In memoriam – Andrei Vartic

Cuvânt omagial, rostit la M-rea Diaconeşti cu prilejul ceremoniei dedicate împlinirii unui an de la trecerea în nefiinţă a scriitorului basarabean Andrei Vartic

Distinsă D-nă Vartic, Dragă Ioane (dacă-mi permiti acest familiarism, deşi ne vedem a doua oară), Onoraţi prieteni basarabeni ai Comemoratului, stimată asistenţă,

Înainte de a rosti numele celui din pomelnicul adormiţilor întru veşnicie, pe care cu pioşenie îl omagiem astăzi, voi pronunţa, cu recunoştinţă, un nume de pe lista celor vii: al domnului conferenţiar universitar Vasile Şoimaru. Doctorul în economie, al carui nume abia a fost pronunţat, îndeplineşte în relaţia noastră, între altele, rolul de călăuză, de onorant şi de folos însoţitor pe cărările spirituale către fraţii basarabeni, către cei a caror existenţă, în suferinţă şi demnitate, ne era aproape necunoscută.

Aşa am ajuns noi, cei din Mirosloveşti, să-i cunoaştem, personal sau prin intermediul faptelor lor culturale, pe câţiva – poate dintre cei mai reprezentativi – exponenţi ai intelectualităţii basarabene. Aşa am auzit despre existenţa intelectualului polivalent Andrei Vartic, în legătură cu fiinţa căruia conjugăm, azi, verbele doar la timpul trecut.

Un alt mult-preţuit prieten basarabean al nostru, dl.Vlad Pohilă, scriitor şi gazetar, ne-a oferit prilejul, sub pseudonimul Vlad Prisacaru, de a-l cunoaşte pe Andrei Vartic dintr-un cuprinzator eseu al său pe care l-a intitulat “Andrei Vartic, intelectualul- orchestră”. Autorul acestui demers publicistic din BiblioPolis a găsit inspirat metafora din titlul amintit, căci, după cum o decodifică, aflăm că Andrei Vartic era unul dintre cei mai apropiaţi intelectuali români de statura culturală consacrată, în contextul Renaşterii, de sintagma "un enciclopedist". Cum altfel poate fi numit posesorul unor profunde cunoştinţe în atât de diverse domenii precum fizica, astronomia, matematica, informatica, istoria, arheologia, literatura, filozofia, arta dramatică şi arta în general? – mai ales în această epocă a aprofundării neverosimile a domeniilor cunoaşterii.

Cu doar câteva luni înainte ca Andrei Vartic să intre subit în veşnicie, doctorul Vasile Şoimaru ni-l promisese într-o vizită la Mirosloveşti. N-am apucat acest privilegiu, din păcate. Dar, într-un fel, această promisiune a fost împlinită printr-o simbolică suplinire a celui ce nu ni s-a mai putut arăta în trup şi suflet şi nouă, cetăţenilor rurali, ispitiţi de evenimentul indus de către prietenul nostru comun. Ca să răzbune această poticnire în onorarea promisiunii, un titlu de glorie pentru doctorul V. Şoimaru, acesta ni l-a adus într-o zi cu totul specială pentru noi, mirosloveştenii, când sărbătoream Ziua Satului, pe fiul său, tânărul Ioan Vartic. Însoţit de distinşii prieteni ai comunităţii noastre – artista emerită Ninela Caranfil, scriitorii Vlad Pohilă şi Nicolae Rusu – , fiul celui pe care, în deplină cunoaştere sau în superficială percepţie, îl omagiem astăzi, a venit să ne dăruiască ultima carte a tatălui său, “Codul de la Voroneţ”, apărută la Editura “Vicovia” din Bacău.

Alaiul acesta basarabean, încărcat de spiritul celui pe care tocmai îl omagiase, lansându-i cartea amintită, mi se pare, chiar aici, la Diaconesti, ne-a transmis şi nouă starea lor de graţie la sărbătoarea satului nostru. Deşi inocenţi şi profani, prin vizitatorii noştri am anticipat bucuria specială de a-l cunoaste mai adânc pe intelectualul deplin Andrei Vartic, trăire adancă indusă de conţinutul cărţii amintite. Cum să nu fie aşa, căci Andrei Vartic a pătruns în natura materială şi imaterială a trăitorilor de pe glia neamului nostru până către începuturile Omului. Le-a descoperit amprentele spirituale arhivate în te miri ce simboluri, inaccesibile (sau aproape inaccesibile) până la el ştiinţelor consacrate să le descopere şi să le înţeleagă. De aceea, uneori – ne lasă să pricepem Vlad Prisacaru –, savantul acesta, oarecum bizar prin îndrăzneala demersurilor sale, era privit cu rezervă de către confraţii îndrituiţi cu cercetarea ştiinţifică. Nu lipseau însă nici entuziaştii în jurul său, cei care aveau o percepţie pozitivă faţă de metodele de cercetare ale investigatorului vizionar. Cine, spre exemplu, a mai avut inspiraţia şi capacitatea de a extrage din ansamblul picturii Voroneţului o secvenţă sinonimă Cinei cea de taina a lui Leonardo da Vinci şi de a interpreta mesajul operei anonime de la Voroneţ în maniera intelectuală în care a făcut-o Andrei Vartic? Cu ingrijorarea celui responsabil de starea sufletului insuflat de Dumnezeu în coroana creaţiei Sale, Omul…

Dar câţi sunt cei care au pătruns în tainele privind rolul politic şi spiritulal al miilor de monahi-ostaşi din misterioasele aşezăminte monastice ale Evului Mediu, dăltuite în stâncile malului drept al Nistrului? Câti sunt, de asemeni, cei care încă le ţin piept delatorilor valorilor noastre spirituale? căci, între apărători, înţeleg că Andrei Vartic era vredniul “paznic de pe culmi” – ca să folosesc metafora poetului N. Dabija. Câţi opun rezistenţă “resentimentarilor” noştri, cei care sapă la “canonul” spiritual al gândirii româneşti, cei care ignoră, deliberat, matricea spiritului nostru naţional – pe Eminescu? (vezi “Timpul lui Eminescu”, lucrare apărută tot la Bacău). Câţi văd în Mioriţa o podoabă spirituală a Creaţiei populare naţionale, forţa nobilă a sacrificiului, semnificaţiile mistice ale acestei misterioase creaţii? Puneţi în cumpănă cât cântăreşte Mioriţa pentru A. Vartic şi cât preţ pun pe ea cei care o reduc la o sintagmă adjectivală menită să zugrăvească peiorativ, decăzut, structura psihologică a poporului român. Sunt oare destui cei care l-au înţeles pe acest răscolitor al marilor întrebări ale Neamului şi ale Umanităţii? Sunt oare destui cei care i-au înţeles zbuciumul?, căci, în percepţia Doamnei Ninela Caranfil, actriţa de la Chişinău, oamenii din stirpea culturală a lui Andrei Vartic sunt “oameni zbuciumaţi”.

Dar câtă dăruire a oferit Andrei Vartic, aflu din Literatura şi arta, Neamului Românesc de pe meleag basarabean, răstignit de atâtea ori – şi iată, tot de atâtea ori înviat. Ce ardere incandescentă a luminat şi încălzit în Andrei Vartic – şi din el înspre afară, către camarazii săi – în lupta pentru eliberare naţională a românilor basarabeni!

Cititorul de rând pe care-l reprezint aici e copleşit de grandoarea, totuşi tragică, a acestei personalităţi. Totuşi tragică, fiindcă militantismul său, în atât de diverse şi nobile cauze, n-a apucat să-şi pârguiască toate roadele. Iarna vieţii sale a năvălit peste toamnă şi i-a răvăşit livada. Dar ce inspirată îndreptare, pentru această dezordine provocată de destin, găseşte prietenul şi tovarăşul său de luptă, Dl. Nicolae Dabija, în cel mai recent eseu al său din Literatura şi arta. Anume, parafrazandu-l pe distinsul autor, Andrei Vartic a deschis drumuri, desigur drumuri rar umblate, sau chiar neumblate. Prin urmare, drumurile acestea sunt “poteci”, sunt cărările “omului-potecă” Andrei Vartic, lăsate moştenire altor generaţii, exponenţilor acestor contigente, celor cu forţa creativă şi cutezanţa deschizatorului de drumuri.

Fie ca spiritul acestui complex intelectual, plecat acum dincolo de posibilităţile percepţiei noastre, să se bucure de odihna cea meritată, să trăiască aievea, dincolo de hotarele pământeşti, misticul pe care Andrei Vartic – Omul complet, cel care scruta Cerul – l-a pătruns aici, jos, mult prea jos pentru înalţimea vredniciei sale de muritor. Dumnezeu să-l ierte!

Publicat în Literatura şi arta (30 septembrie, 2010), la cererea expresă a D-lui acad. Nicolae Dabija, redactor-şef al publicaţiei numite, cea mai reprezentativă prezenţă la evenimentul comemorativ, alături de Dl. conf. univ. dr. Vasile Şoimaru

Gheorghe Pârlea

Războiul...în amintiri moştenite

Unul din eroii povestirii (Manole, la 89 ani)

Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!

Prolog
Despre calvarul din prizonierat al fraţilor Manole şi Nică Pintilii am aflat încă de copil de la mama, sora celor doi. Amândoi au scăpat de moarte moartea cea disimulată fie în glonțul inamicului, fie în vietatea cea care se insinuează în trup prin intermedierea păduchelui, unicul agent, spun specialiștii, al tifosului exantematic. Cei doi frați au plecat din lume pe rând, la bătrânețe avansată, dovadă că… „ce ți-i scris în frunte ți-i pus”.

Pe vremea când a început să-mi dea ghes interesul pentru ceea ce neglijasem până atunci, anume îngrijirea de memoria locului de baștină, în una din zile l-am rugat pe moş Manole să-mi împrospăteze memoria cu privire la caznele lui din prizonierat, despre care îmi povestise câte ceva mama. A fost ca şi cum aş fi pus un casetofon în priză. Cu o emoţie specială, născută din îngemănarea sechelelor suferinţei sale din război cu efectul preţuirii mele exprese faţă de tenacitatea prizonierului care a fost, interlocutorul meu a intrat într-un fel de transă. "Transportat" complet în trecut, mi-a fost imposibil să-l mai pot opri pentru a-i dirija evocarea. Povestea neselectat tot ce i-a marcat viaţa în acei ani de coşmar, folosind când persoana întâi, când pe a doua. La persoana a doua, intona milităreşte comenzi, atât pe-ale sergentului care a fost, cât şi pe-ale superiorilor lui. O făcea cu o exactitate uluitoare şi cu expresia unei posturi reale. Ca să pot sintetiza avalanşa de informaţii din care se desprindea povestea prizonieratului celor doi fraţi mirosloveşteni, am recurs la o prelucrare pe care o redau cu temerea că nu voi reuşi să sugerez cititorului o reprezentare cât de cât apropiată de realitatea terifiantă trăită de cei doi ostaşi din Mirosloveşti.

*

Maranda Pintilii era o femeie simplă şi evlavioasă. Înainte de a se declanşa cel mai crunt război al omenirii, care a provocat peste cincizeci de milioane de victime, ţărăncii din Mirosloveşti îi răpiseră deja cinci copii bolile copilăriei – un alt fel de război, poate mai crud  decât cel propriu-zis, căci victimele lui erau de regulă copiii. Durerea pierderii celor doi prunci gemeni, amândoi băieţi, apoi a celui ce părea că a scăpat de bicisnicia vârstei infantile, căci avea vreo doisprezece ani, nu se stinsese încă în sufletul acestei mame nemângâiate. O întărea însă, în suferinţa ei, pilda lui Iov cel din Biblie şi ceilalţi copii care i-au rămas în viaţă, între ei Nică şi Manole, nădejdea bătrâneţii ce urma să-i vină.

În pragul războiului, Nică era deja însurat şi avea şi trei prunci de crescut, iar Manole era tocmai la vârsta când ţara îl cerea la oaste. Acum însă, ţara avea nevoie de mai mulţi ostaşi, aşa că n-a scăpat de rechemare la datoria ostăşească nici bădiţa Nică, cum îi zicea fratele mai mic. Biata mamă ştia ce înseamnă războiul din cele ce văzuse în celălalt, din care bărbatul său a avut norocul să se întoarcă. Aşa că îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu, pe Care-L implora cu rugăciuni adânci să-i ajute pe băieţii ei să împărtăşească norocul oşteanului din primul război, oşteanul care, atunci, îi era deja unuia dintre ei tată, celuilalt urmând să-i devină după lăsarea la vatră. Se ruga întruna în casă, în ogradă, la câmp sau la poartă, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, în ambele sensuri ale acestuia: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!
Ani de zile, mama ostaşilor din Mirosloveşti n-a primit nicio veste despre băieţii plecaţi la război, nici măcar pe aceea că prima invocare din rugăciunea ei se împlinise deja. S-a întâmplat pe undeva aproape de Tiraspol. Coloane de prizonieri români, aflate în marşuri chinuitoare spre Rusia sau Ucraina, îşi întretăiau drumurile pe pământul fraţilor de neam de peste Prut. Coloana celor vreo sută de prizonieri, care îl avea comandant, pus de ruşi, pe sergentul Manole V. Pintilii, a primit îngăduinţa nesperată a pazei sovietice de a se opri la o fântână. În timp ce a băut fiecare în fugă un pumn de apă rece, care avea să le ţină şi de foame, iar câţiva dintre nefericiţi şi-au oblojit cu bucăţi din cămăşile slinoase rănile din tălpi, a ajuns la acel loc de răgaz încă o coloană de prizonieri. De fiecare dată când avea asemenea prilej, cu vocea înecată de emoţie, Manole întreba: "Fraţi români, nu-i cumva printre voi şi frate-meu, Ion Pintilii?" A întrebat şi de data asta, dar acum a făcut-o sub impulsul unei speranţe pe care n-o mai avuse până atunci. Simţea că de undeva, din mulţimea amărâţilor care mergeau către "Golgota" lor de muritori, o voce îi va răspunde: "Unul Pintilii îi mai la coadă…". Sergentul care-şi căuta cu ardoare fratele crezu că răspunsul la întrebarea de acum e doar ecoul speranţei lui. Dar vocea era aievea si continuă să răsune a nădejde: "Nu-l ştiu după numele mic…Du-te de vezi dacă-i frate-tău…". Şi în timp ce ruşii care-i însoţeau fumau "în ştafetă" o ţigară ieşită din manufactura ambulantă a unui soldat român, căruia îndeletnicirea aceasta sporadică îi era leac de alinare, Manole îşi zări fratele. "…Badiţă Nică!…". Atât putu rosti sergentul, căci îl gâtuia plânsul, ca şi pe frate-său, cu care nu se mai vazuse de trei ani.
Acum se întâlniseră, dar aveau itinerare diferite. Ce era de făcut, ca fraţii să rămână împreună? Ruşii îi număraseră, iar lipsa unuia dintre prizonierii din coloană nu putea fi justificată, la raport, de comandantul-prizonier, decât dacă absentul murea pe drum. Schimbul între oamenii din coloane diferite nu era acceptat de ruși. Și nici de către prizonieri, fiecare crezând în destinul lui. Norocul sergentului Pintilii veni din faptul că în coloana sa murise un nefericit. Şi iată-l pe tânărul evlavios, pentru prima şi singura dată, bucurându-se de moartea unui semen. Propuse comandantului român al celeilalte coloane să i-l dea pe frate-său în schimbul mortului din coloana sa. Deşi se temea de eventuale consecinţe, acesta acceptă şi raportă însoţitorilor ruşi moartea prizonierului, cerând permisiunea să-l îngroape. Fără nici o expresie pe chip, unul din ruşi se deplasă spre locul unde Pintilii săvârşise substituirea şi se convinse de existenţa mortului. Făcu un semn precipitat comandantului care-l avea acum în inventar pe nefericitul răposat, din care gest acesta înţelese că nu e timp de îngropat morţii. Şi dădu semnalul de plecare.
Calvarul drumului fie pe jos, fie în camioane "Molotov" fără prelată ori în trenuri de marfă ticsite cu pradă metalică de război, foamea şi setea îndurate au adus în lagărul din Donbas mai degrabă nişte suflete încă pâlpâind, decât nişte trupuri destinate să clădească abataje în celebrele mine ucrainene.

Cei doi fraţi Pintilii au fost repartizaţi în formaţii de muncă diferite. Truda lor de prizonieri trebuia să se consume la suprafaţa minei, cărând trunchiuri de copaci, preluate dintr-un loc unde tulpinile din codri erau lepădate de alţi nefericiţi. Pentru a-l putea transporta, sub un trunchi de vreo 400 de kilograme se chirceau între opt şi zece prizonieri. Până la stivă îi pândeau capcane care zdrobeau zilnic trupuri aproape stinse de foame, frig şi boli.

Deşi era doar un schelet, Manole nu era omul care să se lase învins cu una cu două. Nu se gândise la moarte nici sub gloanţele şi schijele războiului, fiindcă, mai mult decât alţii, îl luase pavăză pe Dumnezeu şi credea cu tărie în ziua cea mare a întoarcerii acasă. Frate-său mai vârstnic îl ocăra mereu că nu se cruţă. Îl vedea întruna la capătul din faţă al trunchiului, acolo unde primejdia strivirii se dovedise a fi mai frecventă.

Într-o zi, bădiţa Nică scăpă din nou de sub pază şi dădu fuga pe la frate-său, cu grija încuibată, încă din copilărie, în sufletul fratelui mai mare faţă de cel mic, deşi el era mai vulnerabil în condiţiile de acum. Dorul de cei trei prunci de-acasă şi teama că nu va rezista până la vremea întoarcerii la ei îi slăbiseră puterile peste măsură. Mai era aici şi grija pentru Manole, care parcă-şi provoca destinul prin mărinimia lui de-a se expune în locul altora.

Paşii împleticiţi ai bădiței Nică îl aduseră în acea zi pe fratele mai mare către frate-său, ca o prevestire rea. Tocmai când ajunse în zona de lucru unde-l găsea adesea pe Manole, o grămadă de umbre îmbrăcate în mantale zdrenţuite făcuse un fel de cupolă asupra unui trup neclintit, cu tâmpla brăzdată de linii sângerii. Îşi făcu loc şi Nică Pintilii în acea adunătură de trupuri, după ce păşise peste un trunchi rostogolit nefiresc în preajma acelei grămezi de oameni. Simţi deodată cum i se taie picioarele, căci recunoscu acolo, jos, trupul fratelui său. Cu mâinile nesigure, începu să-i frece faţa cu zăpadă, în speranţa că Manole zace doar într-un leşin. Frate-său nu dădea însă nici un semn de viaţă. Cei din preajmă îl priveau cu milă pe cel care-L implora pe Iisus să repete minunea cu …învierea lui Lazăr. Bădiţa Nică îşi ridică fratele inert în şezut, îl prinse de subsuori şi începu să-l târască spre ieşirea din lagăr. Striga cât putea într-o rusă stâlcită după ajutor.

Când a înviat din moarte, Manole se trezi împresurat de trei bărbaţi îmbrăcaţi parţial în alb, într-o încăpere cu pereţi din zid. Trăind de mult timp numai în barăci de scânduri, nu-şi putea explica cum a ajuns într-o asemenea clădire. Avea să se dezmeticească mai târziu, când află că a zăcut acolo, la spital, în neştire, vreo trei zile. A fost norocul lui să se afle în acel spital un medic român, devotat jurământului lui Hipocrat. Acesta ceruse sprijin unui medic neamţ, cu care doctorul român împărtăşea acelaşi statut de prizonier de război. După vreo lună, cu auzul slăbit, aproape de surzenie, Manole Pintilii reveni în lagăr, inapt însă pentru muncă.
La puţin timp după accidentul lui Manole, veni sorocul lui bădiţa Nică să se apropie de buza prăpastiei dintre viaţă şi moarte, căci se îmbolnăvise de tifos. În lagărul lor numai unul scăpase cu viaţă până atunci din agonia acestei boli cumplite. Fusese dus în baraca cea izolată, căci acesteia i se destinase rolul de lazaret (loc de carantină pentru bolnavii contagioşi). Era rândul lui Manole acum să se îngrijească de frate-său, înfruntând ameninţarea contaminării. Bădiţa Nică, pendulând între cele două maluri ale Styxului, cu ultimele puteri, se ruga de el, plângând, să nu se mai apropie de lazaret. Nădejdea lui era acum în supravieţuirea fratelui mai mic, căci numai el le mai putea ţine loc de tată credincios copilaşilor lui de-acasă, în caz că el nu va găsi putere să reziste. Apoi, nu suporta gândul că inima mamei, care-i aştepta de ani de zile, ar putea rămâne nemângâiată până la moarte, în cazul că nu s-ar întoarce niciunul dintre ei.
Într-o zi, inevitabilul se produse. Manole deveni şi el locatar al lazaretului din lagăr. Şi dacă tot a trebuit să înfrunte moartea, ceru să o facă îmbrăţişat cu fratele său, adică în acelaşi pat. În el, mezinul, încă mai licărea un pic de speranţă, pe care dorea s-o împărtăşească acum cu bădiţa Nică. Au trecut amândoi prin toate etapele bolii. Manole însă rezista bine. Rupea de la gura lui din cartoful fiert, primit o dată pe zi, ca să-l întremeze pe frate-său. Avea cu el şi o carte de rugăciuni, de fapt o epistolie, pe care i-o puse mama-sa în sân la plecarea de-acasă. Se aşeza în genunchi în mijlocul barăcii şi citea cu voce tare, pentru toţi bolnavii, cuvintele întăritoare, de fapt singurul tratament pe care aceştia şi-l puteau administra – pentru suflet, căci pentru trupul bolnav cei cu tifos nu primeau nimic. Totul era la cheremul rezistenţei propriei naturi. Toţi bolnavii erau numai piele şi oase, dar câţiva dintre ei au supravieţuit. A scăpat chiar şi cel care avea la un moment dat cele mai mici şanse: Nică Pintilii, cel care avea de crescut trei copii, misiune pentru care rămânerea în viaţă era o condiţie invariabilă. Toată viaţa sa avea să-l privească pe frate-său, Manole, ca pe salvatorul lui deşi, în această privinţă, loialitatea lor frăţească se manifestase într-o ideală reciprocitate.
Într-o dimineaţă senină de aprilie, 1946, când pe crengile pomilor înmuguriţi cântau graurii, la o poartă de gospodari din Mirosloveşti, o mamă murmura pentru ultima oară, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, rugăciunea pe care o rostise de o sută de ori pe zi, pe durata a cinci ani, de când amândoi băieţii îi plecaseră la război: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!". Prin colbul uliţei, stârnit de hârjoana inocentă a câtorva copii, ochii împăienjeniţi de-atâta plâns zăriră două siluete, apropiindu-se agale şi sprijinindu-se una pe alta. Nu recunoscu în cei doi pe fiii ei, dar era încredinţată că nu puteau fi alţii. Dumnezeu nu putea ignora puterea credinţei acestei mame din Miroslăveşti. Şi aşa a şi fost.
După ani mulţi, când tocmai îl împlinea pe cel de-al optzeci şi patrulea, Maranda Pintilii pleca împăcată acolo unde "…nu este durere şi nici întristare", avțndu-i la căpătâi pe cei doi băieţi ai săi, Manole şi Nică, pentru care ea consacrase, la scara unei arii spirituale locale, măsura-etalon a dragostei de mamă.

Gheorghe Pârlea

Fantasma soldatului neîntors de la război

Se zice că de la începutul existenţei umane şi până în prezent au trăit vreo 81 de miliarde de oameni. Dacă am scădea cele şase miliarde şi ceva, cât numără populaţia Lumii în prezent, ar rezulta că au murit până acum vreo 75 de miliarde de semeni. Câţi dintre aceştia au murit de moartea aceea naprasnică, pe care, într-un fel, cei dispăruţi şi-au asumat-o? Mă refer la cei morţi în războaie... Întrebarea, desigur, e retorică, dar ea duce către o presupunere: războaiele omenirii au întipărit pentru veşnicie în fiinţa umană instinctul fricii de acest gen de moarte. De aceea, dintotdeauna, printre ostaşii plecaţi la luptă, unii dezertează. Şi-ar fi fost mult mai mulţi aceştia dacă fricii de moarte în luptă nu i s-ar fi opus frica de moarte în faţa plutonului de execuţie, alcătuit din propriii camarazi.

Unul din sătenii noştri, povestesc cu oarece nehotărâre bătrânii satului, trecut binişor de vârsta cătăniei, a fost mobilizat şi el prin '41. Cel chemat la oaste, Gheorghe V , odată ieşit pe poartă, avea mică nădejde să-şi mai poată strânge în braţe cei trei prunci şi nevasta.

Prin stepele Răsăritului, unde nimeri cu unitatea sa, moartea învelea pământul cu o cergă necuprinsă de trupuri ostăşeşti. În faţa iadului arătat lor pe Pământ, destui nefericiţi cărora încă nu le venise clipa, rămaşi fără comandanţi sau scăpaţi de sub autoritatea lor, îşi pierdură demnitatea de soldaţi şi încercau să caute scăpare chiar şi în gaură de şarpe. Printre ei, şi miroslăveşteanul nostru. Câţiva dintre aceşti fugari care sperau doar să amâne moartea cu vreo câteva zile, câteva săptămâni, se îndreptau înapoi, spre vest, fără prea multă lămurire asupra locului unde voiau s-ajungă.

Şi în pribegia lor, nefericiţii pândiţi acum de moarte nedemnă întâlneau adesea tabere de ţigani-căldărari. Oamenii aceştia ai trecutului trăiau după regulile neamului lor nomad, iar autorităţile nu le impuneau apatrizilor legile locului prin care colindau. Aşa îi încolţi în minte lui Gheorghe V să-şi afle prin ei scăparea de glonţul plutonului de execuţie. Deşi căldărarii ştiau că-şi pun şi ei viaţa în primejdie, dacă se va afla că au tăinuit un dezertor, proscrisul de la apa Moldovei găsi bunăvoinţă la bulibaşă. Dar asta numai cu înţelegere sub jurământ de moarte că va plăti tainuirea cu preţul lepădării de neamul moşilor şi strămoşilor săi.

Corturarii aceştia vor fi zăbovit mult prin stepele Buceacului până ce au au trecut Prutul cel blestemat să despartă un neam. Poate mânaţi de dorul ascuns al românului, şatra s-a aciuat de la un timp prin părţile Neamţului, nu prea departe de meleagurile ce zgândăreau dorurile ascunse ale lui Gheorghe V.

În sat, după încheierea războiului şi întoarcerea din refugiu, oamenii aşteptau cu sufletul la gură supravieţuitorii ori scrisorile autorităţilor cu privire la soarta celor care nu s-au mai întors. Mulţi au trbuit să-şi jelească morţii, sau să-şi hrănească speranţa că dispărutul va apărea cândva, ca o nălucă ce avea să tulbure uliţele satului. Cu unii s-a întâmplat aşa, cu unii nu. Casa lui Gheorghe V a rămas petru totdeauna bântuită de fantasma oşteanului neîntors.

Dar dacă te ei după gura lumii, peste ani, din când în când, pe uliţa satului în care-şi avea gospodărie miroslăveşteanul de demult dispărut, un bătrân căldărar, singur şi tăcut, purtând, doar ca pretext, vreun cazan sau vreun ceaun în spinare, zăbovea prin preajma unei case anume şi arunca priviri ascunse şi înceţoşate de lacrimi, amare în loc de sărate, peste gardul acelei gospodării. Altădată, doi căldărari mai tineri, în timp ce reparau stricăciunile metalice ale localnicilor, puneau întrebări indiscrete despre familia lui Gheorghe V. Destui clienţi ai acestor întreprinzători ambulanţi îşi dădeau ghionturi ascunse pe seama faptului că unul dintre făurari era leit mezinul din sat al ostaşului neîntors din război.

Fiii celui dispărut, gospodari vrednici pe la casele lor, n-au putut sta cu mâinile-n sân, după toate aceste şoapte care îi ocoleau. I-au descusut pe câţiva căldărari din preajma celor care păstrau taina şi, astfel, au aflat identitatea celor doi făurari ambulanţi şi locul în care s-au împământenit ai lor.

Ajunşi într-un sat de lângă Roznov, la vatra statornică a nomazilor veniţi dinspre părţile Nistrului, cei doi fraţi miroslăveşteni găsiră acolo un bătrân căldărar care-şi pierduse demult graiul. Ori, poate, se prefăcea că i s-a întâmplat asta, ca, asfel, pentru fiii si nepoţii lui din Miroslăveşti, el să rămână mereu soldatul Gheorghe V, cel dispărut în război.

 (Publicat in revista online Armonii culturale, 7 dec. 2011)

Duhul vinovat al dragostei

Era prin aprilie, 1944, când bubuiturile surde ale proiectilelor de tun au început să zdruncine calmul relativ al satelor noastre. La Mirosloveşti erau deja amplasate unităţi militare, în aşteptarea confruntării de pe fracţiunea de linie Soci-Boureni a frontului din Moldova. Încă nu fusese dat ordinul de evacuare, iar spectrul morţii încă nu tulbura natura omenească. Chemarea dragostei primea sau nu răspunsul pereche, iar hora satului prilejuia încă întâlnirea destinelor pentru tinerimea aşezării moldave.


În gospodăria lui Neculai Albu, felcerul satului pentru necuvântătoare, fusese găzduit de ceva timp un sergent. Era comandantul unei grupe de ostaşi care asigura paza dealului de la răsărit, coasta cea încoronată de pădurea înţesată cu unităţi de artilerie, aflate în dispozitiv de luptă. Neculai Albu avea fete mari, între care Ileana strălucea de frumuseţe. Nici flăcăul venetic nu era mai prejos. Se vedea asta la horele satului, mai ales când, în hainele-i militare, prins în focoasa sârbă, bătea din pingele umăr la umăr cu flăcăii băştinaşi.


Deşi, până la venirea soldaţilor în sat, Ileana lu'Albu îi făcea ochi dulci lui Dumitru Ciocoiu, un consătean încă nechemat la oaste, fata nu mai prididea acum să-l soarbă din ochi pe dom'sergent. Băietanii mai hâtri au şi-nceput să slobozească aluzii în strigăturile lor din vâltoarea horei: “Bate talpa, don'sergent/ Cu Ileana chept-la-chept!”. Şi acestea nu-i cădeau bine deloc lui Dumitru. Aşa că între cei doi pretendenţi la farmecele Ilenei s-a născut, fără putere de stăpânire, o duşmănie de moarte.


Peste sat, firea încă palidă a primăverii mângâia pământul reavăn în lumina amiezilor. Soarele nu dovedea însă să dăruiască şi destulă căldură pentru sămânţa de curând îngropată în brazdă. Abia ieşiţi din iarnă, sătenii îşi terminaseră lemnele de foc, ba chiar şi cioclejii cei rămaşi de pe urma vitelor şi a oilor, dacă le aveau. Sobele lor de gătit înghiţeau întruna mai tot ce ardea. Gospodarii cu mai puţină stare îşi aduceau vreascurile de la pădurea din coasta satului. Pentru câte o sarcină de găteje se-nţelegeau ei cumva cu paznicii boierului Sturza şi-o scoteau la capăt. Dar acum era oprelişte mare din partea sentinelelor sergentului cel ţanţoş. Dumitru lu' Ciocoiu însă nu prea era dus la Biserică. Familia lui avea multe guri de hrănit şi nu era de şuguit cu asta. Făcu ce făcu şi, păcălind soldatul de pază, intră în pădure încins de mai multe ori cu o funie ce avea să-i folosească drept legătură pentru snopul de crengi uscate.


Gârbovit de greutatea-i din spinare, la-ntoarcere, pe drumul cel scobit adânc de carele satului vechi, de la Silişte, Dumitru se trezi faţă-n faţă cu sergentul. Rivalul său, cu gând ascuns şi cu prilej de-nfăptuire acum, sub aţâţarea văpăii din sângele lui fierbinte, îndreaptă puşca spre hoţul de lemne. Duhul cel vinovat de dragoste oarbă nu putu fi stăpânit de flăcăul-ostaş. Mâinile sale erau prea încleştate pe unealta morţii, dincolo de puterea lui de stăpânire. Degeaba l-a prins de armă Dumitru, cu singura-i mână liberă. Că n-apucase a răsturna în lături hrana focului ce-avea să-i gătească merindele de praznic întru pomenire. Glonţul sergentului îi străpunse trupul şi scăldă în sânge braţul de vreascuri, peste care flăcăul căzu cu o adâncă nedumerire pe chip.


În timp ce în ograda părintească, sub privirile curioase şi speriate ale copiilor, corpul lui Dumitru era cercetat de doctorii aceia ciudaţi, cei care opereaza fără să fie nevoie de anestezie, sergentul se dădea de ceasul morţii să iasă basma curată din această tărăşenie.


Sătenii de azi, copiii de demult care se holbau speriaţi prin gardul de nuiele la trupul dezgolit de haine şi de viaţă al flăcăului răpus, nu ştiu dacă sergentul a fost învinovăţit de crimă sau dacă a scăpat sau nu de glonţul inamic, pe frontul din Răsărit ori pe cel din Apus. Dar ştiu sigur că Ileana lu' Neculai Albu a rămas singură pentru multă vreme. Până când, ca o proscrisă a locului, şi-a găsit ursita undeva, departe, într-un alt sat.
                                             Publicat în revista online Visul, nr. 53/2011

Preţul dorului de casă, în război

    

În timpul documentării pentru monografia comunei Mirosloveşti, am aflat despre drama unui soldat din Soci, pe nume Chiruţ Iordache. Acesta, în cel de-al Doilea Război Mondial, lupta alături de camarazii săi pe linia frontului din zona Păstrăveni-Uricheni, la o "azvârlitură de băţ" de satul unde-şi avea gospodăria. Îl măcina mereu dorul şi grija faţă de cei de-acasă, cu atât mai mult cu cât el se afla în preajma lor, fără a putea avea însă veşti de la ei. Numai câteva clipe îşi dorea să-i vadă şi să-i îmbrăţişeze, căci, "…cine ştie ce va urma…", se tânguia el tovarăşilor săi.

 
Într-o seară, la apel, soldatul socean lipsea. Absentul făcuse imprudenţa care avea să-i fie fatală: a ascultat de glasul inimii şi nu de cel al raţiunii.

În timpul nopţii ce a urmat aceleiaşi seri, pe un cal înspumat de zorul prin care soldatul spera să atenueze fapta-i necugetată, se întorcea la camarazii de arme din vizita fugară făcută alor săi. Camarazii însă îl întâmpinară ca pe un inamic, după cum le era consemnul.


Războiul nu cunoaşte clemenţa care, pe timp de pace, se naşte din circumstanţele atenuante. Soldatul a fost dus în faţa plutonului de execuţie, în prezenţa nedumeriţilor săi camarazi. 

Târziu, peste ani meniţi să învăluie în pâcla uitării relele timpului, la o moară de grâu de peste apa Moldovei bărbaţi cu feţe aspre şi mâini bătătorite din sate învecinate pregăteau nevestelor trupul pâinii. Unul dintre ei, gospodar în Valea-Albă, purtând încă asupra sa, ca pe o pecingine, duhul cel rău al războiului, îi povesti acestea lui Jănică Handra din Soci, mulţumit că a putut să facă măcar atât pentru amintirea nefericitului său camarad. Căci se credea despre el că a fost un dezertor în sensul cel grav al cuvântului. Şi sateanul acesta nemţean îşi rosti ultima frază a istorisirii sale răvăşit, cu aportul perturbator al nodului din gât: „Era speriat săracu’, deşi văzuse atâta sânge la Cotu’ Donului... Şi am strigat la el cât am putut: <<Nu te teme, Iordache, că glonţul ăsta...aduce  moarte uşoară!...Cine ştie cum mă va schilodi...al meu!>>”.     

Mesaje poetice, basarabenilor

Dorul din Decembrie

(D-nei Ninela Caranfil – artistă emerită, D-lui Vasile Şoimaru – conf. universitar, D-lui Vlad Pohilă – scriitor, D-lui Nicolae Rusu – scriitor, militanţilor basarabeni pe tărâmul românismului)

Mă mistuie un dor de Mamă,
Deşi-s mereu în poala ei,
Mă mistuie un dor de Mamă...
Mi-i oare dorul cu temei?

Mă mistuie un dor de Casă,
Deşi-s mereu pe prispa ei,
Mă mistuie un dor de Casă...
Mi-i oare dorul cu temei?

Mă mistuie un dor de Ţară,
Deşi-s mereu la sânul ei,
Mă mistuie un dor de Ţară...
Mi-i oare dorul cu temei?

*
Suspină-o doină peste Prut
Şi doru-mi este tot mai tare,
Suspină-o doină peste Prut...
De ce mi-i doru-aşa de mare?!

Un bucium plânge-n Bucovina
Şi geme dorul meu în piept,
Un bucium plânge-n Bucovina...
De ce mi-e doru-aşa strident?!

*
E dorul meu ecou de dor
Din pieptul fraţilor uitaţi,
E dorul meu ecou de dor...
De ce-am uitat că ei ni-s fraţi?!

E dorul meu chemarea lor,
A fraţilor cu jind de Ţară,
E dorul meu chemarea lor...
Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!

Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!
Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!
                       
Publicată în Literatura şi arta nr.  /2009
**************************************************

La moartea poetului Adrian Păunescu

Am scris această poezie spontan, sub următorul impuls:
Urmăream la TV. ceremonia de înmormântare a poetului şi activistului civic Adrian Păunescu. Lângă catafalcul său de pe platforma improvizată în Cimitirul Bellu se aflau, pentru a aduce omagiul funerar poetului, fruntea intelectualităţii române din Basarabia, între ei, poetul şi tribunul basarabean Nicolae Dabija, poetul care onorase în mai multe feluri comunitatea din Mirosloveşti: ne vizitase în două rânduri, ne dăruise cărţile sale cu autograf şi dedicaţii în versuri, între care proaspătul său roman (devenit repede celebru) “Tema pentru acasă” etc. Personal, ca modest cititor, l-am privit pe Dl. Nicolae Dabija ca pe un scriitor de aceeaşi factură cu poetul şi omul Adrian Paunescu (basarabean şi el, după locul naşterii), cu marele Grigore Vieru. Tustrei, cu sensibilitate (umană şi artistică) aleasă, cu vii sentimente naţionale, apropiaţi de mase (prin conţinutul şi mijloacele artei lor), neîntinaţi de slăbiciunea intrării cu orice preţ în "serviciile" curentelor literare postmoderniste, globaliste. Doi dintre ei nu mai erau, iar plecarea lor a fost subită…Mi-a încolţit pe loc o temere stranie (un asemenea tip de îngrijorare l-am întâlnit, la câteva zile, ca o coincidenţă ciudată, şi la un confrate al D-lui Dabija, Dl Ionel Căpiţă)…Şi am dat curs, spre în afară, gândului ascuns…

Reconciliere cu Domnul

S-a stins o altă flacără română,
Căci iar plecă un bard la Domnul…
Şi nicio vorbă caldă nu m-alină,
Şi nopţile-mi alungă somnul.

Mai ieri se înălţă la cer Vieru
Şi Păunescu-n grabă l-a urmat,
De parcă nu se-nchise bine ceru’,
De parcă Eminescu i-a chemat.

O, Doamne! Voia Ta e rost ceresc,
Dar, rogu-Te, alungă-mi grija
Că mult prea-Ţi place versul românesc
Şi că-l râvneşti cumva şi pe Dabija!

Ni-l lasă, Doamne, jos pe el!
Măcar să împlinim Unirea,
Căci versul lui – aici, nu-n Cer –
Ne luminează Regăsirea.


Iar de-i vei da Poetului şi timp
Să-şi lăcrimeze Împlinirea,
Orbirea-mi va fi jertfă-n schimb,
Privindu-Ţi strălucind Iubirea.

                                                  Gheorghe Pârlea
**********************************************
Două catrene aniversare

(Doctorului în economie, patriotului Vasile Şoimaru - autorul unor studii, articole, albume dedicate comunităţilor româneşti din afara României, un neîntrecut călător prin românime)

La zi aniversară, astăzi, se cuvine
Să-l caut şi să-i fac cu drag urare…
Dar cum să-i dau de urmă pe cărare,
Când el e veşnic călător prin românime?!

*
La şaizeci de ani e sus, pe creastă,
Şi lance de drapel îi este mâna.
Cât despre coborâş, să zăbovească:
Mai are încă de-nfruntat furtuna.

Spovedanie, pe malul drept

(dedicată distinşilor basarabeni pe care i-am cunoscut)

Mă iartă, frate, de mai poţi,
Că nu te-am apărat de hoţi!...
Mă iartă, frate, şi fii blând! –
Ţi-o cer spăşit şi suspinând...

Că fraţii tăi din nou sunt laşi
La Bucureşti, ca şi la Iaşi –
S-ascund nevrednic după fuste,
Clamând că eroismele-s vetuste...

*
Te ştiu întruna zbuciumat,
Drag frate, peste Prut uitat...
Te-aud săptămânal „la est de vest”
Rostind cuvinte de protest...

Te ştiu mereu visând în van
Că va mai face Neamul un Divan,
Te ştiu cu sârg pornit la drum,
Să ne uneşti într-un „Album..”.

Ştiu rana de pe chipul tău,
Blând frate drag din Chişinău,
Şi ştiu că ţi-i cinstită fruntea,
Lăsând „să treacă alţii puntea...”

În stare să ne ierte tot,
Alt frate-al nostru, poliglot,
Nu oboseşte să ne spună:
„Şi totuşi, limba (cea) română...”

De tine, soră, ştiu că osteneşti
Strigând, în „Rugă”, psalmii cei celeşti
Şi aşteptând răsplata pe Pământ:
După „tăcere”, un frăţesc cuvânt...

*
Mă iartă soră, de ţi-e milă,
De neputinţa mea umilă!
Mă iartă, frate, de mai poţi,
Că nu te-am apărat de hoţi!

Publicată, fără strofa a doua, în Literatura şi arta, nr.../2008 


Sorcova, pentru...Basarabia

(Distinşilor basarabeni pe care, ca un privilegiu, i-am cunoscut)

Sorcova, vesela,
Până-n…Basarabia!
Să ne-audă fraţii buni,
Cei ce-şi zic, ca noi, ROMÂNI…
Dar, până s-or lumina,
Noi venim cu Sorcova
Şi la ceilalţi pământeni,
Cei ce-şi zic doar moldoveni –
Noi, de-aici de la Carpaţi,
Ştim că şi ei ne sunt fraţi.

Prin urmare, fraţi de Neam,
Ia uitaţi-vă pe geam
Cum se strâng colindătorii
Să vă prevestească Zorii
Zilei Sfinte ce-o să vină
Pentru inima Latină,
Când Ograda noastră Mare
Va fi iar în vechi hotare,
Când Prutul cel cu necaz
Va ajunge-un biet pârleaz…

Sorcova, vesela…
Fraţi din Basarabia,
Să trăiţi, să înforiţi,
Să fim iar nedespărţiţi!
Pân’ atunci, s-aveţi Răbdare
Şi recoltă în hambare,
Roada să vă fie coaptă,
Gândul bun devină faptă.
Puneţi vijeliei pieptul,
Nu lăsaţi singur Poetul,
Fiţi stăpâni în bătătură
Chiar de vremea nu vi-i bună…
Duceţi-vă demn povara –
Va veni şi …Primavara
Cu branduşe-n cununiţă,
Cu Grădina, poieniţă...
Vom avea atuncea flori
Pentru poduri pân’ la nori…

Sorcova, vesela,
Până-n…Basarabia!

Gheorghe Pârlea
(Publicată în Literatura şi arta, 30.12.2010 şi Basarabia literară, online, ianuarie 2011, Chişinău)

Prietenilor basarabeni, la Crăciunul "pe Vechi"

Sper că Moş Crăciun “pe Vechi”
N-are vată în urechi…
Căci îi strig de ani de zile:
“Pune-n sac şi o…UNIRE!”

(Gheorghe Pârlea, publicat în Basarabia literară, ian. 2011)


Catrene…“siameze” (mesaj onomastic)

D-lui Vasile Iovu şi D-lui Vasile Şoimaru din Chişinău, de Sfântul Vasile cel Mare, "pe Vechi"

Dintre toţi ce-şi zic „Vasile”
(Şi românii i-au năşit),
Numai doi contează-anume:
Doi Români din...Răsărit..

Unul ciocârlia-ntrece
Cu-al lui tril de nai vrăjit,
Celălalt viaţa-şi petrece
Unind Neamul despărţit.

Gheorghe Pârlea
(Publicate în Basarabia literară, ianuarie, 2011)

În Constelaţia Lirei

(Poetului Grigore Vieru, in memoriam)

În Constelaţia Lirei e mereu sărbătoare,
acolo vălul de pe ochiul mort se ridică,
lacrimile nu mai sunt semne funerare,
acolo durerea nu se pietrifică.
*
Acolo Euridice poate fi privită,
nu mai răpesc mirese flăcăii,
muşcătura de şarpe nu e otrăvită,
acolo-s, desigur, mai generoşi şi zeii…
*
În Constelaţia Lirei e acum Vieru,
iar lacrima lui împietrită jos
e în partea aceea chiar Cerul
celui ce-a fost "între Orfeu şi Hristos”.

 (Publicată în BiblioPolis, Chişinău, 2011)

DE LA ASCULTĂTOR, OMAGIU! – MESAJ ANIVERSAR, MAESTRULUI NAIST DE LA CHISINAU VASILE IOVU, ARTIST AL POPORULUI

VLĂSTAR DE ORFEU

Când Dumnezeu făcu Suflarea,

El binecuvântă astfel Pământul:

„Dau omului în dar Cuvântul

Şi păsării îi dau Cântarea”

Dar, dintre oameni, El a sorocit

Şi câtorva sfinţitul har

Ce îl primiră păsările-n dar –

Şi lumea-n armonie a-nflorit.

Iar din Orfeu cel legendar,

De Domnul binecuvântat,

Odraslă mândră s-a-nălţat

În glia satului Bardar.

Din naiul său de carpen sau jugastru,

Din sufletu-i înaripat,

Pământu-i drag, ce-i încă-nstrăinat,

Îi soarbe cântecul măiastru.

Când triluie Vasile Iovu,

Din ciripit vazduhul tace;

Doar ciocârlia terţă-i face

Şi-n Ceruri îi zâmbeşte Domnu’. 

Publicat in revistele online Basarabia literara (aug. 2011) si Ecoul (nr. 7/2011)

Scrisoare către fratele basarabean

Îţi scriu cu dor de-aici, nu de departe,

Din nou scrisoare lungă, dragă frate.

*

Îţi scriu cu sârg mereu, făr’ să primesc

Întors la noi cuvântul tău frăţesc.

*

Deşi de-aici aproape-mi eşti în zare,

Te ştiu aflat stingher peste hotare.

*

Deşi eu de te strig vârtos, tu mă auzi,

Hotarul silnic dintre noi ne lasă surzi.

*

Of, dragul meu, ce îţi făcu străinul

De nu îi mai auzi mamei suspinul?

*

Ce strâmbătate-ţi croi, frate, soarta

De nu mai vrei deloc s-auzi de tata?

*

Hai frate, vin’ să ne scăldăm în Prut

Ca-n vremurile cele de demult!

*

Şi să ne tolănim în soare-apoi pe mal

Scrutând Carpaţii cu Ceahlăul tutelar.

*

Iar destupând auzul cel din veac,

Să-l auzim pe Horea la Albac.

*

Şi-apoi să dăm pe val o mândră floare,

S-o ducă Prutul veste pân’ la Mare.

*

Nu-i chiar aşa de aprig, frate, bietul râu,

Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân’ la brâu!

*

Căci iată eu pe mal abia aştept

Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept.

*

Şi-aminte ia acuma, dragă frăţioare,

Adăst să fie asta ultima scrisoare!

                                Publicată în Literatura şi arta, nr. 47/2011

O lacrimă

(Leonidei Lari, la plecarea spre Ceruri)

O, moarte, iar luat-ai un Poet tribut – 

Acum o poetesă dăruită cu talanţi...

Ştiu c-ai pândit-o, moarte, chiar la Prut,

Când ea trecea hotarul către fraţi.

*

Voia – Viteaza! – să reîmplinească

Cel Vis al Nemului din Veac,

Voia cu sârg ca rana românească

Să capete odată leac.

*

Purcese ea să soarbă Prutul,

Văzând că-i slabă firea bărbătească,

Dar moartea-i reteză avântul –

Nălucă blestemată să strivească!

*

Ne iartă, tu regină a tărâmului-Cuvânt,

Că noi, împleticindu-ne în ierburi,

Nu prea ţi-am fost aproape pe Pământ!

Dar te-om cinsti acolo sus, în Ceruri.

                                         Publicată în Literatura şi arta, nr. 50/2011


D-lui acad. Mihai Cimpoi (eminescolog cu un fizic impunător)
- la a 70-a aniversare a Zilei de nastere -

Îl ştie pe "Luceafăr" cel mai bine -
Adică-n Eminescu-i primul exeget -.
Dar asta, fiindcă e, pe înălţime,
Cel mai aproape de...Poet.

(Pe Dl acad. Mihai Cimpoi îl citesc din Literatura şi arta şi din cărţile aduse de dr. V. Şoimaru de la Chişinău. Este membru în Consiliul ştiinţific al revistei BiblioPolis, în care mi s-a acordat onoarea să public modeste cronici culturale cu tangenţe basarabene.) 

                                     

Stejarul lui Andriuţă, un martor vegetal al vremurilor de demult apuse

A fost doborât...un mit local
(Se dedică conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, Chişinău)

Trecutul, acest segment incomensurabil al timpului, anterior Prezentului, scormoneşte în noi, adesea, o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aievea.

Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme, mi-a fost declanşat şi mie ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală expresă) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Miroslăveşti/ Miroslovești îl numesc Stejarul lui Andriuţă. Arborele acesta care vine din istorie a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care, iată, i-am prelungim trăirea, într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală.

Bătrânul arbore de la Navrăpeşti (fost sat, înglobat în Miroslăvești) ar mai fi-nsoţit viu, poate, încă multe generaţii de miroslăveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem dădea şfară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sărguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături (și nu numai) camioanele şi remorcile ceapeului lepădau sacii cu otrava “necesară” câmpului la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că stejarul va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn din umbra uriaşului. “I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l şi deplângându-i soarta. Copacii însă mor în picioare, sugerând omului că moartea poate fi întâmpinată cu demnitate.

Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului, a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală, atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric – Comunismul – , cealaltă, reparaţia necesară, pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic.


Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici ”...chiar de către Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. “Ba de bunicii lui Ştefan...”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.


Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute, că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din vârful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun, prin ştafeta fumului de clăi arzânde. Aşa trebuie să fi fost, căci stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful arborelui străjerul să observe peste coamă, făra a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor.

Şi-a mai avut el, stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă prin Sfânt Testament urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls, provocat de o energie cosmică pe care o numim adesea chemarea străbunilor, l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor, avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi Navrapescu (ulterior Şoimaru) pe meleagurile noastre. Nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, în stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale l-a îmbrăţişat cu un ochi de artist şi cu unul tehnic (aparatul său de fotografiat, cumpărat personal din SUA). În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimăreștilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului. Deşi o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi din afara României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie, Stejarul din Miroslăveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografist.

*
Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfărşit de iunie 2008 prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama neorânduielilor noastre în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24 iunie, meteorologul de serviciu, un ginere miroslăveştean, îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adăpost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe uliță pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului, stejarul cel bătrân de pe moşia Năvrăpeştilor avea să înfrunte, pentru ultima dată, balaurul cel veşnic al Cerului.


N-a trecut mult însă până ce, pe uliţe, larma copiilor a spart liniştea de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, s-a desprins o voce precipitață: “Bunicule, a căzut stejarul! A căzut Stejarul lui Andriuţă!”.


La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipă spontan pe Toma necredinciosul. Stejarul era uscat, ce-i drept, dar totuşi un... colos.


Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. “Aşa-i, bunicule!” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru...”expertiză”. Şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a urcat în automobil şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria a acestui martor special al ei. S-a întors marcat, precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a adus un ciot, drept mostră pe care s-o împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie "Românii din jurul României, în imagini", pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii o sută de mii de kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că stejarul nu arată bine. M-am simţit oarecum afectat, deşi n-avea nicio noimă remarca basarabeanului, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, mi-a telefonat cu un motiv care, la fel, părea confuz. Să fi fost asta o...premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!


I-am trimis profesorului doctor Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea, n-am primit nicio reacţie. Mi-am închipuit și de ce, fără a avea pretenţia că am cât-de-cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole al proprietarilor de la Năvrăpeşti muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pur-sânge, Speranţa Unirii.


În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Anume, Răsăritul, semnul cerului cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un parcurs bun azi, într-unul la fel mâine... Până ce totul devine ieri. Ieri, dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din gneraţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie.                                                           Gheorghe Pârlea


(Publicat în revista « BiblioPolis » nr. 33, 2010, Chişinău)



Unire-n faptă, nu în vorbe

        Despre autorul mediatizatului album monografic Românii din jurul României, în imagini se zice că e omul faptelor şi nu al vorbelor. Asta, împotriva evidenţei (referitor la relaţia sa cu vorbele). Se ştie că dr. Vasile Şoimaru e şi el un maestru al rostirii şi că vorbele lui sunt deja oprite din zbor în cărţile şi articolele ce-i poartă semnătura. Ceea ce ar fi însă mai precis, în legătură cu cele de de mai sus, e că acei care lungesc vorba rămân repede păgubaşi de un receptor, dacă în auditoriu s-a nimerit să fie şi universitarul Vasile Şoimaru.

      Nu ştiu cât de des i se intâmplă asta distinsului nostru prieten, având în vedere că în compania sa sunt mereu maeştri ai cuvântului, de care nu te mai saturi ascultându-i. Cert e însă că oricât de fundamental e rolul verbului în comunicare şi oricât de suave adjectivele, substantivele au, totuşi, acea consistenţă materială care-i asigură cofondatorului di pi loc al Academiei de Studii Economice  din Chişinău un anume echilibru existenţial. Pentru că substantivul rostit  poate fi şi privit (prin ceea ce denumeşte), poate fi şi atins cu senzorii tactili din palmă.

     Dintre toate substantivele limbii române, însă, UNIREA îi este cel mai drag. E obsesia vieţii sale. Desigur, în contextul celor amintite, s-ar putea invoca precaritatea concretului în cazul numitului cuvant. Cum să atingi cu simţurile, cele care îţi dau măsura realului, acest substantiv atât de iluzoriu pentru mulţi, dar atât de tangibil pentru Vasile Şoimaru?

    Ei bine, uite că, în cazul personajului vizat aici, eventualul paradox de mai sus se atenuiază, capătă tenta firescului. Căci, ce sunt sutele de poze strânse din nebănuitele vetre româneşti în cele două albume ale monografistului-fotograf, ultimul „o perlă, în materie”? Desigur, substantive dedicate Unirii. Dar cele 500 de documente strânse şi comentate în temeiul unităţii unei istorice genealogii (neamul Şoimăreştilor, căruia autorul monografiei îi şi aparţine), dăinuitoare pe cele două maluri ale Prutului? Desigur, substantive dedicate Unirii. Ce sunt, oare, cărţile reeditate – sub proiectele  editoriale semnate dr. Vasile Şoimaru – ale unor personalităţi din stânga şi din dreapta Prutului, asupra cărora, fără aceste iniţiative generoase, oamenii prezentului ar fi perpetuat păcatul uitării? Sunt substantive dedicate Unirii. Dar proiectul său – concretizat, în parte – de înfiinţare a unei biblioteci basarabene la Mirosloveşti, pe malul Moldovei? Categoric, tot un substantiv dedicat Unirii.

   Acum, iată şi felul cum a folosit dr. Vasile Şoimaru înclinaţia sa spre fapta dedicată Unirii, în detrimentul cuvântului rostit festiv şi patetic, în ziua de 27 martie a anului curent.

  În panorama relativă a Ceahlăului, pe malul stâng al Moldovei, râul preistoric în arealul căruia descălecătorii din Maramureş au întemeiat zbuciumata Ţară a Moldovei, la vreo doi-trei kilometri de Dealul Căpăţânii (locul unde Dragoş, zice-se, a îngropat capul bourului) se aflau ocinile strabunilor doctorului Vasile Şoimaru –  cei rămaşi la vest de Prut, căci o parte din ei erau vrednici gospodari în Basarabia. Pe culmea de deal de pe malul Moldovei, la Năvrăpeşti – azi Mirosloveşti –, dăinuia un stejar de pe vremea voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Uriaşul din lumea regnului vegetal, a carui vârstă a fost stabilită ştiinţific de doctorul în botanică Ionel Lupu (de la Gradina Botanică din Iaşi), a fost ocrotit câteva secole de străbunii lui Vasile Şoimaru, cei care deveniseră stăpâni pe pământul pe care supravieţuia stejarul cel iertat de secure.    

   Cum şi copacii împărtăşesc, într-un final, soarta oamenilor, cu tot privilegiul longevităţii, vara trecută stejarul a fost doborât de stihiile cerului. Cel căruia bătrânul arbore i-a intermediat întâlnirea, simbolică, cu strabunii, n-a putut fi pasiv la această rupere a firului istoric şi, ca într-o ştafetă peste timp şi peste timpuri, a purces la o nouă faptă, contextualizată, în esenţă, Unirii.

     Doctorul Vasile Şoimaru ştia că şi anul acesta, mai ales anul aceasta, de ziua Unirii Basarabiei cu România, Unirea cea de-o clipă,  la Chişinău vor fi rostite din nou multe vorbe. Excesiv de multe vorbe din categoria verbelor şi adjectivelor. Şi că foamea aceasta de cuvinte nu va găsi, nici acum, un corespondent concret în faptă.

     Si, după măsura faptelor lui, joi sau vineri, zilele care precedau Sărbătoarea de suflet a basarabenilor, Vasile Şoimaru a dat fuga la Străşeni, unde exista, de asemenea – viu însă – un stejar secular căruia i se spune, ca şi celui de pe malul Moldovei, Stejarul lui Ştefan cel Mare. A rugat un pădurar vrednic, şi el cu neamuri în Ţară, să smulgă din rădăcina stejarului basarabean trei stejărei. Câte unul pentru fiecare din cele trei mari provincii româneşti. Să pună, astfel, Vasile Şoimaru de-o Unire, o altă Unire, pe lângă celelalte ctitorite de el.

     A ticsit din nou cărţi basarabene în două sacoşe mari, în care doamna Maria Şoimaru îşi face, de regulă, cumpărăturile casnice, şi a anunţat îndată dascălii Şcolii din Mirosloveşti să pregătească elevii cu drapele tricolor şi cu cele necesare plantării celor trei stejărei din stânga Prutului. Şi-a luat cu el aparatul de fotografiat, devenit organul transplantat fiinţei sale, şi a trecut apoi, din nou (a câta oară?) râul cel silit să despartă un Neam.

   Primarul comunei, Ionuţ Gospodaru, însoţit de consilieri locali, a adus şi el  câţiva puieţi de stejar, astfel încât, după încheierea isprăvii de la Mirosloveşti, dedicată Unirii (si fotografiată din toate unghiurile posibile), doctorul Vasile Şoimaru a putut să decreteze, în faţa zecilor de elevi cocoţaţi pe trunchiul cât o stâncă a stejarului cel trecut prin veacuri: Botez acest loc „Parcul Unirii”. Fie ca gestul nostru să prevestească Unirea cea mult-aşteptată.

                                                    

                                                Gheorghe Pârlea                   

      (Articol publicat în Literatura şi arta, Chişinău, nr. 14, aprilie, 2010 şi în BiblioPolis, .../ 2010)
 


Dr. Vasile Şoimaru reînnodând firul istoriei
prin intermediul unui "nod"...vegetal  



Texte didactice cu nuanţă...literară

Moşul din baterii

(Poveste didactică pentru şcolarii cei mici)

Dragi copii, eu sunt... Eu sunt Moşul din…baterii. Şi aşa, fără veste, vin să vă spun, dragii mei, o...poveste. Povestea mea, însă, nu-i chiar...formală, ci una mai... neconvenţională. Ştiu că voi preferaţi poveştile cu prinţi şi prinţese, cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, cu…zâne alese. Aş fi putut fi şi eu un Făt-Frumos, poate chiar cel mai…faimos, un campion mondial…Dar ce să fac dacă povestitorii m-au ţinut în…sertar? Sau, mai precis, nu m-au…căutat; cum s-ar zice altfel, m-au cam…ignorat . Acum, aflând că voi aveţi mare nevoie de povestea mea şi că Ion Creangă, plecat în veşnicie, n-o mai poate scrie, am să-mi spun singur basmul. Staţi să iau o coală de hârtie, căci în acelaşi timp îl voi şi...scrie.

Aşadar, eu exist, dragii mei şcolari mititei, de când e lumea. Sunt cel mai bătrân dintre toţi bătrânii poveştilor, deşi, după cum vedeţi, literar, sunt cel mai tânăr personaj din…ghiozdan. Vă rog, nu mă întrebaţi câţi ani am împlinit! Căci eu vin dinspre…infinit. M-am născut încă din vremuri nemăsurabile, pentru care omul foloseşte unităţi de măsură probabile, aproximative, după cum presupun minţile lor…creative. Ceea ce e clar e că, deşi nu port certificat de naştere în buzunar, eu m-am născut cu mult-mult înaintea Omului! Şi am îmbătrânit aşteptând ca acest mare născocitor să se nască şi să devină...popor. Ca un bunic şăgalnic, am bucurat omul în copilărie, jucându-mă cu el “de-a v-aţi ascunselea”, jocul cel născocit odată cu…focul. N-am folosit însă, pentru dosit, pomul. De aceea nici nu m-a găsit uşor omul. M-am ascuns în apă, m-am ascuns în vânt, m-am ascuns în Soare sau în întunericul cel veşnic din…Pământ. Şi m-am pitit atât de bine, încât omului i-au trebuit milioane de ani ca să dea de mine.

Când, în sfârşit, m-a descoperit, Omul mi-a înălţat palate minunate, numite toate…centrale de electricitate. Dar nu-s tocmai identice aceste centrale electrice. Cei care m-au găsit în ape mi-au numit palatele hidrocentrale, cei ce m-au găsit în vânt, le-au numit centrale eoliene, după zeul cel de demult. Iar cei care m-au găsit în Soare mi-au făcut strălucitoare…centrale solare. Cei ce m-au căutat sub pământ m-au scos din cărbune cu…avânt, făcându-mi afară… termocentrală. Iar dacă m-au dibuit, cam straniu, în bulgării de… uraniu, mi-au construit, la lumină, centrale…electronucleare. În aceste palate, stăpânul meu, Omul, mi-a dat identitate, numindu-mă...Electricitate. Dar voi îmi puteţi spune, identic, şi...Curentul electric.

Ei, şi de-acum, la…drum! De aici, din castelele acestea măiestre, am început să călătoresc peste câmpii, peste dealuri cu creste şi peste munţii surii. Căile mele nu-s…rutiere. Sunt nişte poteci ciudate din sârme, nu chiar sârme ghimpate, proţăpite pe nişte stâlpi din fier şi beton. Deh, născocire de...om!

Şi toate acestea se petrec ca eu să pot ajunge, firesc, în casele celor ce mă primesc; dar mai ales la locurile unde oamenii…muncesc. Acolo, cu ajutorul meu aceştia pornesc tot soiul de plăsmuiri ale minţii lor, pe care le numesc în fel şi chip, de te miri: dispozitive, aparate, maşini... Mă bucur de bucuria lor, mai ales de-a copiilor, căci eu le sunt de folos şi…puilor de om. Trebuie să ştiţi, copii, că, în baterii, îmi slăbesc puterea, ca să mă folosiţi voi la…jucării. În rest, sunt tare şi omniprezent pe orice continent.

Iată de ce, dragii mei, mă consider şi eu un Făt-Frumos, între acei ce răpun balauri şi…zmei.

În sfârşit, mai e încă ceva de zis despre mine. Şi am s-o fac cu mare…simţire. Eu nu sunt un personaj pozitiv, tipic literaturii pentru copii, fiindcă, în acelaşi timp, sunt şi un personaj…negativ. Asta musai trebuie s-o ştiţi, dacă n-aţi aflat-o încă de la…părinţi. Eu sunt o făptură, o spun cu tristeţe, cu... două feţe: una de erou şi una de monstru din hău. Regret asta cu lacrimi amare şi stau spăşit în faţa voastra întru iertare. Regret pentru vieţile oamenilor răpuşi de mine, regret…cu spăşire. Eu, dragii mei, trebuie să vă mărturisesc asta, şi basta: nu pot fi îmblânzit pe deplin. De aceea, cu mine oamenii trebuie să umble…tiptil. Şi cu...mănuşi! Altfel, sunt plin de venin: lovesc din senin! Iar voi, copii, să mă folosiţi numai la jucării, la jucăriile voastre cu…baterii! Căci numai în acele tubuleţe frumos colorate, dinăuntrul jucăriilor cumpărate, eu mă aflu aproape adormit, deci pe jumătate trezit. În rest sunt dezlănţuit în toată forţa mea, cei drept, binevoitoare pâna la …greşeala cea mare. A omului, bineînţeles, când eu, din păcate, nu mai am…de-ales.

Dragii mei, deşi-s obosit, eu mai am multe de povestit, dar acum, aşa neodihnit, sunt tare ocupat şi grăbit să pornesc motoare în lumea asta mare. Nu vă întristaţi! Când veţi avea timp, fuga la computer de mă căutaţi! Daţi…motor de căutare şi…sosesc în goana mare!

Iar de v-a plăcut povestea, să-mi daţi vestea!

                                                                                              

Ghicitoare


Are tata patru fiice…
Cine ştie cum le zice?


Eu ştiu doar că poartă-n plete
Cununi mândre pentru fete.
Una poartă-n cununiţă
Struguri copţi şi foi de viţă,
Alta, numai floricele –
Ghiocei şi viorele –,
Una ciucuri de cireşe
Între spice dese-dese…
Şi-n sfârşit, cea care are
Cunună strălucitoare
Din steluţe de pe cer
Ce vin jos doar când e ger.


Are tata patru fiice…
Cine ştie cum le zice?


Răspuns:


De-aş fi eu mai mititel,
M-aş gândi numai niţel
Şi-aş sări apoi ca ars:
Nu mă duceţi voi…de nas!
Una-i, sigur, Primavara,
După ea, precis, e Vara,
Vine-apoi, se ştie, Toamna
Şi-n sfârşit, urmează Iarna.


Dar, observ, în ghicitoare
Sunt învălmăşite tare.
Ele vin la noi în sat,
După cum le-am ordonat…
                                               
Ghiocel pentru Mama

(Nepoţelelor mele, Elisabeta şi Emma)


Ghiocel cu clinchet surd,
Chiar de taci, eu te aud
Şi te caut după chip…
Bun venit taman la timp!
Căci vreau azi să te culeg,
Numai după ce te-ntreb:
Vrei să-i fii Măicuţei mele
Dar, în pragul primăverii?
De vei vrea, îţi dau răsplată
Păpuşica mea de vată…
Şi sărutul cel pe care
I-l dau Mamei la culcare…


Conflict ortografic


Nişte litere sprinţare
S-au certat, nevoie mare!


Ştiţi voi literele care
S-au certat aşa de tare?


Una-i “n”, de la “nepoate”,
Şi-alte două, aliate.


Cele două, “b” şi “p”,
S-apucară-a hotărî
Că, atât cât sunt în viaţă,
Nu-l admit pe “n” în faţă…


Şi, privind în alfabet,
Vin şi cu…amendament:
Că literei cu pricina
Îi va ţine loc…vecina;
Că tot seamănă leit –
Şi-apoi “m” e mai…smerit.


      De ziua Ţării

România mea străbună,

Fiii iarăşi ţi-i adună,

Ca la Marea Adunare

Din cea zi de sărbătoare.

Te-om slăvi cu drag şi fală,

Românie, scumpă Ţară,

Şi-ţi  vom prinde-n cununiţă

Flori târzii din grădiniţă...

Vor fi azi florile noastre

Roşii, galbene şi-albastre,

Ca drapelul tricolor

Ce-l purtăm ca pe-un odor.

Tara mea, slăvit pământ,

Azi îţi facem legământ

Că vom învăţa mereu

Fapte din trecutul tău!
Şi-om găsi în ele sporul

De-a-ţi cinsti mereu Poporul. 


Africa! Africa!

Rage leul că e rege,

Tigrul nu îl înţelege,

Elefantul dă cu trompa,

Africanul bate toba.

Girafa, pe catalige,

Bolta cerului atinge,

Bălăcindu-se în Nil,

O admiră-un crocodil.

Mai încolo o albină

Fugăreşte o cămilă,

Dar apare rinocerul

Şi-i face albinei felul…

Africa! Africa!

Pitorească-i lumea ta!

Dar oricât vei bate toba,
Eu rămân...în Europa.



Ghicitori didactice

               
Două sârme-aduc în case
O mulţime de foloase
Oare ce aduc cu ele

Sârmele la...găurele?

                            (curentul electric)

Fiecare aparat,

Fie mic, fie mai mare,

Chiar şi tu ai constatat,   

Are poftă de mâncare...

Sigur, nu consumă pâine

Ci curentul de la...sârme;

Şi consumă  watt cu watt,

Depinde de aparat.

Ştiţi voi bine cine-adună

Tot consumul de pe-o lună?           

              (Contorul)

O poezie...în doi                     

Iepuraşii

(Grigore Vieru)

Iepuraşilor li-i dată

O problemă complicată.

Şi în bănci perechi – perechi,

Scriu pe frunze de curechi

Tot cu morcovi subţirei:

Un fel de creion la ei.

Unul de atât gândit,

Stă în bancă neclintit

Cu creionul dus la gură,

Necăjit fără măsură,

Şi tot cată în plafon

Şi tot roade din creion.

Epilog

(Gheorghe Pârlea)

Şi văzând învăţătorul

Cum îşi consuma creionul,

Îl chemă la el, în faţă,

Ca să-i dea pe loc povaţă:

  - Morcovii îmi plac şi mie,

Dar eu fac economie.

Risipa nu-i sănătoasă,

Mai ales la noi, în clasă...

Să trecem acum dilema:

Rezolvaţi oral problema! 

 

Colecţia MAGIC - a Editurii Armonii Culturale - vă semnalează o nouă apariţie editorială: MARICICA STROIA (Adjud) - "POVEŞTI DIN GRĂDINA VISELOR" (poveşti)

În colecţia MAGIC a editurii Armonii Culturale, a apărut de curând o nouă carte dedicată copiilor, intitulată „Poveşti din grădina viselor” de Maricica Stroia. „E evidentă, în eposul Maricicăi Stroia, imixtiunea subtilă a poetei, disimulată în povestitoare, căci autoarea delectează cititorul cu frumoase metafore ce dau contur  spaţialului şi, implicit, elementelor de basm care-l decorează. Sensibilitatea tipic feminină ar fi fost detectabilă pentru cititorul pe care îl reprezint. Chiar dacă aş fi citit cartea fără să ştiu numele autorului, aş fi dedus, încă de la primele poveşti, că autorul e… o autoare. Naratoarea, însă, domină în relaţia cu poeta, căci farmecul narativ, inventivitatea şi buna stăpânire a meşteşugului canonic legat de basm, talentul portretistic (stimulat şi de polivalenţa artistică, căci, aflu, autoarea şi-a ilustrat singură poveştile) sunt garanţia naşterii unui alt povestitor dăruit copiilor. “Poveştile din Grădina Viselor” reprezintă – cu certitudine - o apariţie editorială benefică, acum, în contextul atât de clamat al crizei cărţii, al crizei lecturii, al crizei textului de basm şi, nu în afara legăturii cu basmul, al crizei morale, care adesea îşi are sorgintea în copilărie. Aşadar, fie de bun augur intrarea Maricicăi Stroia în lumea creatorilor de basm!” – prof. Gheorghe Pârlea – Mirosloveşti, Iaşi.

(Din revista Armonii Culturale, 27.05.2012. Citarea este extrasă din Prefaţa volumului. Convertirea abrevierii „înv.” în „prof.”, pentru prefaţator, aparţine autoarei/editorului cărţii.)

BRĂDUŢUL

(Dedicată scumpelor mele nepoate: Emma, Elisabeta, Diana)

*

Sita Cerului tot cerne

Pulberi fine de cristal,

Scutec Pruncului aşterne

Peste lut primordial.

*

Bat din aripi heruvimii

Ca să primenească zarea,

Pruncii noştri află primii

Că începe Sărbătoarea.

*

Semn al marii bucurii,

Muntele-şi asumă jertfa,

Pe când coruri de copii

Îi cinstesc în imn oferta:

*

“Brad semeţ crescut pe creste,

Uneşti Cerul cu Pământul,

Fiindcă tu ne dai de veste

Că din nou coboară Pruncul.”

*

Iată-n inima-mi bătrână

Se revoltă-un băieţel

Parcă încercând să-mi spună

Că ar vrea brăduţ şi el.

*

O, copil uitat de vreme,

Au acum prioritate

(Când de brad o să mă-ntrebe)

Scumpele mele nepoate!

*

Sita Cerului tot cerne

Pulberi fine de cristal,

Scutec Pruncului aşterne

Peste lut primordial.