A plecat la Ceruri învăţătorul mirosloveştean Ioan Ştefan

    

     Mai presus de orice putere omenească, suntem siliţi  să fim martorii resemnaţi ai unei alte plecări din lumea noastră de-o clipă. Căci o biată clipă înseamnă viaţa omului, dacă o raportăm la scara timpului universal. Iar cel căruia i s-a sfârşit acum clipa lumească, fărâma de timp pământesc, e cel pe care noi, colegii săi din învăţământul local, l-am apelat familiar şi invariabil, de când îl ştim, cu formula verbală DOMN’ ION ŞTEFAN. 

Aşadar, a plecat dintre noi domn’ Ion Ştefan. Deşi timpul său omenesc a fost rânduit de Dumnezeu să măsoare aproape 80 de ani, noi totuşi ne mirăm că domn’ Ion Ştefan, iată, fără cale alternativă, a plecat la cele veşnice. Suntem contrariaţi, suntem surprinşi!

    Energicul învăţător al satului pe durata a 40 de ani le-a imprimat foştilor săi elevi şi colegilor săi, acum oameni acoperind doua-trei generaţii adulte, impresia că învăţătorul sau colegul lor va subjuga timpul lumesc, îl va forţa să-i dăruiască cca 100 de ani. Şi această credinţă subiectivă, legată de potenţiala longevitate a celui pe care, dezamagiţi, îl asistăm azi la trecerea ritualică Dincolo, avea o noimă. Cel ce a fost în viaţă învăţătorul Ion Ştefan avea toate premizele unei dăinuiri biologice mult peste medie. Avea în matricea fiinţei sale o energie care întăreşte sufletul şi mintea, o energie care căleşte. A practicat sportul, el însuşi fiind promotorul sporturilor locale cum încă n-a mai reuşit niciun factor responsabil local pâna la el. Ceea ce există în prezent, în domeniu, sunt reminiscenţele plăpânde ale izvorului de energie şi vitalitate săpat de fondatorul primelor asociaţii, pe ramuri sportive, din Mirosloveşti. Pe vremea tinereţii sale, la Mirosloveşti se practicau organizat fotbalul, voleiul (chiar voleiul feminin), boxul, tenisul de masă, schiul, toate cu o autentică bază materială intermediată de animatorul sportiv Ioan Ştefan.

     Apoi, cu aceeaşi energie lăuntrică, învăţătorul Ioan Ştefan a promovat în comună şi în vecinătatea ei cinematograful sătesc, o izbândă culturală a epocii, încă inaccesibilă satului atunci, subminată azi de ofertele televizorului şi computerului. Învăţătorul Ioan Ştefan a fost un înaintemergător al civilizaţiei şi modernităţii noastre locale în perioada lui de profund activism. Memoria locală i-a arhivat deja faptele în Monografia meleagurilor noastre. Comunitatea căreia cu vrednicie i-a aparţinut, prin reprezentanţii ei, i-a cinstit însă târziu meritele. A făcut-o totuşi în ultimii ani, parcă într-un impuls premonitoriu, acordându-i binemeritatul titlul de Cetăţean de Onoare al comunei. 

     Ca învăţător, domn’ Ion Ştefan a fost argintul viu al Şcolii din Mirosloveşti. A parcurs toata ierarhia profesiei de învăţător, deţinând chiar şi recunoaşteri pe care ceilalţi colegi încă nu le-am dobândit. A fost tipul de învăţător format de şcoala fondată de ilustrul ministru Spiru Haret, instituţie bazată pe talent didactic şi dăruire personală, ba chiar pe disponibilitate jertfelnică, căci dăscălimea din perioada proximă intrării învăţătorului Ioan Ştefan în rândurile ei a trebuit să se situeze în fruntea ostaşilor români care au purtat ultimele războaie de apărare a fiinţei Neamului. Învăţătorul  căruia azi îi cinstim trecerea la Domnul se şcolea în perioada aceea la Piatra Neamţ în spiritul exemplului şi respectului pentru generaţia de sacrificiu a branşei în care intra.

     Mult regretatul nostru coleg a fost omul ideal pentru a se pune în serviciul obştei din rândul căreia îi proveneau elevii săi, ca şi el însuşi. S-a angajat cu talent şi dăruire în viaţa extraprofesională de natură să contribuie la culturalizarea obştii. Vi-l mai amintiţi jucând pe scena Căminului cultural pe Farfuridi, personajul lui Caragiale, în recuzita Teatrului Naţional din Iaşi? Vi-l amintiţi în grupul satiric „Scuturăm de zor covoare” (cu fizicul său aflat într-o înflorită împlinire trupească), făcând pereche comică cu un coleg puţintel la trup, înducând publicului imaginea cuplului Stan şi Bran? Sau poate vă amintiţi patetismul prin care asigura o importantă vocea de tenor în corul şcolii?

     Mie îmi sunt vii toate aceste episoade ale vieţii comune cu specialul meu coleg de profesie. Mi-amintesc şi de poznele copiilor care supravieţuiau în adulţii din noi, când, fiindcă de Anul Nou nu ne puteam manifesta de-a valma cu cei mici, ne exprimam asemenea lor, de Sfântul Vasile pe vechi, dându-ne în stambă după miezul nopţii, parodiind copilăreşte datina Pluguşorului, făcând-o chiar şi în gospodăriile mai puţin primitoare ale unor colegi mai scortoşi. Şi cine credeţi că era liderul (cum se zice acum), adică animatorul?...Era chiar cel al cărui trup a fost despovărat de viaţă spre a ne mâhni adânc pe noi, colegii săi de decenii; era chiar cel care ni se părea nouă că va avea şapte vieţi, ca in basme, şi că vom apuca a-l vedea fără cârjă şi fără cocoaşă chiar şi la 90 de ani, căci avea în plus şi exemplul de rezistenţă şi longevitate al tatălui său, răposatul dascăl bisericesc, Vasile Ştefan, pe care fiul îl adora. Şi poate că s-ar fi-ntâmplat întocmai, chiar dacă neajunsurile vârstei i-au întinat serios celui despre care vorbesc integritatea trupească. Dar mult regretatul meu coleg nu a fost lovit trupeşte la această epocă a bătrâneţii cât, mai ales, i-a fost strivit sufletul de o năpastă care stinge orice luminiţă din sufletul unui tată. Căci TATĂL cu numele şi fiinţa învăţătorului Ioan Ştefan, recent, foarte recent, şi-a pierdut subit, în floarea vârstei, fiul; unicul său fiu, pe Ionuţ. Moartea unui fiu e o tragedie fără echivalent la orice vârstă a tatalui. Dar când tatăl are mai mare nevoie ca oricând de lumina cea care îi mai ţine aprins opaiţul bătrâneţii, moartea fiului îl dărâmă, îl zdrobeşte de viu pe bietul părinte. Ce tată poate rezista acestei năpăstuiri?!  Ce tată poate purta această stâncă pe grumaz?! Ce tată mai poate găsi alinare lăuntrică după o asemenea săgetare a inimii de părinte. Mulţi părinţi au împărtăşit, pe lumea noastră vulnerabilă, tragedia tatălui căruia noi, apropiaţii, i-am deplâns soarta nemiloasă de părinte. Desigur, destui părinţi cu această năpăstuire au rezistat. Luminiţa, însă, din sufletul părintelui care i-a fost tată lui Ionuţ, s-a stins, precum lumânarea, în cele două luni de zile de la pierderea fiului, pricinuindu-i trupului aceeaşi topire a vieţii din el. Şi asta, suntem încredinţaţi, fiindcă domn’ Ion Ştefan îşi pierduse definitiv sursa de energie, externă fiinţei sale, care i-ar mai fi dat şanse să înfrunte neajunsurile fireşti ale batrâneţii.     

     Domnul Ceresc, însă – la care, fără tăgada noastră, e Viaţa însăşi – are planurile sale dumnezeieşti cu fiecare dintre noi, fără ca noi, muritorii, să avem puterea de a înţelege Rânduiala Sa. De aceea, nouă nu ne rămâne decât speranţa că motivul plecării colegului nostru la Domnul e grabnica sa alinare, e nerăbdarea sa de a-şi întâlni fiul drag, poate, Acolo Sus, în loc anume destinat de Părintele nostru Atotputernic, Cel a Cărui milă ştim, sau măcar sperăm, că e nemărginită.

     În această speranţă, legată de Bunatatea compensatoare a Ziditorului faţă de fiii săi lumeşti, îi îndemnăm pe membrii îndureratei familii – pe doamna Tincuţa, mai ales, care duce povara supraomenească a celor două pierderi cumplite – să găsească sprijin întru consolarea firavă pe care, cu adâncă compasiune, le-o dorim din sincerele şi întristatele noastre inimi.

     Iar pe Cel care ne cheama la El pe rând, dar nu în ordinea calculelor noastre lumeşti, Îl rugăm fiebinte să-l ierte pe răposatul nostru coleg, căci nu e om fără păcat, şi să-i întocmească odihnă veşnică şi uşoară, spre compensarea nemărginitei sale suferinţe sufleteşti de aici, de pe pamant, care i-a grăbit plecarea acolo unde sperăm că „...nu este durere şi nici întristare, nici suspin”.

     Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace, DOMNULE ÎNVĂŢĂTOR IOAN ŞTEFAN, coleg drag, brav Cetăţean de Onoare al comunei Mirosloveşti! 

MEMORIILE UNUI COLONEL cu origini verşenene - Cronică de carte

MEMORIILE COLONELULUI COSTACHI HANGANU, ÎN “COLECŢIA MEMORIALISTICĂ XXI”, PITEŞTI, 2012

S-a întâmplat să fiu la Biblioteca Comunală din Mirosloveşti când colonelul Costachi Hanganu din Piteşti dona acestei instituţii rurale cartea sa de memorii “Povestea vieţii mele”, cu subtitlul “Memoriile unui colonel”.

Desigur, se impune necesitatea motivării de ce trebuia să intre cartea autorului, cu dedicaţie şi autograf, în patrimoniul mirosloveştean. Deşi s-a născut în vecinătatea Războienilor (locul în care s-a scris cu sânge jertfelnic o pagină din Istoria Moldovei), unde îşi avea gospodăria tatăl său, autorul cărţii pune preţ serios pe faptul că mama sa e originară din satului Verşeni, azi în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Colonelul, acum în rezervă, cunoaşte bine meleagurile natale ale mamei şi vine des în aceste locuri în care chiar ar dori să se stabilească, spre a dărui linişte şi împăcare anilor senectuţii.

Colonelul Costachi Hanganu s-a născut în anul 1929, în satul Ţibucanii de Sus din judeţul Neamţ, viaţa sa din etapa timpurie suportând împrejurări care-i pun în evidenţă dramatismul copilăriei. În timpul Războiul pentru Reîntregire (1916-1918), cea care avea să-i devină mamă, Elisabeta Hanganu (şi care avea să-i dea fiului, substituind rolul tatălui, şi numele) îşi aducea obolul său voluntar, ca infirmieră, la împlinirea marelui ideal al românilor. Trecuse multişor de vârsta măritişului şi sărăcia de acasă şi-a găsit leac în bucuria de a obloji rănile semenilor săi, cei meniţi să poarte războaiele. Atunci, tocmai în vâltoarea luptelor de la Mărăşeşti, l-a întâlnit, cu bucuria vecinătăţii, pe soldatul Ioan Musteaţă din Ţibucani, sat aflat aproape simetric faţă de Verşeni, pe celălalt mal al Moldovei.

Oşteanul din Ţibucani, om împlinit, aflat în preajma vârstei de patruzeci de ani, avea acasă nevastă şi şapte copii. Dar adesea “un necaz (războiul) nu vine niciodată singur”, arhivează înţelepciunea populară. Ioan Musteaţă a rămas văduv şi, în nevoia lui de a găsi mamă copiilor orfani, a îndrăznit să o ceară de nevastă pe infirmiera de la Mărăşeşti. Elisabeta a cumpănit mult dacă să se pricopsească cu şapte copii dintr-un foc. Până la urmă însă a acceptat o convieţuire “consensuală” (cum se spune acum), adică fără acte, în urma căreia s-a născut cel ce avea să-şi scrie, după opt decenii, “cartea vieţii” sale.

Citind cartea colonelului, am aflat că etapa copilăriei sale, deşi una cu destule vitregii, a facut să încolţească în puiul de om cu mamă din Verşeni germenele individului puternic, cu vajnice şi sănătoase rădăcini rurale, într-un fel (păstrând proporţia) căpătând, pe filiaţie maternă, energia aceea care l-a fortificat şi pe marele prozator Mihail Sadoveanu. Desigur, matricea în coordonatele căreia s-a dezvoltat viitorul bărbat întrunea, moralmente, şi pe linie paternă aceiaşi parametri puternici. Autorul precizează în legătură cu ţăranul ţibucănean care i-a fost tată că, exceptând ezitările începutului, în cei nouă ani cât a avut grijă de fiul său, i-a fost un bun exemplu de părinte.

Reluând firul vieţii sale de la începuturi, aflăm că mama sa nu a rezistat experienţei de mamă vitregă copiilor lui Ioan Musteaţă şi a decis să facă un pas hazardat. S-a întors la Verşeni, să-şi crească feciorul acolo, în sărăcia moştenită de la ai săi. I-a fost însă peste puteri această încercare şi a decis, în extremis, să-i lase copilul, cu sila, tatălui şi să plece la oraş, spre a-şi facă un rost. Au trecut nouă ani chinuiţi de durerea despărţirii de fiu, până ce mama copilului, cu înţelegere din partea tatălui, şi-a luat fiul în grija proprie, convertindu-i frageda vieţuire rustică în una specifică zonei de mahala a oraşului. Băiatului i se imprimase însă în fiinţa sa modul rudimentar de viaţă din  gospodaria tatalui său, ceea ce-i asigurase o oarecare rezistenţă, nu atât fizică cât mai ales sufletească. De aceea, romaşcanul care devenise, cu gazdă la o familie înstărită pe care mamă-sa o slujea, vene adesea pe jos la Ţibucani, parcurgând cei circa cincizeci de kilometri, plecând dimineaţa din Roman şi ajungând tocmai seara la ograda copilăriei. Trecea Moldova prin vad şi îşi uimea tatăl şi surorile când se trezeau cu el în ogradă.

La Roman, copilul femeii din Verşenii Ursăcheştilor (bunicii de pe mamă ai marelui prozator) şi al ţăranului din Ţibucani a început să muncească de timpuriu. Făcea treburi specifice mediului din care venea la un neamţ bogat, cu o oarecare moşie. Deşi era doar un ţânc de 10-11 ani, săpa sfecla pentru fabrica de zahăr din oraş, avea în grijă atelajul cu un armăsar nărăvaş al latifundiarului şi strunea taurii fermei cu pricepere de ţăran sadea.

Desigur, “târgul” (cum era etichetat Romanul acelei epoci) şi-a pus şi el amprenta pe structura umană, în formare, a viitorului adult. Aici a cunoscut specificul convieţuirii cu alogenii (evrei, nemţi, polonezi), cu grupurile socio-culturale etrerogene, fiind martor timpuriu la experienţe precoce, nespecifice moralei satului. Un ţăran din Ţibucani îl şi avertizase la plecarea din sat că la oraş “sunt multe răutăţi”. Şi confirmarea faptică a acestei preîntâmpinări e inserată  de autor fără rezerve: băiatul de ţăran a fost ispitit să se joace “de-a mama şi tata” cu copila emancipată a boierului la care era angajată mama-sa, a fost apoi obligat să se edifice, la un nivel superior, asupra acestui gen de relaţie, redus la instinct, având drept cuplu voluntar doi adolescenţi evrei, desigur, subiecţi cu experienţă etc. Ori, altadată, să asiste accidental la o scenă de adulter în care protagonistul era neamţul la care lucra, faptă săvârşita în apa legendarul râu care a dat nume ţării lui Dragoş şi Bogdan. Capitolul cărţii legat de şederea autorului la Roman e un autentic tablou al târgului, o frescă socială realizată cu dibăcie de fin observator – şi de bun comunicator, căci dl. colonel a ţinut să-mi sublinieze că nu se revendică de la branşa scriitoricească.   

Într-o vreme, copilul Costică se lăsă atras ca un magnet de Fiat-ul unui polonez din vecinatatea gazdei sale de lângă gară. Vecinul bogat îl lua uneori cu maşina până la şcoala unde urma (în restanţă) clasa a IV-a, ultima clasă obligatorie. Germenele acestei pasiuni pentru maşini i se dezvoltă când devine (la 12 ani) vânzător la o firmă de piese auto. Atunci a pornit, clandestin, pentru prima dată o maşină . Bineînţeles că maşina, sub conducerea sa, în loc să avanseze, s-a îndărătnicit să meargă înapoi. Printr-o minune a reuşit să evite coliziunea cu obstacolele din cale. Şi mare i-a fost mirarea şoferului de drept, văzând că maşina e staţionată în alt loc decât cel în care credea el că a lăsat-o. Şi fiindcă toate încercările sale de a intra la liceu au fost zadarnice, mamă-sa l-a angajat ca ajutor de şofer la (nici mai mult, nici mai puţin) Prefectură, prin intermediul directorului spitalului la care mama şoferului minor era infirmieră. De la întreţinerea exterioară a maşinilor, în faza de început, a trecut încet-încet la descifrarea tainelor şoferiei propriu-zise şi a mecanicii. În schimbul osârdiei sale la întreţinerea automobilelor de lux ale comandantului Diviziei a 7-a Infanterie, aflate în garajele Prefecturii, ucenicul de şofer căpăta avizul tacit al şoferilor de drept să facă câte un tur în împrejurimile locaţiei administrative. Odată l-a prins generalul conducându-i Ford-ul. Cu greu s-a lăsat generalul convins de subalternii săi că băiatul chiar se pricepe.

La propunerea generalului, băiatul de  treisprezece ani devine copil de trupă al diviziei amintite, “misiunea” lui de militar precoce fiind, evident, legată de întreţinerea maşinilor de luptă şi a automobilelor aferente. În 1943, a condus singur la tren o tanchetă “Malaxa”, îmbarcând-o în vagon pentru a ajunge pe linia întâi a frontului. Bineînţeles, mai întâi rupând cu ea bariera de la trecerea de nivel. Atât de mult se legase de maşinile acestea încât era gata să plece pe front cu ele. De aici încolo, se poate spune, a început drumul său de viaţă pe picioare sigure, fiindcă milităria căleşte. Cu atât mai mult cu cât puştiul în uniformă militară a putut fi şi martorul războiului, aflându-se în zona proximă a acestuia, în 1944, când a fost mereu printre răniţii aduşi la unitate, spre îngrijire. Ba chiar a dat o mână de ajutor chirurgilor care amputau membrele sfârtecate de schije ale combatanţilor.

În lumea aceasta dezorientată a razboiului, bărbaţii şi femeile din preajma sa îşi trăiau relaţiile amoroase într-o lăcomie care l-a impulsionat şi pe Costică să-i imite, primind dispensă de vârstă de la partenerele de ocazie. Evident, cu unele consecinţe (post-factum) dramatice pentru cel care mai târziu a aspirat la privilegiul de a deveni părinte.      

După război, deşi pubertinul Costică Hanganu a sărit peste etape importante ale ciclurilor de şcolarizare (recuperate, în parte), calităţile sale de autodidact şi împrejurările propice l-au ajutat să ajungă subofiţer la o unitate de tancuri. Apoi, urmează (făra a avea liceul în formula canonică) şcoala de ofiţeri. E demn de reţinut aici incidentul său de la examenul de admitere la Şcoala de ofiţeri. Asta se întâmpla când reprezentanţii Rusiei Sovietice instalau în ţară prototipul regimului consacrat de bolşevicii lui Lenin şi reformat de tătucul Stalin. În comisia de examinare era şi un reprezentant al armatei eliberatoare, iar candidatului la aspiraţia de ofiţer îi căzuse, la examenul de Geografie, subiectul “Hotarele Republicii Populare Române”. Din reflexul creat în cei douăzeci şi doi de ani de la reîntregirea Ţării, examinatul denumeşte cu aplomb hotarele României Mari, abia schimbate de negociatorii de la Ialta. Limbajul nonverbal al examinatorilor revărsa săgeţi de foc aspura candidatului confuz, spre a atenua repede ofensa adusă ofiţerului sovietic din comisie.  

După absolvirea şcolii de ofiţeri, fostul copil de trupă devine ofiţer la o unitate de tancuri, care-i asigura şi continuitatea în ce priveşte vechea pasiune: motoarele. Tânărul locotenent e mereu motivat, în ambiţiile sale personale, de gândul că trebuia să-şi răzbune condiţia socială din care provenea. Cartea sa poartă această amprentă pe tot parcursul evocării. Din punct de vedere profesional şi social, protagonistul este pe deplin mulţumit de viaţa sa, ba chiar o consideră un premiu oferit de destin, urmare a tenacităţii sale, născută în perioda critică a copilăriei. E de remarcat că ofiţerul specializat în tancuri atinge performanţe care-l propulsează în sfera învăţământului militar. Ajunge lector, mai întâi la Şcoala de subofiţeri, apoi la Şcoala de ofiţeri de tancuri din Piteşti. În paralel, avansează ierarhic în grad, până la cel de colonel.

Dar descrierea evoluţiei apoteotice a eroului cărţii în plan social, deşi condiţiile preliminare îi erau nefavorabile, este umbrită de experienţele particulare, cele care ar fi trebuit să întregească personalitatea individului uman, anume viaţa de familie. Dl colonel dă însa vieţii sale personale o tentă de frustrare care atenuiază luminozitatea rezultată din succesele sale profesionale.

Dupa ce trece prin experienţe premergătoare întemeierii familiei, care se reduceau adesea la cele oferite de timpuriu drept model de către lumea târgului Roman, întâlneşte persoana potrivită idealului său, legat de ceea ce trebuia să fie o familie, comparativ cu experienţa dramatică a părinţilor săi. Dar eroul cărţii recunoaşte că n-a pus bine în echilibru balanţa, atunci când a măsurat sentimentele şi caracterele ambilor subiecţi ai unui asemenea parteneriat intim, scontat să dureze o viaţă de om. Poate că şi în asemenea condiţii o reconfigurare a raporturilor matrimoniale ar fi putut avea succes dacă tinerii familişti n-ar fi fost loviţi şi în condiţia esenţiala care justifică familia, anume naşterea copiilor. În această privinţă autorul îşi asumă fără rezerve cauza.

Desigur, cititorul poate fi frapat de o neaşteptată dezinhibare a autorului, în ce priveşte viaţa personală, ceea ce nu îi este caracteristică literaturii memorialistice, ci literaturii artistice . Autorul a conştientizat asta şi motivează că el şi-a sacrificat confortul ce ar fi rezultat din autoprotejarea vieţii intime, într-un scop civic. Anume, el a vrut ca viaţa sa privată să fie un caz de analiză pentru cititorul tânăr, cu privire la motivele unor consecinţe ce se pot răsfrânge pozitiv sau negativ asupra celor două paliere ale vieţii: latura socio-profesională şi cea strict personală. Aici autorul îşi desconspiră formaţia sa pedagogică, uneori didacticistă, de tip cazon, cu specificul carenţelor sistemului, căci metoda sa de convingere se rezumă adesea la doua palme zdravene peste faţa celui care trebuia convins sau corijat. 

Cartea de memorii a dlui colonel Hanganu are şi valenţe monografice, căci ea conţine şi mărturii importante legate de geografia şi caracteristicile istorice ale locurilor peregrinării sale prin viaţă, din epoca al cărei martor a fost. Dl colonel ştia că există la Mirosloveşti o Monografie a locurilor legate (parţial) de copilăria sa şi a ţinut să vină, prin intermediul cărţii sale, în completarea a ceea ce deja era inserat în lucrarea editoriala a dascălilor mirosloveşteni. Totodată, prin descrierea vieţii militare, din interior, într-o epocă devenită istorie, dar şi prin poziţia sa lipsită de ipocrizie asupra epocii pe care a trăit-o activ, în oglindă cu cea pe care a scrutat-o ca martor pasiv, anume tranziţia (perpetua tranziţie!) la capitalismul postdecembrist, avem în cartea de memorii a colonelului de tancuri de la Piteşti, putem spune, un document originar şi, simultan, original. Primul atribut e legat de faptul că avem în autor o sursă autentică (de la origine), el însuşi fiind trăitorul experienţei arhivate în cartea sa. Iar originalitatea cărţii sale corespunde faptului că redarea faptelor poartă amprenta subiectivă a celui care ne înfăţişează propria-i viaţă şi contextul ei de manifestare. În judecăţile sale personale asupra epocilor pe care le-a trăit e autentic, în sensul că nu mimează morga academică a “analistului politic”, ori “economic” care ne “edifică” seară de seară, pe canalele tv., fie asupra beneficiilor democraţiei, respectiv ale capitalismului occidental, fie asupta “monstruoasei” epoci comuniste. 

În fine, cel care realizează această sumară cronică de carte îi asigură pe potenţialii cititori ai volumului memorialistic semnat de dl. col. Costache Hanganu că pot avea parte de o lectură deosebit de plăcută, datorată unui stil concis, simplu, fermecător de sincer şi, mai ales, fiindcă cititorul atent are  prilejul să reflecteze, prin exemplul de viaţă al autorului, la diversitatea destinelor umane, la ineditul unor detalii ale vieţii individuale ce ridică atâtea întrebări şi mirări lapidarului trecător prin lume.   

                                                                                    Gheorghe Pârlea

Mirosloveşti, octombrie, 2012

NU MĂ-NCUMET...

Nu mă-ncumet să m-avânt 

În adâncul vreunui gând,

Tind doar până unde gândul 

Află visului intrândul. 

* 

Nu mă-ncumet să m-avânt 

Unde n-am sub tălpi pământ; 

Îndrăznesc doar până unde 

Soarele sub deal s-ascunde. 

* 

Nu mă-ncumet să m-avânt 

Nici când am în pânze vânt, 

Și mă depărtez de mal 

Numai cât mă duce-un val. 

* 

Nu mă-ncumet nici când harul 

Cere doar să-ntind paharul, 

Și-uite-așa, şi azi, ca ieri, 

Tot tânjesc la primăveri.

*

 Şi-anotimpurile mele 

Au fost doar un joc de iele, 

Amăgiri cu chip de zâne –  

Ai  vor fi fiind… bătrâne. 

Colonelul prof. Grigore Dominte a plecat la Cer

IN MEMORIAM, GRIGORE DOMINTE

Ne-a părăsit Grigore Dominte, colonelul şi totodată profesorul cu o carieră didactică inedită, desfăşurată în cel mai delicat sistem de educaţie, anume în şcolile de corecţie ale Ministerului de Interne din timpul regimului încheiat în decembrie 1989.

Deşi absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, sectia Arheologie, întâmplarea, pe care Sadoveanu o numeşte „cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”, i-a îndrumat paşii către un sector profesional cu nevoi pedagogice speciale. Cum a făcut-o ucenicul acesta tainic, aflat în slujba Tatălui Ceresc? Cu mijloacele omeneşti ale trăitorilor vremii. Proaspătul absolvent de istorie a primit repartiţie pe un post de muzeograf, care...nu exista. Sau, mai degrabă, era ţinut rezervat pentru un candidat „cu pile”. În asemenea situaţie, aspirantul la o slujbă justificată de studiile sale superioare a trebuit să aleagă între un post de profesor într-un sătuc cu tren, dar fără gară, şi un post de profesor la o...închisoare. Are dreptate Sadoveanu. Aici e mâna Atotputernicului. Altfel, cum poţi găsi un raţionament omenesc la frecvenţa închisorii în viaţa acestui om, fără a exista pentru aceasta motivaţia firească, legată de instituţia mult damnată? Probabil, lagărele naziste din timpul copilăriei (vezi odiseia copiilor Dominte în lagărele de la Dachau şi Erfurt din  articolele semnate de autorul demersului de faţă în Confluente Romaneşti) au fost preludiul pentru ceea ce i-a rezervat soarta acestui misionar special al Proiectantului de destine. În respectivele lagăre l-a călit, i-a evaluat şi omologat forţa interioară pentru misiunea ce i-a programat-o acestui Macarenko al nostru: o viaţă (o covârşitoare parte a ei) închinată reeducării a mii de copii vagabonzi din şcolile de corecţie.

Dincolo de exerciţiul meu de misticism, destinul lui Grigore Dominte, într-o primă parte a sa, e demn de a rămâne drept „caz particular” în memoria neamului nostru pentru că, într-o anume parte a sa (a destinului), Grigore Dominte, prin copilul de demult, simbolizează pentru Romania victima precoce a fascismului. Prin rememorarea în cărţile scrise la vârsta senectuţii a dramei sale timpurii (împărtăşită cu cei trei fraţi ai săi), Grigore Dominte ne furnizează, în calitate de victimă, un caz edificator de crimă împotriva umanităţii, provocată de politicienii Lumii, cei vinovaţi de declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, şi săvârşită de acei monştri ai ororilor aşa-zis colaterale războiului, dincolo de identitatea naţională a victimei. Aşadar, cazul copiilor Dominte din Soci (Iaşi) ne arată că n-a fost neapărat nevoie să fii circumcis, ca să împărtăşeşti soarta neamului condamnat de Hitler, neamul care se identifica prin acest semn masculin.

Apoi, într-o altă parte a destinului său forţa morală a normalistului asistat social de stat, a studentului de la arheologie care supravieţuia prestând munci umilitoare în pieţele Bucureştiului, a profesorului cu toate gradele didactice obţinute şi a directorului puternic motivat de la şcolile de minori vagabonzi şi delincvenţi, respectiv a ofiţerului de Interne incoruptibil din judiciar (în ultimul deceniu de activitate, după desfiinţarea şcolilor de corecţie) justifică să ne amintim de Grigore Dominte ca de un personaj al secolului XX scos din anonimat de el însuşi prin nevoia de recurs la memorie, de recurs la istorie.

Cărţile de memorii ale profesorului colonel Grigore Dominte, scrise într-un impuls premonitoriu, în ultimii cinci ani de viaţă, au valenţe extrapersonale, nu sunt doar cărţi „de familie” scrise pentru nepoţii şi strănepoţii săi. Ele, cărţile semnate de Grigore Dominte, sunt echivalentul unui veritabil vernisaj al unui zugrav inedit care, cu ajutorul unui penel debutant în breaslă, surprinde crud de realist, ca fond pentru ipostazele autoportretului pe care şi-l dedică, contextul social-politic al existenţei sale tumultuoase. Sunt cărţile unui om căruia i-a fost dat să trăiască în cele trei dictaturi succesive ale României din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Pe primele două, desigur, le-a trăit în inocenţa copilăriei sale „fără copilărie”, dar pe ultima, aflăm citindu-le, a trăit-o într-o luciditate expresă. Cu ochii sufletului şi ai minţii cumplit de deschişi. Cu aceeaşi montare zeloasă scrutează, din foişorul său de veghe târzie, şi lunga perioadă de tranziţie postcomunistă. Cu abilitatea unui memorialist consacrat, strecoară observaţiile sale critice, referitoare la actuala etapă istorică (încă în tranziţie) a societăţii româneşti, în contextul celor care descriu jumătatea trăită atât de intens a secolului abia încheiat.

Experienţele sale precoce de deportat în lagărele hitleriste zguduie din toată fiinţa cititorul, iar cele ale adolescentului şi ale adultului angajează o diversitate considerabilă de aspecte ale societăţii „multilateral dezvoltate”, perioadă aflată sub atâtea „lupe”, fără a avea însă certitudini că aceste instrumente, aparent din inventarul fizicii, au parametrii corespunzători legilor opticii. Grigore Dominte, însă, e un „operator” pe ale cărui instrumente putem conta. Curajul concluziilor categorice afirmate în scris, fie ele personale, deci subiective, evidenţiază un alt element de inventar din natura personalităţii lui Grigore Dominte, atribut care l-a extras definitiv din masa comună a contemporanilor săi.

Verbele care însoţesc numele Grigore Dominte se vor conjuga de-acum doar la timpul trecut. Cei din Mirosloveşti (comuna sa natală, al cărei Cetaţean de Onoare este) îl vom simţi mereu însă, în inimile noastre, la timpul prezent.

                                             

                                                                            Gheorghe Pârlea

                                                                                                            

OMAGIU, NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU

Maica sufletelor noastre


În trup, o maică-avem de fiecare,

Da-n Duh avem cu toţii sus, la astre,  
O adoptivă Sfântă Maică Mare,  
O caldă Maică-a sufletelor noastre...  
*  
Pe toţi ne ţine Maica în frăţie,  
Ne mângâie-n tristeţea omenească  
Şi deznadejdii noastre-i dă tărie  
Durerea Ei din viaţa pământească.  
*  
Acolo sus, la Fiul, Maica Sfântă  
Ne pregăteşte leagăn de-alinare  
Şi-o trecere la Cer mai blândă,  
Când fi-va-ne sorocul de plecare.  
*  
Cântări Îţi înălţăm spre astre  
Şi rugăciuni adânci de întărire,  
Măicuţă-a sufletelor noastre,  
Speranţa noastră-n nemurire.  

Gheorghe Pârlea

EMMEI, DE LA BUNICUL,...LA CINCI ANIŞORI

DOR, ÎN DAR ANIVERSAR

Ce poate face un bunic

Pentru un PUI de OM atât de mic,

Care-şi măsoară azi, ANIVERSAR,

CINCI anişori? Şi cam ce DAR

Să îi trimită el acolo-n depărtări

Şi iute să străbată-albastre zări?

Dar iată, DRAGA mea nepoată,

Ce DAR purcede să străbată

Şi Alpii cei semeţi, şi-nstrăinate ţări

Până la tine-n crude depărtări:

Crâmpei duios de poezie

Ce timpului va pune frâie.

Şi când bunicul vers n-o să mai scrie,  

Tu reciteşte-această poezie,

Ştiind că arde-n ea un DOR cu pară,

La orice ZI  a ta ANIVERSARĂ.

P.S.                
Bunica mă somează, de la bucătărie, să refac poezia, ca astfel să imortalizez în vers şi DORUL ei.
Fiindcă doi poeţi în casă "e prea mulţi", cel înrobit cu patima versului va trebui să ducă el ...greul literar. Aşa că poate o scot la capăt cu un...epilog. Şi acesta, mai ales sub autoritatea...polonicului.

Epilog
Adaug, sub ameninţări de...polonic, 
Că lângă DORUL asupritului bunic
Vei regăsi mereu, Fetiţă Mică,
Şi un buchet de DOR de la...bunică.  


          

3 sept. 2011, Mirosloveşti

Omagiu GRAIULUI MATERN, LIMBII STRĂMOŞILOR

Dumnezeu ne-a dat Limba Română şi un Învăţător-Titular, in numele Său, care să ne-o înnobileze peste vremi şi peste vremuri - pe MIHAI  EMINESCU

LIMBA ROMÂNĂ

Limba Română e glasul mamei

la capăt de leagăn –

eu fiind pruncul cel de demult.

Limba Română e porunca tatei –

la primii mei paşi –

de-a întâmpina omenia rostind „bună ziua!”.

Limba Română-i incantaţia din Liturghia

la care mi s-a rostit prima oară

numele de botez – Gheorghe.

Limba Română-i ecoul adâncului

în care-mi rostesc strămoşii

şoapte testamentare.

Limba Română-i graiul vorbit –

de-a valma cu oamenii –

chiar şi de Sfânta Creaţie.

La noi, de la Geneză,

vântul adie ori vijeleşte,

izvorul răcoarea-şi şopoteşte,

albina mierea-şi urzeşte,

privighetoarea trilu-şi măiestreşte – 

în Limba Română.

O, Doamne,

abia acum aflu

că Tu eşti – chiar Tu! –

Autorul ABECEDARULUI

Limbii Române!