Basarabeanul Vasile Şoimaru, un perpetuu peregrin pe urmele celor care au răspuns la comanda “Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”

        

       

        Ecoul celui mai tragic război modern, ultima conflagraţie mondială, încă nu şi-a atenuat vibraţiile. La 22 iunie se împlinesc trei sferturi de veac de la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, moment controversat în istoriografia românească. Perioada de după Revoluţia declanşată în decembrie 1989 a creat premisele unei şi mai accentuate dispute privind oportunitatea alierii României cu Germania lui Hitler, controversă exacerbată în mediul politic de pe malurile Dâmboviţei şi Bâcului. Mareşalul Antonescu e privit de basarabeni ca un erou al dezrobirii românilor, chiar dacă numai vremelnic, din teritoriile smulse din trupul răsăritean al României, pe când politicienii de la Bucureşti au restricţionat prin lege apologia antonesciană. Nu sunt îndrituit să fiu parte în această dispută, nefiind istoric, dar nu pot fi imun la înţelesul pe care fraţii noştri basarabeni îl dau odiseei Armatei Române pe Frontul de la Răsărit, ei văzând în campania ostaşilor români în stânga Prutului necesara reparaţie venită din partea Mamei-România, de la sânul căreia au fost smulşi, cu un an în urma intrării Tării în război, fără nicio reacţie “paternă” din partea Guvernului român. 

        Şi empatia mea de influenţă basarabeană capătă consistenţă urmărind osârdia străină de orice oboseală a prietenului comunităţii mele săteşti, dr. Vasile Şoimaru, iniţiator, autor principal şi coordonator al volumului comemorativ “Cotul Donului 1942, eroism, jertfă trădare”, apărut în două ediţii [Ed. “Balacron”, 2012 şi 2013, Chişinău].

        Exodul numitului publicist şi monografist chişinăuian (laureat al  Academiei Române) pe urmele tragediei ostaşilor români, intraţi în urmă cu 75 de ani în luptă, pe viaţă şi pe moarte, pentru recuperarea teritoriilor strămoşeşti, a însumat mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, pe cheltuială proprie. Distanţele depărtate mult de Vatra Neamului pe care le-au avut de străbătut şi stropit cu sânge ostaşii români (şi cu sudoare cel ce se îngrijeşte de memoria lor) au fost condiţionate de legile scrise şi nescrise ale războiului purtat în alianţe, norme consacrate încă din antichitate. Cu alte cuvinte, există şi o “deontologie” a războiului, care, după unii istorici, justifică prezenţa Armatei Române departe de Nistru, hotarul românesc din partea de răsărit. Aşa se explică aflarea Volgăi şi a Donului ca zone extreme pentru calvarul ostăşesc al românilor, în campania din 1942-1943.

        Despre o istorie vie, obţinută nu doar prin documente, ci mai ales prin viu grai, având ca “surse” târzii pe unii dintre combatanţii ce au supravieţuit norocos măcelurilor umane de pe Frontul de Răsărit, veţi fi aflat deja din ediţiile numitei cărţi.

        Aflat sub puternica impresie a rezultatului ostenelii sale şi ştiind că veteranii acelor înfruntări militare, de la care se pot afla alte nuanţe ale adevărului legat de istoria cruntului război, sunt pe cale de dispariţie, universitarul Vasile Şoimaru se află încă în misiunea sa autoasumată. O forţă interioară greu de reprimat, deduc din dialogul cu dumnealui, îl îndeamnă perpetuu în a ne ţine vie memoria legată de destinul românesc, contextualizat aflării vetrei neamului nostru la răscrucea drumurilor bătătorite de armatele imperiale, fie ele, imperiile acestor armate, ajustate cu “pălării” mai noi.

        Aşa se face că în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui recent am primit veste de la prietenul nostru că îşi continuă peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, cei încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Şi îmi împărtăşeşte emoţia de a mai fi descoperi un fost ostaş de la Don,  nonagenar (aproape centenar), în judeţul Prahova, un altul în judeţul Buzău şi pe un altul în Ardeal. Măcar chipurile lor, imprimate de nelipsitul său aparat foto, şi tot înseamnă asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, estimează istoricii, încă 1 500 000 de victime, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.

Apoi, la câteva zile distanţă mă invită, împreună cu primarul comunei Mirosloveşti (comună al cărei Cetăţean de Onoare este), domnul Ionuţ Gospodaru, la o prezentare de carte basarabeană (cărţi care îl au ca autor, sau iniţiator de proiect editorial) în comuna Heleşteni, judeţul Iaşi. Acţiunea, iniţiată de dascălii şcolii locale, a fost planificată în contextul aşa-zisei “Şcoala altfel”. Dr. V. Şoimaru mai fusese pe aceste meleaguri în timpul acţiunii de documentare pentru monografia “Neamul Şoimareştilor, 500 de ani de istorie” [Al. Furtună, V. Şoimaru, Ed. "Prometeu", 2003, Chişinău]. Atunci văzuse în arealul acestei comune ruinele celor mai masive cazemate de pe linia Frontului Moldovei, spaţiu al războiului de  recuperare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în care speranţa  izbânzii s-a spulberat ireversibil.

        După însufleţitoarea întâlnire a basarabeanului cu şcolarii şi dascălii locului, toată grijă profesorului de la Chişinău s-a îndreptat spre dealurile domoale ale satelor comunei, cu peisajul lor denaturat de semnele antropicului, lucrări specifice războiului care purtau acum chipuri schimonosite, urmare a vulnerabilităţii lor în faţa altor născociri distructive ale minţii omului. Interesul investigatorului era  contextualizat proiectului său de reeditare (într-o a treia ediţie) a temei referitoare la jerfa ostaşilor români dedicată eliberării Basarabiei, baştina sa dragă, în cel din urmă Război  Mondial. Domnul Constantin Hâra, primarul, deloc străin de istoria meleagului pe care îl are în administraţie, îndeplinea şi oficiile de ghid. 

       Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica si pantomimica omului dedicat cauzei,  profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, cu doi primari în trenă – cel de la Mirosloveşti, motorul unei relaţii antologice de frăţietate activă cu basarabenii, şi primarul locului, deja numit (trenă care îl includea şi pe evocatorul de aici al întâmplării), satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni aveau să primească în lutul lor reavăn (după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie) amprentele unor încălţăminte destinate asfaltului (înveliş stradal de care, ce-i drept, comuna nu duce lipsă).

        La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic, când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupurui ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau  printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un apatat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi. Ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi.

        O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri lăţime şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc,  săpat prin (după informaţiile domnului Hâra), neverosimil, de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus calvarului de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea liliputană şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit această prăpastie artificială celebrul tanc T-34, de  26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA,  ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri.

        În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră. Sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci cand, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.

        Cazemata cea mai mare, din Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii jertfitori.

        Veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Don şi Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra, se afla departe de ţară, pe alt front al războiului, când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la baştina neamului său. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova. Regimentul lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda directă a ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care stia nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului în ceafă, căci friţii nu aveau încredere în noi.” (…“Si cu tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)”

        Bătrânul, suferind, abia întors din spital, nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub nemţi. Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria veteranului însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front. Dar aflu pe altă cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu Korne (un excelent commandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa regimentului său de cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în 1942, în subordinea Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi în asta o posibilă conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea deduce că el, în retragerea dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un itinerar diferit de grosului regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20 august 1944 lângă Târgu Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de tancuri amintită mai sus. Asta ar însemna că sergentul Gheorghe Alexa nu a ajuns să lupte pe Frontul Moldovei, poate chiar în preajma baştinei sale, de unde, scutit de glonţul rusesc, ar fi urmat soarta multora dintre fraţii săi de arme: fie aflându-se printre cei peste 100 000 de prizonieri, nedumerit că deşi se afla sub condiţiile armistiţiului era tratat ca ostatic, fie – la fel de nedumerit – luptând cot la cot cu inamicul de pe Frontul de Est, impotriva celui care până atunci îi era aliat. Neputând scoate de la bătrân noima legată de aflarea sa până la sfârşitul războiului sub comandă germană, ne întrebarăm dacă nu cumva, după 23 august, oşteanul nostru  s-a aflat în situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând în pace pe veteranul nostru de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult întârziat!) la gradul de locotenent.

       Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot moşul Alexa ne relatează despre destinul consăteanul sau Petru Hâra, un înaintaş din familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul războiului, imediat ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui Petru Hâra se pecetlui la întoarcerea de la Don a camarazilor săi. La ruperea frontului, la Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie, oşteanul scutit de calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul otrăvit al rusului. De data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub dărâmăturile propriei case. 

        Peregrinajul basarabeanului Vasile Şoimaru pe urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei sale s-a încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat, iniţial, Războiului de Independenţă.  Acum, Memorialul de la Heleşteni mai marchează două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră ele însele amprenta pe acest edificiu simbolic.  Păstrate spre aducere aminte, urmele  gloanţelor din cele două catastrofe militare din prima jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost arătate, cu emoţie justificată, de primarul Constantin Hâra, care a ţinut să ne atragă atenţia şi asupra crucii reimprimate pe monument după căderea comunismului, căci regimul politic adus în România pe tancurile sovietice îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul care marca, până  atunci, cele doua evenimente de înălţătoare jertfă din Istoria Neamului. 

                                                                     Gheorghe Pârlea

(Foto: Dr. V. Şoimaru)

   

De la fratele meu, copacul...

Afle pădurea că-ngrop azi securea!

Pădure sortită

Să-mi fii obidită –

Arsă, tăiată,

Trasă pe roată,

Mereu sângerândă,

Plătindu-mi dobândă…

Pădure, Pădure,

Iartă-mi  cu milă

Mâna-mi secure

Ce poartă-ntr-o filă

(Din tine desprinsă) 

Arzândă feştilă

De inimă plânsă!

Pădure sortită

Să-mi fii obidită,

Călăul ţi-l iartă

De vina ce-şi poartă!

Şi făr’ de osândă

Primeşte-mă azi

Sub ramura-ţi blândă

De paltini şi brazi,

Adânc mă afundă

În umbră-ţi fecundă!

Şi roagă-ţi ecoul

Să-ngâne “eroul”:

“Afle Pădurea…

Afle Pădureaaa,

Că-ngrop azi securea…

Secureaaa, secureaaa!..”

Adendda

Cu o săptămână în urmă am fost “cobaiul” unui experiment-foto” al prietenului meu dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, împătimit al fotografiei (implicit al peisajului). Eram pornit la un eveniment de altă natură, unde… cravat era acceptată ca accesoriu vestimentar. Pe traseul evenimentului, însă, dr. Şoimaru a… “translatat” pădurea în cale. Mi-a prins bine această paranteză neprognosticată de mine, căci aveam o neîmplinire faţă de Măria Sa Codrul…  Acum, poate, sunt mai puţin dator, dar nicidecum… absolvit de datorie.

 

Nu ucideţi grădinarul

Nu ucideţi grădinarul

Rup petale din corola

Toamnei sufletului meu,

Cât le mângâie-aurora,

Cât se scaldă-n curcubeu.

De-s petale înecate

În lumină şi culoare,

Strângeţi-le voi pe toate

Şi le presăraţi în zare.

Iar cumva de vă îmbie  

Să le presărați și-n casă,  

Grădinarul o să știe  

Că i s-a pețit mireasă.  

Dar de-i searbădă petala,  

Nu ucideţi grădinarul,  

Ci primiţi-i învoiala  

Că-şi va bea singur paharul.  

(Foto: Pictură de David Croitor)

Nu ferecaţi pe dinăuntru poarta 

Nicicând eu nu m-am întrebat

De sunt sau nu fericele bărbat –

Când nu ţi-e foame, eşti ca săturat.

Unii  întorc lumea pe dos

Ca să-şi găsească-acel prinos –

Şi totul li-i un drum cu dus-întors.

La mine iată cum e fericirea:

În bătătura mea, ridic privirea –

Şi, hop, pe poartă-mi intră împlinirea.

De vreţi şi voi un Eros, cu săgeata,

Nu ferecaţi pe dinăuntru poarta –

Şi-n scârţâit uşor, vă va surâde soarta.

Cum barba lui Adrian Păunescu l-a sprijinit, într-o poticnire, pe Grigore Vieru

  
          Lumea prezentului, se zice - şi se şi vede -, nu prea mai priveşte Cerul, ceea ce înseamnă că manifestă, prin absenţa de la această contemplare multimilenară, o anume indiferenţă faţă de Dumnezeu. Iar cei care acuză asta nu o fac fără o arecare revoltă interioară, ajungând să se supere nu numai pe fiii necredincioşi ai Tatălui Ceresc, ci, neverosimil, şi pe Însuşi Dumnezeu. Dacă, nu departe de timpul nostru, era invocată “moartea” lui Dumnezeu (“Dumnezeu a murit", Friedrich Nietzsche,1844-1900), iată că acum nu I se mai recunoaşte lui Dumnezeu nici măcar că a existat înainte de aşa-zisa lui moarte nietzscheiană.

          Nu-mi permit să dezvolt acest subiect, fiindcă nu-s cel potrivit să o facă. Dar, fiindcă suntem în luna în care ne plecăm cu pioşenie în faţa mormântului unuia dintre cei mai îndrăgiţi poeţi contemporani  – Grigore Vieru –, vă voi rezuma, în context, o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratelelui lui Eminescu” (cum îl numeşte poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu, şi el cu rădăcini basarabene.

          Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor”, fireşte, pe martorul ei, Adrian Păunescu, a fost repovestită cu har de Aurelian Silvestru, scriitorul basarabean pe care, cunoscându-l, l-am absorbit ca pe un înţelept “rătăcit” (apropo de romanul său “Cel rătăcit”) în lumea noastră uşuratică, egoistă şi aproape păgână.

          Iată şi respectiva întâmplare, redată acum de mine, cu temerea că modesta mea repovestire va ştirbi din coerenţa şi semnificaţia conţinute în sursa originară.

          Se ştie că,  în 1990, Grigore Vieru a fost investit cu însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa la o sesiune academică, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua de aici, spre a-l conduce la Academie.

          În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui, în legătură cu răutăţile semenilor: gâlceava, corupţia, crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrare lui de moralist, şi un verdict: “Dumnezeu nu există!” Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era).

          În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut. Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocă basarabeanului revelaţia răspunsului prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a frizerului. Şi, cu străluminarea de pe chip, spre nedumerirea lui Păunescu, basarabeanul se smulse din braţele uriaşului şi intră a două oară în frizerie. Se postă în faţa frizerului şi îi adresă (cu un strop de gravitate, adăugată blandeţii sale proverbiale)  replica cea întârziată: “Domnule, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există. Dacă-i aşa, atunci, nici dumneata, frizerul, nu exişti! Că uite, Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi, ignorandu-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.

          Desigur, frizerul va fi înţeles de la Grigore Vieru că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar în ce priveşte stricăciunea sufletului omului de azi, văzuse şi Poetul asta, ba a şi spus-o la supărare: “Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”. 

Părintele Romică Siminciuc, un slujitor al Domnului cu grijă pentru istoria locului în care slujeşte

        După publicarea Monografiei comunei Miroslăveşti (judeţul Iaşi), capitolul dedicat ostaşilor români care au preacinstit meleagurile noastre cu jertfă de sânge adusă Patriei a produs vii emoţii cititorilor locali. Netrăind acele vremuri de cumpănă, sătenii prezentului au simţit o stare de vinovăţie faţă de ignoranţa în care s-au complăcut, vizavi de cele petrecute pe glia comunei în vara lui 1944. În acele vremuri de restrişte, în jur de 500 de ostaşi români şi-au adus obolul suprem pe plaiurile comunei, fiind înhumaţi în Cimitirul Bisericii vechi a satului Soci, 117 dintre ei fiind nominalizaţi de către preotul Nicolae Sfrijan, cu creionul, chiar în cartea din care le-a citit prohodul.

        Ca o asumată penitenţă civică şi creştinească, demnă de nevoia de iertare, autorităţile locale şi preotul satului au trecut la reparaţiile morale ce se impuneau.

         În numele comunităţii creştin-ortodoxe din satul Soci, părintele Romică Siminciuc, parohul Bisericii cu hramul Sf. Arh. Mihail şi Gavriil –  lăcaş construit în condiţiile neprielnice ale dictaturii comuniste –, a înălţat, la intrarea în sat, un binemeritat monument creştinesc (o Troiţă), întru cinstirea acelor eroi dezvăluiţi prezentului atât de târziu. În vara hărăzită jertjei lor adusă Ţării, mulţi dinte acei tineri şi bravi ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă erau artilerişti, ceea ce l-a determinat pe părintele Siminciuc să se facă luntre şi punte pentru a adăuga monumentului şi două tunuri, simbolul armei prin care Armata ridicase atunci scut Patriei pe ogoarele şi în ogrăzile sătenilor. A făcut cerere la ministrul Apărării, iar în 2009, în preajma Înălţării Domnului – împărăteasca sărbătoare, când, prin tradiţie, înălţăm gânduri de recunoştinţă şi Eroilor Neamului – primarul comunei, dl. Ionuţ Gospodaru, a adus şi amplasat, adiţional Troiţei, râvnitele simboluri metalice de la o unitate militară din Sibiu.

        Iniţiatorul şi înfăptuitorul acestui gest de înaltă atitudine civică şi creştinească, părintele R. Siminciuc, şi-a impus şi un proiect de  reamenajare a Cimitirului în care odihnesc, întru glorie eternă, acei tineri şi bravi jertfitori. O năzuinţă care va absolvi şi obştea de păcatul uitării.

        Părintele Romică Siminciuc a preluat parohia Biserica Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Soci în 1992, reuşind să se facă repede demn de predecesorului său, preotul vrednic de pomenire Gheorghe Grigoriu, parohul sub auspiciile căruia s-a construit noua Biserică. Îndată ce şi-a luat lăcaşul în primire, părintele Romică a purces la înfrumuseţarea interioară a Bisericii, decorând catapeteasma chiar şi cu foiţă de aur şi amenajând lăcaşului de rugăciune un ambient exterior demn de opera unor dendrologi de profesie, aidoma cu a mănăstirilor.

        Vrednicia păstorului spiritual al obştii din Soci a fost confirmată şi prin alegerea Bisericii sale drept onorant sediu pentru Conferinţa de toamnă a clerului din Protopopiatul Paşcani, pentru anul 2010 (23 septembrie), eveniment desfăşurat sub conducerea directă a Înalt Preasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. 

        În ultimii ani, părintele R. Siminciuc duce la împlinire un nou proiect, prin care cucernicia să, sprijinit de enoriaşi şi administraţia locală, împleteşte, în continuare, credinţa cu istoria locului.

        Satul Soci se află aşezat în nucleul statal al Moldovei medievale, în spaţiul “descălecatului” voievozilor români din Maramureş. Drumul Băii, cel mai vechi drum moldovenesc, pe unde va fi venit Dragos-Vodă în ţinuturile de dincoace de Carpaţi, pe la Baia (prima capitală a Moldovei), străbate şi satul Soci. Legenda vânării bourului de către voievodul maramureşean pe-aici a localizat-o cronicarul Grigore Ureche. În pădurea care desparte satele Soci şi Boureni e şi un toponim străvechi care confirmă legenda, numit “Locul căpăţânii” – al căpăţânii bourului, desigur. Legenda spune că, după ospăţul voievodal care a marcat izbânda cinegetică a lui Dragoş, a avut loc ceremonialul de îngropare a capului fiarei, pe tipsie de aur, după un ritual străvechi care acordă bourului cinstire mistică.

        Iată de ce părintele Romică Siminciuc a mutat (şi continuă asta) la Soci o părticică din fiinţa locurilor maramureşene, cu acele celebre bisericuţe din lemn care înţeapă cerul, opere meşteşugăreşti despre care Lucian Blaga preciza că  sunt “printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular”.

        Părintele a ridicat deja porţi monumentale, de stil maramureşean, la intrarea în frumoasa sa Biserică. Pentru această ispravă, părintele Romică l-a tocmit pe meşterul Teodor Bârsan din Bârsana, de lângă Sighetul Marmaţiei, preot misionar, fiul cel mic al celebrului meşter cioplitor Toader Bârsan (cu lucrări în Europa, America, Australia). Părintele-meşter (vrednică asociere, în har!) a venit cu elementele constitutive ale Porţii lucrate parţial acasă, în Maramureş, după dorinţa fermă a părintelui din Soci ca poarta să includă numaidecât, pe lângă simboluri creştine, şi bourul moldav. Şi meşterul a desăvârşit comanda, cu necesarele adaosuri cioplite la faţă locului. Montarea porţii, durând câteva zile, a fost efectuată cu forţă de muncă locală, care îl include şi pe părintele-paroh.

        Şi iată cum Bisericii din Soci i-a sporit renumele între celelalte lăcaşuri de rugăciune din judeţul Iaşi, şi nu numai, cu acest monument rezultat din creativitatea artistului maramureşean şi râvna preotului moldovean.

        Dar proiectul iniţial al părintelui Siminciuc, de inspiraţie maramureşeană, abia acum se află în faza culminantă, când e în toi, sfidând vitregiile iernii, lucrarea la Biserica maramureşeană din Cimitirul ostaşilor români, cei căzuţi pe Frontul Moldovei, în segmentul Soci-Boureni.

        Deşi, iniţial, această lucrarea urmă a fi realizată de echipa aceluiaşi meşter care a realizat porţile Bisericii “Sf. Arh. Mihail şi Gavriil”, pretenţioasa întreprindere meşteşugărească a rămas în sarcina meşterilor locali. Costul greu de suportat, în condiţiile angajării meşterilor maramureşeni, a dus la găsirea unei alternative, aproape neverosimilă. Părintele ştia că în obştea parohiei sale sunt meşteri de ispravă care, deşi nici în vis nu îndrăzniseră să cuteze la o aşa ispravă, aveau totuşi la activ exerciţii serioase în câmpul lucrului cu lemnul. Această experienţă a lor, îndrăznea părintele, ar fi putut să se constitue într-o premiză dătătoare de speranţă, anume că ei ar putea ridica monumentalul edificiu de factură maramureşeană.

        Cel asupra căruia părintele şi-a îndreptat gândul e soceanul Mihai-Costache Dobreanu, de meserie strungar, fost angajat la SCUDAS Paşcani, fabrică de renume naţional cândva, falimentată şi ea în aşa-zisa tranziţie postdecembristă. 
        Mihai Dobreanu, om în puterea vârstei, e strungar în fier, de meserie, dar vremurile l-au silit să se autosupună şi el procesului social de reconversie profesională.  Încă din copilărie, prinse câte ceva din tainele lucrului cu lemnul de la vecinul său Iordache Ionescu, plecat de mult la Domnul, imbold necesar ca să poată îndrepta acum asupra substanţei oferite de arborii pădurii toată experienţa dobândită în prelucrarea metalului. Şi-a convertit sculele şi utilajele avute şi şi-a meşterit altele, unele expres pentru măsura grinzilor ce urmau a fi încorporate măreţului edificiu ce urma a fi înălţat. Meşterii necesari echipei sale s-au adunat repede (între ei Cristian Paiu şi Mihail Ciocoiu) şi, nota bene, au decis in corpore să dedice osârdia lor la împlinirea acestei lucrări, fără simbrie. Ca fapta să le fie, astfel, ofrandă adusă lui Hristos, iar ostaşilor jertfitori – înveşnicire în memoria locului. Ca o “centură de siguranţă” pentru această experimentare a “valurilor” ce urmau a fi înfruntate pe parcurs, părintele-paroh s-a înţeles cu părintele-meşter de la Bârsana să le acorde calfelor locale doar asistenţa sa, prin câteva inspecţii de verificare şi îndrumare, mai ales la inevitabilele poticniri ale moldovenilor ce urmau a-şi face botezul de vrednicie în arta maramureşeană.

      Înainte de a începe lucrarea, cum-necum, părintele Romică adunase cam tot materialul lemnos, prin contribuţia majoră a enoriaşilor şi una nesemnificativă, totuşi necesară şi aceea, a oficialităţilor. Şi ca să întărească simbolistica faptei sale, părintele  adăugă lemnului adus de la munte şi lemn cioplit din pădurea satului, stejari care au împărtăşit cu ostaşii rănile schjelor de obuz. Cicatricile din carnea lemnului, aflate la vedere, se plânge părintele-paroh, îi amintesc şi de asprimea reproşurilor din partea lucrătorilor care şi-au rupt pânzele gaterului în cranţurile metalice ale uneltelor războiului,  încastrate  în trunchiurile ce trebuiau să devină grinzi la baza edificiului. 

       Fundaţia Bisericii maramureşene fusese turnată cu vreo trei luni înainte pe locul modestului lăcaş, vechi de cu puţin peste un secol, suplinit vreo câţiva ani de o capelă din lemnul obţinut la demolare. A săpat repede, cu sătenii, o fântână şi a tras curent electric la faţa locului, căci, aflat fiind vechiul lăcaş la marginea satului şi demolabil atunci când abia se electrifica satul, reţeaua electrică nu ajunsese până acolo.

      Părintele făcuse slujbe de ajutor la fiecare început de etapă, iar de sărbătoarea “Acoperământul Maicii Domnului” a făcut din nou slujbă, de dată asta spre ajutor de la Maica Domnului - şi prin Ea de la Fiul - pentru etapa cea îndrăzneaţă: înălţarea, grindă cu grindă, a edificiului, musai după planul croit de arhitectul din Maramureş.

      Imediat, primarul şi părintele au făcut rost de un cort militar pentru bucătăria de campanie, aflată, după o ordine prestabilită, în grija enoriaşelor, iar meşterul Dobreanu şi-a mutat un solar uriaş din grădina sa de legume, spre a fi atelierul mobil al întreprinderii care îl va consacra pe măsura operei la care cutează.

        Şi iată, în imaginile ataşate, cum creşte acest panteon al satului Soci, fără niciun semn, până acum, că acest meşter Mihai de la Soci va trebui să săvârşească şi el vreun sacrificiu, precum legendarul meşter Manole de la Argeş. Desigur, intermediază la Domnul, ca sa nu se întâmple asta, vrednicul părinte Romică Siminciuc şi, pe măsură, osârditorii săi credincioşi, rugători care, după părerea celor care “stau strâmb, dar judecă drep”, sunt parcă mai altfel decât alţii – fireşte, în cele care ţin de vrednicie.

                                            Gheorghe Pârlea