"Sfânt e numele tău, Voloca" (de Gheorghe Gorda) - o carte care cinsteşte Neamul

 (Cronică de carte bucovineană)

"Biblioteca basarabeană" din Mirosloveşti (judetul Iaşi) - cum numim noi secţiunea de carte din cadrul bibliotecii comunale -, născută din iniţiativa şi efortul personal al "mirosloveşteanului adoptat" conf. univ. dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, s-a îmbogăţit cu un nou lot de carte scrisă pe pământul românesc din Răsărit, glie răpită din vatra Neamului de către tiranii politici ai Europei. De data aceasta, printre cărţile autorilor chişinăuieni, am identificat o carte arătoasă, după ceea ce am putut observa la prima vedere, prezentată la exterior prin simbolistica rafinat măiestrită (pe coperte) de graficianul Marian Andronic şi ingredimentată cu produsul "celui de-al treilea ochi" al chişinăuianului Vasile Şoimaru. Cartea este scrisă şi apărută la Cernăuţi, inima Bucovinei de Nord, pământul românesc sfâşiat, ca pe o căprioară aflată în luminiş, de doi lupi hulpavi: unul venind dinspre Vest, celălalt dinspre Est.

Cartea acestei semnalări e lucrarea editorială a bucovineanului Gheorghe Gorda, intelectual ce mi s-a dezvăluit mie (cititorului comun) pe jumătate savant (istoric, lingvist), pe jumătate poet. Ba, greşesc, căci mai potrivit ar fi să-l consider pe autor ca descoperindu-mi-se în cele două ipostaze astfel: una completă - Gheorghe Gorda întreg, ca savant - şi o ipostază mai diminuată, cantitativ vorbind, Gh. Gorda, artist al cuvântului. Desigur, e aici judecata unui cititor care lucrează mai mult cu intuiţia decât cu măsura standardizată, profesională. Dar cu un cântar sincer, ale cărui unităţi neconvenţionale conţinând şi preţuirea celui care primeşte inestimabilul dar de la truditorul Cuvântului tipărit. 

Titlul cărţii, mult prea discret caligrafiat, raportându-l la măreţia conţinutului sintetizeazat,  e încastrat într-un frumos sigiliu cu stema Moldovei istorice, din care, evident, face parte regiunea monografiată filologic de către autor. "Sfânt e numele tău, Voloca" (ediţia a II-a, Cernăuţi, 2012) e numele cărţii, iar substanţa ei e, în partea majoră, un tratat de lingvistică privind "etimologia toponimelor, hidronimelor şi antroponimelor din Nordul Bucovinei", iar în partea secundară (repet, cantitativ catalogată), o sumă de texte, de o mare frumuseţe epico-lirică, extrase dintr-o carte a autorului intitulată "Oul pascal sau Mahna lui Mahnă" (Timişoara, 1999), o odă închinată ultimului cazac român care a înfruntat "ciuma roşie" în Războiul civil, pe numele său Nestor Mahno (Mahnă).

Lucrarea e realizată cu acribia caracteristică cercetătorului ştiinţific care se respectă, fondată pe o bibliografie impresionantă, şi e motivată de argumentul civic care răzbate, ca un ecou peste timp, din glasul lui Miron Costin: "Cel mai mare duşman al istoriei este uitarea". Din păcate, acest duşman al Istoriei Românilor şi-a cam împlinit uneltirea asupra victimei, căci din lucrare transpare îngrijorarea autorului pentru "...sângele (...) acestor uitaţi de neam [nord-bucovinenii], prefăcut în apă". Simte autorul tăişul lamei de cuţit, atunci când află (edific cu două exemple) că în satul bucovinean Pancevo (atenţie şi la toponimul localităţii) mai ştiau a vorbi româneşte doar două babe, iar într-un alt sat, cei ce primiseră la botez prenumele Ioan deveniseră toţi (excepţie făcând un Ionică) Ivan.

Gheorghe Gorda, prin cartea sa, pune umărul la remontarea edificiului lăsat în ruine şi reconstituie lingvistic ceea ce nu trebuie uitat, referitor la structura de rezistenţă a Neamului: Limba Română. Măcar reparaţia ştiinţifică, de bibliotecă, se impune a o salva. Şi iată, eu însumi, trăitor de-o viaţă, aproape împlinită (calendaristic), în vatra neatinsă fatal de urgiile năvălitorilor, vorbitor permanent de limba română, trag foloase din cartea bucovineanului din Cernăuţi. Căci multe unităţi toponimice, unele chiar din arealul habitatului meu, aveau şi pentru mine, în structura lor semantică, vocabule necunoscute. Până şi antroponimul care mă identifică civil are, în glosarul lui Gheorghe Gorda, un înţeles nou, mai blând decât cel ştiut din alte surse. Pe de altă parte, aflu din această carte-document (cum s-o numesc altfel, văzând că ea însăşi e chimia rezultată dintr-o sumă impunătoare de elemente documentaristice?) că limba noastră de la începuturi a strâns multe aluviuni din graiurile hoardelor care ne-au străbătut moşia în "mileniul întunecat". Doamne, ce frecvenţă au cuvintele de origine turanică în structura limbii noastre! Lucrarea e, în privinţa asta, ca o mănuşă aruncată provocator istoricilor şi lingviştilor, căci amintindu-mi de "dihonia" indusă de istoricul Neagu Juvara, autorul cărţii pare, într-un segment al ei, a-i fi aliat bătrânului diplomat întors acasă ca să tulbure apele din genealogia Basarabilor noştri. Dar filologul bucovinean ne linişteşte, observând vigoarea anticorpilor din sistemul imunitar al limbii băştinaşe. Popoarele acestea venite în contact cu autohtonii au dispărut, iar parte din graiul lor "le ţine vii în limba autohtonilor". Cu toată această întrepătrundere lingvistică, însă, Gheorghe Gorda demonstrează şi concluzionează că, deşi "...genele şi sângele lor [ale alogenilor] supravieţuiesc în neamurile cu care s-au înrudit", ele nu au dizolvat fondul; adică, din "competiţia" dintre autohtoni şi alogeni, au învins cei "legaţi de pământ". 

Cartea cernăuţeanului dizident, cu domiciliul forţat, într-o vreme, la Voloca, mi s-a părut, iniţial, greu de citit, fiind ştiinţă pură, adresată filologilor, am gândit eu. Dar puţin mi-a trebuit ca să-mi reconfigurez părerea. Stilul comunicării şi cantitatea "intercalată" de informaţie istorică, contextualizată temei centrale, m-au acaparat complet. Zile la rând, motivaţia indusă de pagini citite pe apucate mă "silea" să redeschid cartea şi să-mi fac notiţele menite să-mi garanteze că n-am irosit "zăbava" legată de "cetitul cărţilor", la care ne-a îndemnat cronicarul. Şi uite-aşa am aflat, între altele, mult mai multe despre existenţa fortificaţiilor romane (a "valurilor de graniţă") şi în Bucovina, despre "taifai", protoromânii dintre Prut şi Nistru care au fost pavăza vetrelor lor în faţa năvălitorilor din Răsărit, despre înţelesurile mult mai adânci ale lui Troian cel din arhaicul Pluguşor, ori despre originea şi înţelesul cuvântului "valah"/"vlah". Iată, în opinia argumentată a autorului, cuvântul care, pe la sfârşitul primului mileniu, ne identifica neamul ca distinct de altele e de origine germanică şi provine de la numele unui trib celtic romanizat, numit "volcae", cuvânt prin care germanii acelor vremuri numeau pe cei romanizaţi sau vorbitori de latină. În argumentaţia sa, autorul pune termenul de "valah" ("vlah" în limba slavă, "blah", în greacă) în relaţie cu Wales (Ţara Galilor), valoni (populaţia francofonă din Belgia), wloeh (termen prin care polonezii îi numesc pe italieni), Welsche (termen peiorativ prin care germanii îi numesc pe francezi).

Desigur, succinta mea cronică de carte nu intră adânc în măruntaiele acestui corp sistemic de tratat ştiintific, îmbrăcat de condeier într-o piele fină, plăcută la pipăit (a se citi - la citit). Eu mi-am propus doar să aduc omagiul meu de cititor osârditorului acestui laborator filologico-istoric, care (devenit "ambulant") a ajuns nu întâmplător şi la Mirosloveşti, un echivalent (de pe malul  Moldovei inferioare) al Volocii, cel puţin prin coexistenţa unei toponimii parţial identice. Nu întâmplător, am zis, căci mesagerul-comisionar dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, ajuns din nou (a câta oară?) în locurile de baştină ale străbunilor săi, îşi continua misiunea autoasumată de făclier al Neamului, stirpe înnobilată şi de apartenenţa la ea a Românului Gheorghe Gorda de la Cernăuţi. Ei sunt cei animaţi profund de o zicere adâncă, ce le era imprimată în conştiinţă fără a fi fost nevoie ca aceasta să ajungă la noi pe filieră americană: "Istoria este făclia trecutului în mâna prezentului pentru luminarea viitorului" (Ellen G. White).
                                                                                                                                                        Gheorghe Pârlea







  

HRISTOS A ÎNVIAT!

Hristos a Înviat!

Mi-am răsfoit azi sufletul,  

ca pe o carte-răboj a faptelor...  

Şi n-am fost mulţumit de lectură, Doamne!  

Urmele mele maculează albul hârtiei,  

căci îmi sunt dedicate mie,  

Jertfitor al meu, şi nu Ţie.  

Mă căiesc însă, Doamne,  

şi mă-ngrop în cenuşă!  

Dar de câte ori am făcut asta?!  

Mă mir că n-am devenit metis...  

Ştiu, Doamne, că asta nu-i de-ajuns!  

Alţii Te-au bătut în cuie pe Cruce  

şi Te-au batjocorit – şi i-ai îndurat,  

spunându-le că nu ştiu ce fac;  

dar eu ştiu, Doamne, am Cartea Ta,  

şi scuzele, la mine, nu-ncap.  

Lămureşte-mă, Doamne, totuşi,  

Învierea-Ţi e şi pentru mine?  

Mi-e de-ajuns să mă recunosc  

tâlhar răstignit lângă Tine?...  

La ce verset, zici că ai Cuvântat?  

O, mulţumesc, Doamne! –  

Dumnezeu desăvârşit în Iubire –  

Hristos a Înviat!  

DR. VASILE ŞOIMARU, LA CEAS ANIVERSAR

Profesorul universitar Vasile Şoimaru  de la Chişinău “…vine la noi ca să facă Unirea”

Se împlinesc zece ani de când am luat cunoştinţă de existenţa cărţilor universitarului Vasile Şoimaru de la Chişinău. În 2003, dr. Vasile Şoimaru îşi lansa una din cărţile sale (după ce evenimentul de această natură se consumase şi în respectabile centre urbane româneşti din stânga şi din dreapta Prutului) în satul de baştină al neamului care l-a dat (prin mamă) pe marele Mihail Sadoveanu, adică la Verşeni, sat component al comunei Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Scriitorul basarabean (consacrat de Uniunea Scriitorilor în 2011 ca aparţinând branşei care slujeşte Cuvântul) făcea dovada în satul Ursăcheştilor (nume purtat şi de copilul devenit Sadoveanu, până la vârsta de 12 ani) că celebrul prozator nu inventase (literar) clanul personajelor sale, Şoimăreştii, ci că acest neam familial chiar a existat. Vasile Şoimaru a descoperit urmaşi ai Şoimăreştilor (bravi demnitari domneşti cu numele iniţial de Navrăpescu) chiar la Verşeni. Doctorul în economie de la ASEM aparţine el însuşi acestei familii istorice şi venise în satul de pe malul Moldovei să-şi cunoască “verii de gradul V-VI”, provocând „colateral” şi acel eveniment cultural, inedit pentru mediul sătesc.  

Atunci, la Verşeni, s-a întâmplat să primesc o carte direct din mâna unui autor, cu dedicaţie şi autograf din partea “părintelui” ei. Până atunci, dascălul anodin de la şcoala din Mirosloveşti, în persoana mea, chiar dacă mai fusese în preajma unor scriitori, nu mai avusese onoarea să i se şi daruiască produsul făuritorului de carte chiar din mâna cărturarului.

Autorul respectivului volum – o operă editorială de 512 pagini, impresionantă şi prin ceea ce ţine de arta tipografică – avea atunci 54 de ani. Astăzi (chiar azi!), autorul monografiei “Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie” (cartea la care am făcut referire) împlineşte 64 de ani. Iată motivul pentru care gândurile mele speciale se îndreaptă acum, cu o motivaţie profund intrinsecă, către conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, cel care mi s-a dezvăluit ca fiind nu doar subiectul unui privilegiu de o zi, ci mult mai mult decât atât.

De atunci, din 2003, dr. Vasile Şoimaru a redirecţionat traseul meu de individ social pe o orbită în jurul său, a faptelor sale în Cetate, în jurul Basarabiei fraţilor greu înceraţi de istorie, în jurul cărturarilor şi artiştilor chişinăuieni, inaccesibili mie în afara acestei întâmplări numite Vasile Şoimaru. Profesorul basarabean mi-a dezvoltat motivaţie pentru actul cultural care excede mediul sătesc, invitându-mă la consistentele şi frecventele sale acţiuni dedicate sufletului românesc, uneori folosindu-şi subtil autoritatea sa de dascăl universitar asupra dăscălaşului rural, dar de cele mai multe ori lucrând subliminal asupra-mi, spre a-mi induce că acest gen de atitudine la care eram îndemnat mi se potriveşte). 

Desigur, eu n-am făcut “gaură-n cer” prin asta, dar mi-am umplut mie însumi o gaură-n suflet, de parcă m-am redefinit ca om, ţinut mereu la curent cu ce face publicistul, coordonatorul şi/sau autorul, coautorul de carte basarabeană, organizatorul de manifestări culturale (aniversare sau comemorative), lansări şi prezentări de carte, ori de expoziţii fotografice cu tematică legată, mai ales, de istoria zbuciumată a românilor din jurul României. 

În deceniul care a trecut de la evenimentul ce m-a ataşat, printr-un mecanism interior greu de descifrat, de dr. Vasile Şoimaru, faptele intelectualului chişinăuian au ajuns să însumeze o zestre demnă de tot respectul celui care se învredniceşte să i-o cunoască. Fiind un statornic colaborator al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” din Chişinău, unde şi-a proiectat şi organizat cele mai multe din actele sale culturale, bibliografii acestei complexe şi prestigioase instituţii i-au dedicat volumul biobibliografic “Un om al faptelor – Vasile Şoimaru” (2011). Rezultă din bogata lucrare (328 pg.) că profesorul şi publicistul basarabean a adăugat repertoriului său de unităţi bibliografice zece cărţi noi de autor sau în coautorat, respectiv coordonator, şi marea majoritate a altor entităţi publicistice şi iconografice din cele 1351 de unităţi bibliografice înregistrate până la acea dată, la care se adaugă recenta carte comemorativă “Cotul Donului 1942, eroism, jertfa, tradare” (2012, Chisinau), tipărită în o mie de exemplare. Iată, scriitorul realizează mai mult de o carte pe an, dacă e să ne referim doar la acest tip de produs cultural, marca dr. Vasile Şoimaru. 

Dar nu atât cantitatea e de subliniat la cărţile lui Vasile Şoimaru, cât, mai ales, militantismul care stă la baza naşterii lor, dăruirea excepţională a Omului care trăieşte românismul cu toată fiinţa spirituală care-l defineşte. Activismul Omului Cetăţii care poartă numele Vasile Şoimaru poate fi relevat observând diversitatea faptelor sale în acelaşi contex al înaltului spirit românesc care îl animă pe profesorul de la ASEM. Din aceeaşi biobibliografie amintită aflăm că biografii săi au constatat că entităţile bibliografice ale protagonistului proiectului lor editorial “sparge tiparele” în materie, prin gama de entităţi, corespunzătoare câtorva zeci de compartimente bibliografice. 

Revenind la ceea ce reprezintă dr. Vasile Şoimaru pentru mine, învăţătorul de la Mirosloveşti, aş putea spune multe, vibrând de o bucurie specială. Aş putea chiar să-mi recunosc, trădându-mă pe mine însumi, şi un oarecare oportunism din această întâmplare, căci, cunoscându-l, dr. Vasile Şoimaru m-a calificat drept «calfă» a sa, a Meşterului Zidar de edificii intermediate de Cuvânt, fiindu-mi mentor şi girant în exerciţiile mele publicistice, onorate de spaţiul tipografic al unor prestigioase publicaţii chişinăuiene. Dar nu sunt atât atins de patima “domnului cu boii de funie” (M. Sadoveanu, referitor la ţăranul care aspiră la poziţia socială a notarului), cât, mai ales, de lumina pe care umanistul (deşi e doctor în ştiinţe realiste) de la Chişinău o revarsă tainic asupra mea, prin frumuseţea sufletului său zbuciumat de grija Neamului despărţit de “Prutul-separatistul” (expresia sa), râul pe nedrept anatemizat, căruia vrea, cu înflăcărare, să-i înlocuiască calificativul cu un altul aflat în antinomie: “unionistul”. Lumina revărsată spre mine, anonimul, dinspre universitarul Vasile Şoimaru (încă nu îndrăznesc să-i spun “Prietenul”, ca să nu-i scad statura) vine din frumuseţea caracterului său, croit în anii copilăriei după chipul şi asemănarea unei familii de mazili din Cornova, om dintr-o bucată, în stare să-şi dea şi cămaşa de pe el pentru dreptate (nota bene: cazul românului caucazian căruia i-a cumpărat un costum popular românesc, ca să repare promisiunea demagogică făcută acestuia de către Vladimir Voronin), ori în stare să dea înapoi Guvernului, Preşedintelui Ţării înaltele distincţii de Stat primite, fiindcă acestea, în judecata sa cinstită, nu acopereau faptele cărora le erau destinate, ori fiindcă medaliile erau oferite şi vitejilor, şi laşilor, decăzând astfel la starea de tinichele. 

Şi încă ceva. Întâlnirea mea cu dr. Vasile Şoimaru, întâmplare din care decurg consecinţe folositoare pentru mine şi în prezent, mă atinge şi cu un alt unghi de penumbră: propria-mi gelozie. Adică pe Vasile Şoimaru, la Mirosloveşti, nu-l preţuiesc doar eu, ceea ce înseamnă că nu-mi pot însuşi singur bucuria rezultată din această trăire, fiindcă ea - bucuria - trebuie împărţită cu o însemnată parte a comunităţii mirosloveştene. Dr. Vasile Şoimaru este deja “Cetăţean de Onoare “ al comunei noastre şi e atât de prezent la noi, fizic şi spiritual, încât e arhicunoscut în satele comunei, de la preşcolari, la bătrânii matusalemici pe care, chiar recent, i-a cercetat şi mângâiat pentru suferinţele lor la Cotul Donului. Şcolarii mici, de exemplu, când află că vine "Dom’ Şoimaru" la Mirosloveşti, îşi spun unii altora, fără dram de îndoială că va fi întocmai: “Dom’ Şoimaru vine să facă Unirea; câte oleacă de fiecare dată, că Unirea nu-i lucru uşor”. 

Consăteanul nostru (adoptat) dr. Vasile Şoimaru a fost în medie de 3-4 ori pe an la Mirosloveşti, ceea ce înseamnă de zeci de ori, în total. Şi de fiecare dată a venit cu cărţile dânsului ori ale altora (basarabeni şi bucovineni), cu reviste de peste Prut, ori adesea însoţit de ilustre personalităţi chişinăuiene, scriitori şi artişti. Asta înseamnă că micii noştri elevi spun adevărul: Domnul Vasile Şoimaru, când vine la Mirosloveşti, vine să facă Unirea, un alt fel de Unire: “Unire-n cuget şi-n simţiri”. 

Mulţumim D-le Dr. Vasile Şoimaru! Şi, la ceas aniversar, LA MULŢI ANI, CU SANATATE! Ca să puteţi DESĂVÂRŞI UNIREA. 

Gheorghe Pârlea  

SCRIITORUL VLAD POHILĂ ANIVERSEAZĂ APOTEOTIC ŞASE DECENII DE VIAŢĂ

Omagiu, Cărturarului 

Motto: „Totul începe şi totul culminează, în existenţa mea, cu fascinaţia pentru limba mamei, adică pentru limba română” (Vl. Pohilă)

Foarte probabil, Cărturarul Vlad Pohilă de la Chişinău va fi zilele acestea un răsfăţat al mediului cultural în care Domnia Sa coexistă, alături de oameni meniţi şi pregătiţi să reprezinte frumuseţea spirituală şi bogaţia intelectuală ale Neamului nostru.

Pentru orice om comun, aniversarea a şase decenii de viaţă e un eveniment deosebit – evident, restrâns la microgrupul căruia sărbătoritul îi aparţine. Dar Dl. Vlad Pohilă, graţie rolului social pe care şi-l asumă încă de la terminarea studiilor universitare şi, implicit, efectului productiv rezultat din acest statut, a ieşit din sfera privatului familial şi a intrat in zona interesului naţional. Această recunoaştere e subliniată de cea mai înaltă distincţie de stat ce i-a fost atribuită în 2010: Ordinul Republicii.

Distinsul intelectual chişinăuian Vlad Pohilă e o personalitate de frunte a românităţii. Şi nu o personalitate raportată doar la spaţiul geografic al R. Moldova, Basarabia cea smulsă violent din vatra strămoşească, ci la întreg arealul românesc, indiferent de hotarele efemere trasate de istoria intereselor statale. Reprezentativitatea culturală a scriitorului şi publicistului Vlad Pohilă e accentuată de prolificitatea sa creativă, de enciclopedismul şi frumuseţea stilistică a operei sale, de autoritatea sa de stăpân al ştiinţei limbii Neamului, dincolo de graniţele ei de natură strict lingvistică, Domnia Sa fiind şi un consacrat vorbitor şi traducător de limbi străine din spaţiul slav, baltic şi neolatit. Numai în acest context larg al comunicării prin intermediul cuvântului, a putut el exclama, cu vocabulele dramatice ale lui Galileo Galilei : „Şi totuşi, limba română!” (titlul unuia dintre volumele sale de eseistică).

Universul cotidian, „centrul universal” al scriitorului, lingvistului, eseistului, publicistului, redactorului-stilist de carte, traducătorului Vl. Pohilă e Biblioteca Municipală „B. P. Haşdeu” din Chişinău, unde Cărturarul lucrează ca redactor-şef al revistei BiblioPolis, o academică publicaţie de biblioteconomie şi ştiinţe ale comunicării. Cartea e prietena lui cea mai statornică, una deosebit de acaparatoare, parcă geloasă, iar Cărturarul nostru, subjugat Cărţii, i se dedică ei zi şi noapte, după cum mărturisesc, pizmuindu-i iubirea, apropiaţii săi, în cercul cărora e etichetat ca fiind „omul-bibliotecă”. Iar protagonistul acestei mari iubiri îşi recunoaşte el însuşi dulcea sa povară: „Ce mit frumos, dragostea de carte!”.

Dl. Vlad Pohilă este şi un apreciat, solicitat şi activ redactor de carte, ceea ce înseamnă că meseria/arta sa de stilist al limbii române pe texte dintr-o gamă largă de domenii ale cunoaşterii i-a desăvârşit formaţia de enciclopedist. Prefeţele şi recenziile de carte, articolele şi eseurile sale dau înaltă măsură erudiţiei autorului lor. Formaţia sa multiculturală e confirmată şi consolidată şi de activitatea pe care o realizează în cadrul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova, ca redactor al Calendarului Naţional, publicaţie anuală cuprinzând cronologia unor informaţii de natură enciclopedică.

Şi peste toate aceste competenţe strălucite ale zestrei sale culturale se suprapune fericit Omul Vlad Pohilă, cel născut într-o zi de Paşte a anului 1953 (6 aprilie), ca al şaptelea copil, din cei nouă născuţi ai familiei Ion şi Ileana Pohilă din Putineşti, judeţul Soroca. Se vede că Lumina Învierii Domnului l-a atins cu iubire divină pe cel care, iată, e văzut de cei care-i sunt în preajmă ca fiind „pâinea lui Dumnezeu”. E generos şi iubitor de semeni, fără „osebire”, neluând în „samă” averea la care mulţi din branşa sa „cată” cu străşnicie. Întinde larg palmele sufletului, bătătorite de buchiile miilor de cărţi şi reviste (citite, scrise şi dăruite de el), spre a strânge frăţeşte şi mâna săracului, şi mâna bogatului, ceea ce înseamnă că demonul mândriei nu i-a găsit vulnerabilitate nici măcar atâta cât în călcâiul lui Ahile. Uite de aceea m-a privit şi pe mine blajin, ca pe un Badea Cârţan de pe malul Moldovei, deşi-s fără avere, adică fără oi şi fără îndestulătoare cărţi în bibliotecă.  

Categoric, această microsinteză stângace a ceea ce reprezintă Omul şi Intelectualul basarabean Vlad Pohilă, autorul a peste 1700 de titluri (cf. „Vlad Pohilă. Biobibliografie”, 2010) e doar un simbolic demers aniversar, e doar modestul omagiu al unui privilegiat anonim căruia o ursitoare bună i-a prilejuit, în câteva fulguieli de timp, aflarea în preajma distinsului Cărturar de la Chişinău. Iată, mai recent a fost să fie acest noroc al meu în luna octombrie a anului trecut, când, prin intermedierea altui generos intelectual basarabean, conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, mi s-a întâmplat să-l am – nemeritat pentru statura mea de vizitator comun – drept cald şi volubil însoţitor cultural în centrul metropolei basarabene, pe Aleea Clasicilor, chiar pe Dl. Vlad Pohilă, ghidul specializat pentru muzeele de artă de la Moscova şi Leningrad/Petersburg, cu celebrul Ermitaj (postura remarcabilă din timpurile cele văratice ale vieţii sale). Dar graţia care mă copleşeşte, în contextul relaţiei mele cu blândul aristocrat al ştiinţelor umaniste de la Chişinău, e onoarea de a suporta sub fruntea sa luminată mult prea modestele mele texte, inserate (totuşi) în prestigioasa revistă BiblioPolis, căreia cu dăruire îi dă viaţă.  

Şi la cele rostite în suflet şi...atât de puţin răzbătute afară!, adaug şi câteva rostiri despre Cărturarul aniversat pe 6 aprilie, arhivate prin condeiele consacrate ale doi cărturari de statura Sărbătoritului. Voi rândui asta, însă, imediat după ce voi face scurta urare, cu toată însufleţirea de care e în stare firava-mi fiinţă, de aici, din mediul meu sătesc – care, probabil, e unic prin aceea că un Cărturar de talia respectabilului Vlad Pohilă a moderat, în modestul habitat rural, lansări de carte basarabeană. Aşadar, vă urez,  Distinse Prieten al nostru, al mirosloveştenilor – cu drag şi de bunăvoie supuşi ai Măriei Voastre, Cărturarul –, să rămâneţi MULŢI ANI tot aşa de frumos la minte şi suflet şi, numaidecât, să vă fie  trupul sănătos, adică sipetul cel necesar zestrei care vă poartă NUMELE!

***

„Scrierile lui Vlad Pohilă ne ajută să păstrăm aprinsă făclia românismului. Toate aceste scrieri sunt aureolate de patosul luptei pentru apărarea limbii române. Ele îi vor fixa numele în galeria marilor patrioţi români din Basarabia”. (Valentin Mândâcanu)

„Vlad Pohilă e un voievod, dar unul de travaliu asiduu, de efort continuu, e un latifundiar, dar unul cu sapa mereu în mână (...) pentru a stârpi buruienile de pe ogorul românismului”. (Valentin Mândâcanu)

„Vlad Pohilă este un remarcabil lingvist, dar şi un strălucit publicist, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnite la noi...”(Grigore Vieru)

CARTEA

        (Se dedică, cu sfială , Cărturarului Vlad Pohilă)

Snop de lumină,  

ferecat cu lacăt şăgalnic  

în sipetul trecerii…  

Şi toţi purtăm cheia la gât  

sau o ştim pusă de mama  

sub preşul de la intrarea în lume.  

Numai că, crescând,  

ne luăm cu joaca  

şi umblăm la sipet seara,  

când ne muşcă şarpele lui Moş Ene.  

De aceea nu ne dumirim să alegem  

între lumina cea ferecată  

şi luminaţia cea risipită ademenitor  

de cel care înşală ochiul.  

Ruginindu-ne cheia,  

nu mai putem deschide cu ea  

decât sipetul fetei babei.  

"Prutul - separatistul, Prutul - unionistul"

Împlinirea a 95 de ani de la unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) ar trebui să resusciteze memoria şi conştiinţa naţională pe  cele două maluri ale Prutului. Iar oamenii politici, diplomaţii României ar trebui să se întrebe dacă au ei cumva o datorie de împlinit faţă de Istoria Neamului...

 

Scrisoare către fratele basarabean

Îţi scriu cu dor de-aici, nu de departe,  

Din nou scrisoare lungă, dragă frate.  

*  

Îţi scriu cu sârg, mereu făr’ să primesc  

Întors la noi cuvântul tău frăţesc.  

*  

Deşi de-aici aproape-mi eşti în zare,  

Te ştiu aflat stingher peste hotare.  

*  

Deşi eu de te strig vârtos, tu mă auzi,  

Hotarul silnic dintre noi ne lasă surzi.  

*  

Of, dragul meu, ce îţi făcu străinul  

De nu îi mai auzi mamei suspinul?  

*  

Ce strâmbătate-ţi croi, frate, soarta  

De nu mai vrei deloc s-auzi de tata?  

*  

Hai frate, vin’ să ne scăldăm în Prut  

Ca-n vremurile cele de demult!  

*  

Şi să ne tolănim în soare-apoi pe mal  

Scrutând Carpaţii cu Ceahlăul tutelar.  

*  

Iar destupând auzul cel din veac,  

Să-l auzim pe Horea la Albac.  

*  

Şi-apoi să dăm pe val o mândră floare,  

S-o ducă Prutul veste pân’ la Mare.  

*  

Nu-i chiar aşa de aprig, frate, bietul râu,  

Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân’ la brâu!  

*  

Căci iată eu pe mal abia aştept  

Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept.  

*  

Şi-aminte ia acuma, dragă frăţioare,  

Adăst să fie asta ultima scrisoare!  

MAMEI, CU DOR NECONTENIT

Imn îţi închin, Mamă

Tu mi-ai fost izvorul vieţii, Mamă,

iar eu încă sunt apa care-ţi susură numele...

*

Tu mi-ai fost floarea câmpului, Mamă,

când eu, cu nesaţ, îţi sorbeam nectarul...

*

Tot atunci, demult, când aveai aripi, Mamă,

erai îngerul de zi şi de noapte al începuturilor mele...

*

Pe câmp erai neîntrecuta ciocârlie, Mamă,

când tata, prăşitorul, înfruntând soarele, te chema jos...

*

Erai, Mamă, Înaltul iubirii şi-al răbdării;

şi aprigă lupoaică în juru-mi, când mă-nvăluia primejdia...

*

Ai fost, Mamă, şi încă mai eşti, Înaltul – 

pe care eu n-am ştiut să-l măsor, ca să-i aflu cuprinsul...

*

Acum, Mamă, tu eşti şi mai sus, atât de sus!...

Iar eu, de jos, nu ostenesc să-ţi cuprind...necuprinsul.

ZILELE MITROPOLIT VISARION PUIU, LA PAŞCANI

„Meandrele şi tainele” unei prietenii: Mihail Sadoveanu şi Mitropolitului Visarion Puiu

În după-amiaza zilei de 21 februarie (a.c.), ca un privilegiu ce mi s-a oferit, am participat la o manifestare culturală găzduită la sediul Protopopiatului Paşcani. Părintele-protopop Pavel Postolache, amfitrionul evenimentului şi organizatorul (în asociere cu directoarea Colegiului „M. Sadoveanu”, d-na prof. Carmen Dimitriu), a coordonat manifestarea menţionată. În cadrul programului, pe de-o parte a fost comemorat mitropolitului Visarion Puiu (în contextul debutului „Zilelor Visarion Puiu”), iar pe de altă parte au fost lansate trei cărţi basarabene, în prezenţa a doi distinşi oaspeţi chişinăuieni: publicistul şi monografistul conf. univ. dr. Vasile Şoimaru şi prof. univ. Vasile Iovu, Artist al Poporului.  

Evenimentul cultural a captivat la modul cel mai înalt interesul auditorului: preacucernici si preacuvioşi părinţi, profesori şi numeroşi elevi ai colegiului păşcănean. În modesta mea intervenţie, spre sfârşitul celor trei ore bogate în conţinut informativ şi în încărcătură emoţională, am făcut referire doar la cărţile ce ne-au fost prezentate de prolificul autor cu numele înveşnicit de condeiul marelui prozator născut la Paşcani. Despre păşcăneanul născut numai cu un an înaintea scriitorului, cel ce avea să devină mitropolit al Bucovinei şi, ulterior, seful Misiunii Bisericeşti în Transnistria (administrată de Guvernul României), în perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cum am menţionat, n-am mai apucat a vorbi, probabil spre dezamăgirea părintelui protopop, care îmi propusese s-o fac.  

Ca urmare a neîmplinirii autoasumate (în condiţiile amintite), am simţit nevoia să procedez, pe o altă cale, la o adendda pe tema rămasă în suspensie. Aspectul pe care aş fi dorit să-l subliniez la Paşcani e legat de relaţia celor doi iluştri fii ai urbei păscănene, unul un fericit al soartei, celălalt un purtător de cruce pe propria-i Golgotă.  

      Citisem nu de mult pe un site o opinie care m-a contrariat, anume că Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea ce i se întâmpla, în deceniile de după război, prietenului său Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei, apoi însărcinat de Ion Antonescu  să reorganizeze Biserica în Transnistria, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când aceasta se afla sub administraţie românească. Ba mai mult, că el, prozatorul, ar fi profitat de pe urma prigonirii mitropolitului. Şi „întărirea” acestei invocate acuzaţii e făcută cu „argumentul” că scriitorul i-ar fi furat ierarhului clădirea de la schitul Vovidenia (acum, casă memorială dedicată frăţeşte memoriei celor două personalităţi).  

        M-a durut acest punct de vedere, eu neacceptând să separ atât de radical pe scriitorul Sadoveanu, de omul Sadoveanu. Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din efectul frumuseţii scrisului şi mesajului operei sadoveniene asupra cititorului care mă aflu, e atenuat de o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva argumente plauzibile, găsite în contextul relaţiei celor doi prieteni.  

       Cele două personalităţi istoricizează, cu dublă măsură Paşcaniul, locul comun al naşterii celor doi copii de demult, unul Mihail Ursachi, fiul nelegitim al avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt Victor Puiu (viitorul mitropolit), fiul ceferistului Ioan Puiu. Cum Victor s-a născut la 27 februarie 1879, cu un an (neîmplinit) înaintea naşterii lui Mihail (5 noiembrie 1880), cei doi copii predestinaţi să amprenteze istoria timpului lor au învăţat „cetitul” şi socotitul de la acelaşi învăţator, „Domnu’ Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie lungă, cu tavanul scund”, în care „toate patru clase erau grămădite”. Însuşi mitropolitul menționează numele învăţătorului păşcănean în "Însemnări din viaţa mea", aflăm prin intermediul scriitorului ieşean Grigore Ilisei. După ce lui Mihail îi muri mama, tatăl său se întâmplă să se recăsătorească cu Maria Puiu, probabil din satul Ciohorăni, care-i dărui lui Mihail o soră, pe Florica. Cea care o înlocuise pe Profira, spre a-i deveni mașteră lui Mihail, nu era alta decât sora lui Visarion, viitorul mitropolit. Așadar, prin această alianță matrimonială, cei doi școlari ai Domnului Trandafir își vor consolida prietenia și prin relația de înrudire, Visarion devenind unchiul lui Mihail. 

          Noua ipostază din biografia comună a celor doi pășcăneni e sugerată de scriitor în unele din scrierile sale, cele care istorisesc întâmplări (cu „oameni şi locuri”) preluate din Ciohorăni, sat aflat o lungă perioadă de timp, ca și Verșenii Profirei, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Faptul că familia Puiu avea ramuri genealogice şi în satul de lângă Hanul Ancuţei, locul de popas consacrat literar de inegalabilul prozator, e întărit de povestirea La Ciohorăni, din care aflăm că  tânărul Sadoveanu (avea 18 ani), fiind într-o vizită în acest sat, a fost găzduit în familia unui membru al familiei Puiu. Profesorul de limba română Dumitru Călin din Ciohorăni, știind de relația dintre cele două familii, Sadoveanu și Puiu, contextualizată meleagului său, a alcătuit un arbore genealogic al familiei în care s-a născut mitropolitul. La întreprinderea profesorului Calin adăugăm şi un înscris (cu o caligrafie desăvârşită) de pe o Sfântă Evanghelie donată de membrii familiei Puiu Bisericii din Mirosloveşti, acest lăcaş de închinare fiind cel în care au fost creştinaţi unii membri ai familiei Puiu, probabil în perioada în care în satul Ciohorăni se construia biserica ctitorită de moșierul Sturza. Confirmă cele de mai sus şi scriitorul şi publicistul Mircea Coloşenco, urmare a unei mărturisiri pe care i-a făcut-o Constantin Mitru, cumnatul şi editorul lui Sadoveanu.   

       Relaţia celor doi păşcăneni, deveniţi mari români, a avut, o vreme, un parcurs cel puţin constant. După bolşevizarea ţării, între înaltul arhiereu şi neîntrecutul artist al cuvântului scris nu putea să se rupă brutal o relaţie consolidată în decenii de viaţă. Se ştie că Sadoveanu avea „contingenţe cu unii slujitori ai biserici, destul de strânse, chiar afectuoase cu unii” (Vasile Iancu). În acest context relaţional, Sadoveanu a contribuit la stilizarea psalmilor din Biblia redactată de pr. prof. Radu Vasile şi scriitorul teolog Gala Galaction (1934), a avut o strânsă legătură cu arhereii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu, împreună cu acesta din urmă reuşind să convingă autorităţile comuniste (1953) să finanţeze restaurarea Mănăstirii Neamţ. La acestea adăugăm că, frecvent, călugării şi mănăstirile moldave sunt modele de oameni şi locuri pentru povestirile sale („Fraţii Jderi”, „Demonul tinereţii”, „Oameni şi Locuri” etc.).  

       Preocupat de relaţia dintre cele două personalităţi care au amprentat puternic timpul lor, eruditul publicist şi scriitor Vasile Iancu, originar din Ciohorăni, deşi crede că „nimeni n-o ştie [relaţia] în toate meandrele şi tainele ei”, ajunge totuşi la o conturare care dă formă unei concluzii: „a fost o prietenie, pur şi simplu [nu o mare prietenie], mai mult complicată de timpurile tulburi pe care le-au traversat, fiecare pe traseul său existenţial, sinuoasă, poate, după oameni, cu limitele lor, unii, mai verticali, alţii, mai aplecaţi către compromisuri”.  

       E cert că lui Sadoveanu nu i-a fost deloc confortabil faptul că mitropolitul, prietenul său, căpătase (nedrept!) anatema trădătorului de ţară, întărită de condamnarea la moarte în contumacie (1946) şi de caterisire (1950).  Se poate spune, măcar, că nu a fost chiar pasiv la drama prietenului său.

       Părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, unde se află muzeul dedicat celor două personalităţi (ne intermediază acelaşi Grigore Ilisei), a găsit în Arhiva C.N.S.A.S. documente în sensul bunelor relaţii între cei doi. Ei purtau o corespondenţă discretă. Scriitorul primise chiar şi o carte de la mitropolitul caterisit, aflat la Paris.

        În anul 1956 Sadoveanu, deşi bolnav (se afla la o clinică medicală din Paris, în urma accidentului său vascular), l-a vizitat pe arhiereu şi l-a încurajat să se întoarcă în ţară, asigurându-l că va beneficia de clemenţa autorităţilor.    

        Scriitorul Vasile Iancu crede că prozatorul intervenise la Gheorghe Gheorghiu-Dej în acest scop şi că îl va fi îndemnat pe Visarion Puiu să-şi calce pe inimă şi să alcătuiască un memoriu în care să se dezvinovăţească de acuzaţiile care îl aduseseră în starea dată. În 1958, din nou, scriitorul îl vizitează, de data aceasta împreuna cu mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu (viitorul patriarh). Despre acest demers de conciliere, intermediat de Mihail Sadoveanu, scriitorul Vasile Iancu are mărturia preotului Dumitru Emilian Popa, obţinută la Freiburg, unde preotul (hirotonit chiar de mitropolitul aflat în exil) îşi avea parohia. Dar şi de data aceasta, ierarhul şi-a declinat întoarcerea. Când Sadoveanu i-a spus că el şi mitropolitul Iustin Moisescu îi garantează că nu i se va întâmpla nimic rău dacă se întoarce, Visarion Puiu le-a replicat binevoitorilor lui vizitatori: „Dar pe voi cine vă garantează?”. Neîncrederea lui căpătă imediat şi un alt argument: „Nu mă întorc deocamdată. Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la Bucureşti”.  

       După această ultimă încercare de aducere acasă a mitropolitului nevoit să trăiască în surghiun, fostul ierarh a mai trăit şase ani. Cu trei ani înaintea lui se stinsese din viaţă şi prietenul său, scriitorul. Faptul că lângă Mănăstirea Neamţ spiritele celor doi români iluştri tutelează acelaşi muzeu memorial, e o idee inspirată, menită să inducă vizitatorului armonia şi nu antinomia din această relaţie istorică, ce-i drept, cu „meandrele şi tainele” ei.  

                                                                                                                                                                                                                         Gheorghe Pârlea

                                                                                                                                       Mirosloveşti, 27 februarie 2013

  

Foto 1. sursa: www.adevarul.ro
Foto 2. Vasile Soimaru