptele culturale ale regretatului intelectual basarabean. Eu am ţinut să fac, aici, doar o succintă argumentare a justei alegeri, in mod expres, a unor locuri încărcate de lucrare duhovnicească pentru cinstirea memoriei omului ales Andrei Vartic.

Şi încă ceva care ţine de omul special, de Românul vrednic de pomenire Andrei Vartic. Ceea ce m-a sensibilizat acut în raportul meu de anonim cu prolificul fruntaş al Cetăţii basarabe a Romanismului, cu Tribunul Andrei Vartic, cunoscut mie doar prin intermedierea gândurilor sale publicate postum, e forţa din manifestarea suferinţei nedreptăţitului şi acurateţea din pledoaria justitiarului - ambele exprimate în numele Neamului său cel prigonit cu tot cu bucata sa de Vatră.

Fiindcă o coincidenţă face ca această comemorare să succeadă alteia, anume tristei aduceri aminte a împlinirii celor două veacuri de la ruperea Basarabiei din Vatra Neamului, încerc să dau expresie, prin neînsemnata mea întreprindere, şi câtorva cuvinte (deja clamate şi imprimate pe hârtie ori pe suport electronic de către emitentul lor) pe care, sigur, le-ar fi rostit şi în aceste zile patriotul român Andrei Vartic. Dincolo de ceea ce ne disparte fizic de cel comemorat, el, luptătorul Andrei Vartic, e încă pe baricade. Spiritul său justitiar sfătuieşte, şi unde e absolut necesar, strigă, biciueşte (precum Hristos pe neguţătorii din Templu) prin cel mai fidel intermediar născocit de om: cuvântul scris. Acest cod grafic, ce arhivează viul, e în măsură chiar să le readucă acasă celor ce au cunoscut vocea absentului inflexiunile sonore, particularizate ale celui căruia cuvintele scrise îi aparţin.

Aşadar, iată, în legătură cu ratarea Reîntregirii vetrei românilor, spiritul analitic al lui Andrei Vartic ar reitera azi ceea ce a mai spus cu naduf, anume că: “Dacă România le permitea tuturor românilor din Basarabia, măcar după origine (…), să-şi redobândească cetăţenia românescă, alta era situaţia la cel mai atacat hotar al naţiunii române, dar şi al civilizaţiei europene”.

Traspare din această frază durerea, sângerarea rănii nevindecate. Andrei Vartic însă nu-şi pierduse nicicum speranţa în reevaluarea şanselor de re-Unire şi ripostează pesimiştilor astfel: “…ni se tot spune că re-Unirea Basarabiei cu România e un vis. Nu-i adevărat, fiindcă sacrificiul poporului român din Basarabia nu e vis! Fiindcă genocidul comunist din Basarabia nu e vis! Fiindcă Basarabia a fost, este şi va fi hotarul de est – e drept că cel mai vulnerabil – şi al românilor, şi al Europei. Fiindcă Basarabia e pământ românesc. Fiindca Nistrul, încă de pe vremea Apostolului, este împânzit cu biserici rupestre creştine”.

La acuzaţiile exponenţilor de la aşa-zisul vârf al culturii, aflaţi pe malul Dâmboviţei, anume post-postmoderniştii cei care alungă naţionalul din creaţile lor “globalizate” şi “globalizante” şi-i repudiază pe iubitorii de neam, ignorând starea de fapt a vieţuitorului basarabean, Andrei Vartic, mai întâi, constată cu intrigare: “…lupta basarabenilor pentru renaştere naţională, orientată împotriva ocupaţiei ruseşti şi comuniste a degenerat în ochii formatorilor de opinie de la Bucureşti în naţionalism”. Şi iată ce le răspunde explicit acestora, ca să înţeleagă şi ei de ce există naţionalism românesc în Basarabia: “…(există naţionalism în Basarabia) fiindcă există şi mai mult rasism rusesc, amestecat cu internaţionalism comunist, şi încă şi mai mult mesianism ortodox rusesc, (dar că) “… în timp ce naţionalismul românesc se manifestă prin cultură, cel rusesc (se manifestă) prin ură”.

Şi apropo de naţionalismul românesc din Basarabia, cel manifestat prin cultură şi artă populară naţională, iată cum argumentează Andrei Vartic esenţa acestui tip de reunificare, preliminară celei politice, în legatură cu Unirea cea deja făcută de către cel mai cunoscut şi îndrăgit român, dincolo de orice hotar politic trasat între români, anume ilustrul dirijor şi violonist Nicolae Botgros şi Lăutarii săi: “De fapt, trebuie să înţelegeţi bine lucrul acesta, meritul lui Botgros şi al orchestrei sale nu este unul de excepţie sau întâmplător. Putea să aibă Basarabia un milion de muzicieni geniali, dar dacă Lăutarii nu ar fi avut substrat românesc în genele lor, dacă nu ar fi învăţat tradiţia muzicală românerască în colbul drumului şi pe prispa casei părinteşti, în veci nu mai cântau atât de fantastic tot repertoriul de cântec popular românesc.”

Desigur, gândurile patriotului şi eruditului om de cultură Andrei Vartic nu pot fi prezentate cantitativ aici, in acest succint demers de cinstire şi aducere aminte, decât ca o expresie a unei adânc consumate vieţi de om, o viaţă împlinită relativ, calendaristic, căci, la plecarea la Domnul, Andrei Vartic abia împlinise şaizeci de ani. O viaţă, însă, împlinită impresionant în fapte ce ne sunt intermediate de vrednicii săi prieteni, care nu dovedesc să-i adune mereu textele în tomuri pe care el n-a mai avut răgazul să le desăvârşească editorial. O viaţă împlinită cu dăruire – şi în percepţia  celor care abia îl descoperim.

Din forţa şi diversitatea faptelor sale dedicate Neamului, mulţi aflăm, ca pe un handicap insurmontabil, că, prin Andrei Vartic, românii, indiferent unde le este cetatea, dar mereu legaţi sufleteşte de Cetatea-Vatră, au pierdut, cu trei ani în urmă, un semen ales, în plină disponibilitate creatoare. Unul dintre prietenii şi camarazii săi de luptă pentru redobândirea drepturilor aproape pierdute ale  Neamului, în Basarabia, anume Alecu Reniţă, ni-l prezenta, sintetic (în ziua fatidică a despărţirii), pe omul si românul vrednic Andrei Vartic astfel: „Andrei Vartic ar fi reuşit să ajungă, dacă şi-ar fi propus, un mare savant şi academician sovietic, un cap de şcoala imperială, dar el şi-a sacrificat eventuala carieră oficială, schimbându-le toate pe una: devotament total şi opera de iluminare şi deşteptare a fraţilor săi îndoctrinaţi şi înstrăinaţi de către ideologia perfidă a Kremlinului. În anul 1985, când s-a spart minciuna comunistă, Andrei Vartic a fost printre primii care a ieşit din tăcere şi a urcat pe baricade, spunându-ne fără teamă că trebuie să ne cucerim dreptul la libertate, identitate naţională, limbă, alfabet, tricolor, dreptul de a fi stăpâni în propria noastră casă.”

Iată, în concluzie, conturul unui portret de tribun al Neamului, poate un Avram Iancu târziu, sortit să se împovăreze în Basarabia, precum Iancu cel din Ardeal, cu  suferinţele similare ale celei de-a doua ramură din Trunchiul multimilenar al Neamului Românesc, aflată (încă) sub vremuri neprielnice dreptăţii. Fie ca memoria lui Andrei Vartic să capete dreapta recunoaştere peste timp şi peste timpuri, iar aspiraţiile lui cele restante, dedicate Neamului, să se împlinească prin vrednicia prietenilor săi apropiaţi, tovaraşii săi de luptă, cunoscuţi nouă ca fiind de aceeaşi stirpe cu bravul lor camarad,aflat acum la Ceruri!                                                     

Gheorghe Pârlea

FRAŢILOR BASARABENI - Modestul meu obol, de-aici din dreapta Prutului, la trista comemorare a celor două veacuri de la ruperea samavolnică a Basarabiei din VATRA NEAMULUI

ECOU DE DOR 

La CHIŞINĂU
Foto: dr. Vasile Şoimaru

Mă mistuie un dor de Mamă,

Deşi-s mereu în poala ei,

Mă mistuie un dor de Mamă...

Mi-i oare dorul cu temei?

*

Mă mistuie un dor de Casă,

Deşi-s mereu pe prispa ei,

Mă mistuie un dor de Casă...

Mi-i oare dorul cu temei?

*

Mă mistuie un dor de Ţară,

Deşi-s mereu la sânul ei,

Mă mistuie un dor de Ţară...

Mi-i oare dorul cu temei?

*

Suspină-o doină peste Prut

Şi doru-mi este tot mai tare,

Suspină-o doină peste Prut...

De ce mi-i doru-aşa de mare?!

*

Un bucium plânge-n Bucovina

Şi geme dorul meu în piept,

Un bucium plânge-n Bucovina...

De ce mi-e doru-aşa strident?!

***

E dorul meu ecou de dor

Din pieptul fraţilor uitaţi,

E dorul meu ecou de dor...

De ce-am uitat că ei ni-s fraţi?!

*

E dorul meu chemarea lor,

A fraţilor cu jind de Ţară,

E dorul meu chemarea lor...

Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!

*

Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!

Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!

DE LA CITITOR, OMAGIU

O carte cât (şi ca) o Biblie: “TEROAREA COMUNISTĂ în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1940-1947)” de Alexei MEMEI

Către sfârșit  de martie, 2012, însoţit de inginerul (şi maestrul fotograf) Marcel Porumbescu, un basarabean frumos clădit la trup şi, fără îndoială, în bună proporţie şi cu ceea ce nu se vede repede-repede dar se întrevede neîntârziat, dr. Vasile Şoimaru de la Chișinău mergea la Tg. Mureş, ca să sărbătorească, împreună cu ardelenii de la Biblioteca Judeţeană, bucuria aceea a Neamului care, pentru  basarabeni, a ţinut doar douăzeci şi doi de ani. Şi, evident, să împărtăşească speranţa unei noi împliniri de aceeaşi natură.

De data aceasta, cărturarul basarabean (e membru al UniuniiScriitorilor) se grăbea tare şi am convenit să ne întâlnim într-o locaţie de pe traseul globe-trotterului (eticheta e absolut justificată de sutele de mii de kilometri parcurse pe melegurile românilor împraştiaţi prin lume). Întâlnirea ocazională cu prietenul nostru, un “om zbuciumat” (prin cinstitele lui treburi în Cetate, în nota dregătorilor Şoimăreșteni pe care-i continuă peste timp), a fost pe fugă. La despărţire mi-a întins, din mers, o carte cât o Biblie, cu următoarea poruncă:  “...s-o citeşti, că-i a învăţătorului meu de istorie şi că a muncit la ea douăzeci de ani”.

Şi iată-mă astfel cu voluminosul tom de circa 800 de pagini în braţe şi cu “misia” de suflet – să-l citesc. D’apoi cât crede universitarul de la ASEM că poate citi dăscălaşul rural de la Mirosloveşti, cu gospodărie pe cap, tocmai când treburile urgente de primăvară trag omul de mânecă chiar şi în somn?! 

Desigur, nu l-am dezamăgit nici acum pe cel devenit onorantul meu prieten, care (mi-a specificat expres) nu dă cărţile scrise de osârditorii cărturari din Basarabia decât celor asupra cărora e convins că le şi citesc. Şi, onorat că mă aflu printre cei selectaţi de rigurosul distribuitor (el însuşi făuritor) de carte basarabeană, mi-am asumat, de data asta, un travaliu care mi-a întrecut cu mult solvabilitatea. Efortul meu intelectual (lectura uriașului volum), cu folos în ce mă priveşte, a trebuit însă să se concretizeze şi într-un modest omagiu de cititor, adus harnicului autor. Am aflat mai apoi, indirect, că la împlinirea demersurilor necesare tipăririi acestui volum monumental (o parte însemnată a acestei acţiuni) a contribuit şi cel care mi-a intermediat privilegiul de a fi printre beneficiarii acestei opere. Prin urmare, textul de faţă, respectiv o conexiunea inversă, e un mod de a mulţumi, cu măsură diferenţiată, celor cărora le datorez folosul acestei proteice lecturi. Și, în subsidiar, spre a-i întări celui ce mi-a oferit cartea, credința că are o bună intuiție asupra celor presupuși de dânsul ca fiind buni receptori ai scrisului basarabean.      

*

Cartea istoricului Alexei Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)”, Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, e o carte “grea”, un tratat aplicat de istorie a ocupaţiei ruseşi, bolşevice, în vatra românilor din Est. E o carte de căpătâi pentru istorici, dar şi pentru cei care ştiu, de la Bălcescu încoace, că “istoria e cea dintâi carte a unui neam”. Mânat de curiozitatea celui nerăbdător să afle, precipitare născută din puţinătatea timpului rămas pentru asta, am citit-o într-o oarecare grabă, ceea ce mă obligă să revin aspura ei. Categoric, însă, pentru oricine o are, cartea lui Alexei Memei e o carte de uz permanent. E concentraţia unei întregi chimii bibliografice, in contextul temei amintite, căci conţine 1171 de note de subsol. E cartea unui Sisif învingător.

Dar ce-şi propune în ea autorul (în înţelesul cititorului comun pe care îl reprezint)?  Aflu asta şi prin contribuţia intermediară a prefaţatorului: dr. hab. conf. univ. Anton Moraru, distinsul istoric pe care îl citesc cu interes din “Literatura şi arta”.

Aşadar, din bogata bibliografie consultată de autor rezultă că demascarea politicii coloniale ruseşti în teritoriile locuite de români suferă de o anumită indulgenţă, ce relevă o atitudine de obedienţă a autorilor faţă de stăpânii-invadatori, chiar dacă preocupările acestor autori înseamnă, cantitativ, o sumă de peste 200 de lucrări, în perioda 1924-2008. În Ucraina, constată istoricul A. Memei, aceeaşi problematică este relevată mult mai realist, exemplificând cu o lucrare fundamentală din 2002. Referitor la istoricii şi politologii occidentali, aceştia tratează respectiva problematică subiectiv, privindu-i pe moldovenii transnistreni ca pe  o etnie  diferită de români.

În ce priveşte strategia bolşevică de deznaţionalizare, mai ales prin infometarea populaţiei româneşti din Transnistria şi, implicit, consecinţele acesteia, Alexei Memei găseşte cusururi şi în lucrările unor autori pe care nu-i suspectează de rea credinţă, dar pe care îi taxează pentru superficialitate – spre exemplu în politica de înfometare organizată, din perioda 1930-1933, când aceştia au centrat cauzalitatea foametei pe condiţiile meteorologice accidentale. Ei, arată autorul, au neglijat o corelare corectă a fenomenului cu ceea ce se întâmpla, în aceeaşi periodă, şi în Basarabia unită cu Ţara, unde lipsurile permiteau totuşi un trai omenesc. 

Principiile ştiinţifice ale cercetării istorice, care (conform prefaţatorului) “constituie suportul teoretic şi metodologic al lucrării”, îl motivează superior pe Alexei Memei să rescrie şi să dezvolte obiectiv – pe baza logicii ştiinţei, a metodei statistice de analiză şi cercetare – politica specifică expansionismului bolşevic în teritoriile româneşti din stânga Nistrului, teroarea abătută asupra băştinaşilor transnistreni.

Lucrarea ştiinţifică a lui Alexei Memei este inovativă, ne asigură  dr. Anatol Moraru, căci prin ea “a fost deschisă o nouă direcţie de cercetare, completă şi profundă, a crimelor regimului totalitar şi comunist în RASSM şi RSSM”.  Este dezvoltată de autor, pentru prima oară în istoriografie, folosirea “metodelor economice şi sociale” în teroarea organizată cu scopul dominaţiei totalitare în RASSM, folosindu-se “metode de genocid” (sintagma este uzitată frecvent de autor).

Amplul volum aflat aici în atenţia cititorului care îndrăzneşte această modestă cronică este conceput în două părţi, denumite în firească relaţie cu “cadrul cronologic şi geografic” deductibil din titlul cărţii. Perioadei comuniste în RASSM (1924-1940) îi dedică nouă capitole, iar perioadei comuniste în RSSM (1940-1947), două capitole.

Autorul îşi fondează ampla cercetare pe treizeci de lucrări specificate în Bibliografie şi pe o multitudine de materiale de arhivă, introduse pentru prima oara în circuitul ştiinţific (ne asigură prefaţatorul). Între aceste documente de arhivă, multe cu menţiunea”strict secret”, am numărat peste 100 de tabele statistice, liste nominale, interogatorii, rapoarte, anchete de partid etc., numai pentru primul capitol.

Demonstraţia aurorului cu privire la metodele terorii comuniste folosite în Transnistria – ce au avut drept consecinţe orori calificate în dreptul civilizat drept “crime împotriva umanităţii” – se desfăşoară în jurul unor evenimente şi acţiuni care constituie epicentre ale fenomenului istoric cercetat, “direcţii de acţiune” (cum le numeşte autorul în “Încheierea” volumului), după cum urmează: răscoalele ţăranilor din stânga Nistrului, deportarea ţăranilor înstăriţi în Siberia şi în nordul URSS, colonizarea satelor de moldoveni cu demobilizaţi ruşi şi ucraineni ai armatei roşii, cuprinderea forţată a ţăranilor în colhozuri şi exodul colhoznicilor, înfometarea organizată, măcelul de la Nistru (pentru RASSM); represiunile comuniştilor în stânga Nistrului, excluderea din partid a comuniştilor aflaţi sub administraţie românescă în timpul războiului, politica de cadre a partidului comunist, foametea organizată în 1945-1948 (pentru RSSM).

Cartea lui Alexei Memei are capacitatea de a “furniza” oricui o citeşte “materialul probator” pentru ceea ce autorul califică în titlul cărţii drept “teroarea comunistă”, ca strategie, tactică de deznaţionalizare pentru a stăpâni. Metodele legate de înfometare însemnând exterminarea în masă a populaţiei băştinaşe, între altele, determinând până şi atrocităţi legate de canibalism – consecinţe care produc  cititorului similitudini cu practicile naziste. Ţăranilor moldoveni nu le rămâneau, în condiţiile date, decât câteva perspective, privind viaţa sau moarte: să treacă Nistrul în Basarabia aflată sub administraţie românescă, cu riscul de a fi împuşcaţi de soldaţii armatei rosii (în postură de grăniceri), să se spânzure sau să moară de foame (“umflaţi”), să se revolte, cu preţul impuşcării sau deportării.

Iată, în întărirea celor de mai sus, căteva exemple. Numai în trei luni din iarna anului 1933, doar într-o arie limitată a hotarului pe care îl reprezenta Nistrul, au trecut frontiera în Basarabia (România) 314 familii în ianuarie, 425 (1449 suflete) în februarie, 503 familii (1644 suflete) în martie. Dar cu ce preţ!? Sute, chiar mii de împuşcaţi. La Olăneşti a fost înroşită gheaţa Nistrului de sângele celor 40 de transfugi moldoveni, împuşcaţi mortal în timpul treceri hotarului. La una din cele 20 de răscoale din RASSM, asupra satului Plosca s-au tras 360 de bombe, iar în satul Mălăieşti (satul natal al autorului cărţii) au fost împuşcaţi la primărie, ca represalii, 50 de ţărani.

Desigur, exemplele tragice sunt abundente. Un ţăran, urmare a obligaţiilor de predare a produselor agricole (peste puteri), s-a spânzurat, într-un gest de protest, punându-şi biletul de obligaţiune la nodul spânzurătorii încropite. Un altul, după ce predase 830 de kg de produse a fost bătut bestial, până la hemoragie (pe urechi), doar fiindcă nu mai putea da diferenţa de 124kg. Şi cine credeţi că erau călăii? Erau împuterniciţi politici, terorişti, miliţieni, ostaşi ai armatei roşii, bandiţi de drept penal.

Teroarea îndreptată asupra “culacilor” (chiaburilor) a dus la sărăcirea dramatică şi la moartea prin înfometare, în cazul celor care nu au împărtăşit soarta deportaţilor, de fapt, un calvar cu aceleaşi urmări. Dacă vom corela statistica oferită de autor cu privire la numărul gospodăriilor aparţinând culacilor (344), număr extins până la 3200 cu ţăranii mai înstăriţi, putem deduce că cei mai mulţi dintre culaci (autorul nu a găsit liste complete) au luat drumul Siberiei, doar observând listele cu cei propuşi pentru deportare de comitetele raionale (către comitetele regionale) numai din raioanele Grigoropol, Tiraspol, Slobozia  – 481 de familii (apar în statistică încă 100 de persoane, pentru încălcarea fâşiei de frontieră).

Printre deportaţi, o pondere mare o ocupă învăţătorimea, care s-a opus bolşevizării şi a solidarizat cu ţăranii, participând la mişcările lor de revoltă. Din listele nominale prezentate de autor pentru mai multe categorii socio-profesionale, rezultă că au fost deportaţi, numai în perioda 1928-1932, 109 învăţători.

Una din “direcţiile” asupra cărora şi-a orientat cartea autorul e aceea din care să rezulte cum a crescut, în RASSM, pondera populaţiei de origine rusă, ca metodă de stăpânire a Transnistriei. Aflăm astfel, din subcapitolul corespunzător, că imediat după inventarea republicii sovietice din Transnistria, încorporată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, pe măsură ce satele moldoveneşti erau depopulate prin deportare, erau aduse în casele părăsite familiile demobilizaţilor din armata roşie, de naţionalitate rusă sau ucraineană. Autorul nu a putut obţine o statistică completă, dar e de-ajuns să ne facem o imagine cu ajutorul unui tabel (care conţine o statistică ulterioară altor acţiunii de această natură)  din 1932. Acest tabel cuprinde situaţia unui număr de 791 de familii din respectiva categorie, cu toate facilităţile materiale şi financiare de trai aferente. Acestora li se atribuiau funcţii de conducere în colhozuri şi li se construiau case noi din contribuţiile fiscale ale localnicilor sărăciţi şi exploataţi.

În problema “moldovenismului” transnistrean, autorul ne oferă dovezi interesante,  amuzante chiar, observând preocupările acelor alchimişti care, evident, n-au putut să schimbe natura unei limbi milenare, decât doar s-o schimonosească cu imixtiunea rusismelor sau s-o înlocuiască cu limba rusă. Între “reformatorii” limbii moldoveneşti se aflau ruşi şi ucraineni (nevorbitori de limba moldovenească), acreditaţi să facă din limba băştinaşilor  o limbă nouă, “…curăţată de cuvinte româneşti în stil franţuzesc (sic!)”, divagau “lingviştii” inovatori, ca “…să fie înţeleasă nu numai boierilor, dar şi muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”. Interesant că, printre cei numiţi în comisiile îndrituite cu crearea “noii”  limbi moldoveneşti, unii aveau şi “străluminări” în a vedea că demersul lor “ştiinţific” (tărăgănat până la a provoca intervenţia personală a tovarăşului Stalin) nu-i deloc fezabil. Şi iată ce-au îndrăznit ei: “…atunci n-ar fi mai bine de aplicat în activitatea noastră limba română, care este destul de dezvoltată şi are şi literatură?”. Desigur, aceşti îndrăzneţi au fost ignoraţi. Şi s-a bătut pasul “pi loc”. Căci, cui îi trebuia limbă moldovenească, fie ea şi una “nouă”, dacă observăm, doar ca un eşantion relevant, că numărului de 58-59 de ştabi ruşi şi ucraineni din comitetele executive ale organizaţiilor şi departamentelor raionale Slobozia şi Dubăsari, raioane cu populaţie exclusiv moldovenească, îi corespundea un număr doar de 5-9 tovarăşi moldoveni.

În concluzia acestei mult prea sumare aprecieri asupra cărţii cercetătorului-arhivar Alexei Memei (autoreactivat ca istoric de formaţie, conform studiilor, după pensionarea din alte domenii), se poate afirma că acei ce vor citi această “Biblie” a neamului românesc din stânga  Nistrului/Prutului (vezi sinonimia cu exodul evreilor din Vechiului Testament, cu diferenţele specifice) se vor edifica – chiar şi numai pe baza documentelor de arhivă, dominante in economia cărţii, fără a fi agasaţi de teoretizarea excesivă a autorului (fiindcă lucrarea nu o conţine) – asupra a ceea ce a însemnat teroarea bolşevică întrunul din centrele de interes ale Rusiei Sovietice. Unul din acele pământuri strămoşeşti faţă de care – voi repeta mereu –  noi, cei din dreapta Prutului, ne facem vinovaţi (măcar) de…nedreaptă uitare. Istoricul Alexei Memei, iată, ne ajută să ne facem penitenţa şi să ne mântuim de vina detaşării de trecutul (vai, cât de apropiat!) atâ de zbuciumat al fraţilor de Neam din estul Prutului.

Gheorghe Pârlea

HRISTOS A ÎNVIAT!

ÎMPĂRTĂŞIRE, ÎNTRU HRISTOS CEL PURURI ÎNVIAT

Lumina Cea venită din Înalt –

Spre a ne face cale prin neant

Şi a găsi al veşniciei drum –

O-mpărtăşesc cu VOI acum,

Întru Hristos Cel pururi Înviat.

*

Să ne căim adânc că L-am jertfit, ca Om!

Să-i înălţăm – căci El ne e Instanţa –

În fiecare suflet câte-un Dom!

Să-L preaslăvim – căci ne-a adus Speranţa –,

Iar Viaţa să ne fie veghe fără somn!

*

Ne fie astfel gându-întruna Revelat

De Harul lui Hristos Cel pururi Înviat!