Papii din anonima mea trecere prin viață (Sau... Un exercițiu facilitat de o zi ploioasă, potrivnică treburilor săteanului)

Sunt creștin ortodox și mă supun voluntar canoanelor Bisericii mele strămoșești.

Nu pot fi însă imun la marile evenimente ale Bisericii Catolice, urmare a reprezentativității liderului spiritual al ei, respectiv papa, în contextul raportării lui la politicile fundamentale care privesc umanitatea în ansamblul ei.

Alegerea noului papă, respectiv Papa Leon al XIV-lea, eveniment care m-a ținut lipit de televizor, a fost mobilul de efect asupra  purcederii la acest demers al meu, un exercițiu mai mult pentru interes  personal. Îl împărtășesc totuși cu eventualii vizitatori curioși asupra sintezelor referitoare la câțiva deținători ai scaunului papal.

Și iată și momentul anticipativ, cu rol de… percutor. Autosechestrarea în casă, urmare a zilelor ploioase din această perioadă, mi-a declanșat o întrebare: „Oare câți papi au marcat istoria Creștinismului pe parcursul neînsemnatei mele treceri prin viață?!...” Și, simultan, am constatat că, de vreme ce nu-i știu pe toți papii din prima treime a vieții mele, vai, sanctitățile lor au avut colateralul rol de a-mi accentua impasibilitatea în cunoaștere, altfel spus, ignoranța. Așadar, se poate spune că exercițiul de aici e o fulgurantă sesiune de corigență. Toți avem corigențe de dat, ceea ce e firesc să recunoaștem și, în măsura potențelor individuale și de conjunctură, să tindem a le și… absolvi.

În sfârșit, iată câți și ce papi ai Bisericii Catolice au îmbogățit cunoașterea celor mai vrednici decât mine pe un parcurs covârșitor din neînsemnata mea viață, interval de timp care deja, slavă Domnului, a depășit timpul biologic consacrat (pentru persoane) prin sintagma „speranță de viață”.

*  

Papa Pius al XII-lea (perioada pontificatului: 1939-1958) e primul papă pe care l-am prins în viață. A murit când eu aveam 10 ani. A condus Biserica Catolică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca nunțiu papal la München în timpul revoluției bolșevice, a suportat (cu revolverul lipit de tâmplă) agresiunea unui grup de  revoluționari germani de sorginte bolșevică. Papa Pius al XII-lea e criticat în posteritate că nu a denunțat public Holocaustul (proteja însă la Roma circa 1000 de evrei).  

Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963), teolog cu notorietate, doctor în drept canonic, profesor de apologetică, patrologie, istoria bisericii, un apropiat al claselor sociale aflate în paupertate. E cunoscut la noi mai ales pentru rolul său umanitar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când, ca delegat apostolic la Istanbul, i-a convins pe oficialii turci să nu returneze vasul maritim care transporta copii evrei refugiați din România, transport favorizat de mareșalul Antonescu. A convocat primul sinod diecezan din istoria Romei și Conciliul ecumenic Vatican II, a modificat Codul de Drept Canonic. A fost remarcată jovialitatea, căldura și sfințenia lui. A fost canonizat de papa Francisc. A murit când aveam 15 ani

Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a condus Biserica Catolică 15 ani. A manifestat preocupare pentru reunirea cu creștinii cei separați, intensificând mișcarea ecumenică. În anul 1964 s-a întâlnit la Ierusalim cu patriarhul  de la Constantinopol, ultima întâlnire dintre primații Bisericilor Romei și Constantinopolului având loc în 1439, la Conciliul de la Florența. Întâlnirile dintre cei doi primați s-au repetat, punându-se de acord asupra revocării decretelor de excomunicare reciprocă din 1054 care au determinat Schisma. A disculpat poporul evreu de acuzațiile legate de moartea lui Iisus. A încheiat Conciliul (ecumenic) Vatican II la care a participat teologul român Andrei Scrima, dar ca reprezentant al Patriarhiei de la Constantinopol (Biserica Ortodoxă Română a refuzat participarea, urmare a unei expoziții a Bisericii Catolice care releva prigoana comunistă din România asupra creștinilor aparținând cultelor aflate sub autoritatea Romei). S-a întâlnit în 1973 (la Vatican) cu Nicolae Ceaușescu, în scopul reglementării unor litigii legate de Biserica Unită cu Roma din România. Ca papă, a călătorit mult, pe cinci continente. Aveam 30 de ani la moartea sa.

Papa Ioan Paul I (26 august 1978– 28 septembrie1978) a condus Biserica Catolică 33 de zile. A fost găsit decedat în urma unui infarct. Asta a determinat ca în acel an (1978) Biserica Catolică să aibă consecutiv trei papi: cel precedent (cu un rest de pontificat până la deces), cel cu mandatul de 33 de zile și papa care l-a precedat pe acesta (anul 1605 a fost de asemenea memorabil pentru un palmares papal identic, când Papa Leon al XII-lea a murit după 27 de zile de la înscăunare). Papa Ioan Paul I a fost beatificat de papa Francisc, urmare a unui miracol care l-a avut subiect (cel care face acțiunea) la vindecarea instantanee și definitivă, fără explicații medicale a unei fetițe de 11 ani din Argentina  (miracol confirmat de o comisie din cinci medici și șapte teologi, după o cutumă a Bisericii Catolice, pentru beatificare).

Papa Ioan Paul al II-lea (1978- 2005) a fost un papă polonez cu afect special din partea românilor, căci el însuși ar fi mărturisit că are înaintași din neamul nostru (după scriitorul Nicolae Mareș, care a fost confirmat tacit de Vatican). Poate nu întâmplător a fost primul papă care a vizitat România . Pontificatul său de 26 de ani a fost întrecut în durată doar de al Sf. Petru și al Papei Pius al IX-lea. A avut două doctorate (în teologie și filozofie). A predat la catedră universitară teologie morală și etică socială.  A participat, ca episcop, la lucrările Conciliului Vatican II și a făcut parte din comisia de redactare a Constituției Gaudium et spes/ Bucurie și speranță (o constituție pastorală privind Biserica în lumea contemporană). A supraviețuit unui atentat la viață, fiind împușcat în abdomen cu unul dintre cele patru gloanțe trase asupra lui de către un turc fanatic.

Papa Benedict al XVI-lea (2005-2013), al optulea papă de origine germană, a fost înscăunat în 2005 și s-a retras după 8 ani de pontificat invocând starea de sănătate. E în viață, cu titulatura de Papă emerit. Papa Benedict al XVI-lea era vorbitor fluent de cinci limbi moderne și una clasică (latina). A ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale. L-a ridicat în demnitatea de cardinal pe arhiepiscopul Lucian Mureșan.

Papa Francisc (2013-2025), argentinian, primul de pe continentul american și primul papă iezuit. A fost un papă cu șarm, smerit, tolerant cu păcatele lumii moderne. A fost un profund cunoscător al creștinismului răsăritean, inițiat fiind de un preot greco-catolic. A fost al doilea papă din istorie care a vizitat România. În formarea sa culturală se remarcă un anume inedit: a studiat chimia, iar ca novice iezuit a studiat filozofia și a fost profesor de literatură și psihologie la două școli liceale pe parcursul a trei ani. Deși e de notorietate ermetismul conclavului, iată că, pe surse (un cardinal s-a lăsat „tras de limbă”): cardinalul care avea să devină Papa Francisc (la următorul conclav) a primit până la 40 de voturi și în trei scrutine ale conclavului care l-a ales pe papa Benedict. La slujba de inaugurare a pontificatului său a participat, în premieră pentru cele două Biserici creștine ale epocii moderne, patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului. În timpul pontificatului său, Papa Francisc a renunțat la remunerație și la condițiile luxoase de confort din Palatul Apostolic (reședința papilor), locuind într-un apartament modest din Casa Sf. Maria, o reședință pentru oaspeți din marginea complexului rezidențial al Vaticanului. 

Papa Leon al XIV-lea e papa prezentului, despre care știm că e primul papă nord-american (născut la Chicago), dar cu origini europene și, ca prelat augustinian, cu un lung serviciu de misionariat în America de Sud (Peru). A fost ales numai în două zile, după trei tururi de scrutin. Este poliglot (vorbește și citește în șapte limbi) și s-a dedicat covârșitor studiilor teologice. Este licențiat și doctor în drept canonic bisericesc.

Gheorghe Pârlea

NOTĂ: Informațiile sunt prelevate de pe Internet (predominant din Wikipedia)

CUM A PUS UMĂRUL TATA LA COLECTIVIZAREA SATULUI DE BAȘTINĂ

 

Tata s-a trecut târziu la colectiv, chiar printre ultimii din sat. Și nu neapărat fiindcă mama îl amenința că va muri de supărare dacă odată cu pământul i-o va lua și pe Florica. Intrarea în colectiv impunea și predarea atelajului, cu tot cu animalul care învârtea roțile cu obezi ale carului. Florica, iapa noastră, depășea condiția blândului tovarăș de muncă din lumea necuvântătoarelor, căci în sânul gospodăriei noastre ea era privită ca o ființă aidoma membrilor familiei umane care o îngrijea.

Spre sfârșitul anilor ’50, cei care ne băteau în poartă aproape zilnic erau clienți ai tatei, părintele meu exersând pe-atunci (clandestin, din pricina fiscului rapace) îndeletnicirea de pălărier, o manufactură  de necesitate care însemna pentru tata condiția de supraviețuire, după un război abia încheiat și asezonat cu seceta și stabilizarea monetară ce au urmat îndată după ce au tăcut armele.

Între musafirii noștri cei nepoftiți, după agenții întovărășirii, care își încheiaseră „opera”, a urmat a ne frecventa și directorul școlii, profesor de istorie, convertit la această specializare didactică din cea de învățător. Membru de partid fiind, că altfel nu putea fi director de școală, avea și sarcini obștești, trasate pe linie ideologică. Pentru un profesor de istorie, partidul unic al vremii considera că participarea lui la colectivizarea satului era cea mai potrivită implicare socială, căci țara tocmai făurea istorie, o epocă ce tindea spre crearea unei societăți din care să rezulte un… om nou. Mai ales componenților acestei categorii didactice de la sate, musai li se explica cum stă treaba asta, prin activiști specializați ad-hoc, după care li se cerea la modul autoritar să acționeze întocmai.

După ce i-a convins pe săteni să adere la întovărășire, dom’ Miluță, că așa era încă apelat – altora li se pliase vocabularul, cu ușurință suspectă, pre limba cea inovatoare, adică pe apelativul tova’ș director –, sârguinciosul activist de partid a trebuit să-și aducă obolul și la colectivizarea satului.

Om serios fiind, respectat în sânul obștii, tot zelul său de voluntar și-l reduse la ceea ce numim ca fiind metoda convingerii. Zic asta fiindcă se știe că în alte sate se foloseau și metode adiționale, cu efecte fizice (desigur, nu mângâieri pe creștet) asupra celor ce înțelegeau greu „binele” ce urma să rezulte din munca în colectivă. Și succesul lui dom’ Miluță nu era deloc neglijabil.

Cu tata însă, tovarășului director i-a fost mai peste mână. La întovărășire, izbânda procesului i-a avut catalizatori pe agenții fiscali ai comunei, între care unul cu gura mare și tupeu. Acesta intra în locuința gospodarului și-i sechestra fără drept de apel scoarța de pe perete, operă de artă populară, țesută cu osârdie de gospodina casei, sau alteori îi înșfăca plapuma și pernele de pe lavița cu saltea de paie. Și metoda se repeta până ce gospodarul dădea semnătura cea scontată de către strategii noii revoluții agrare.

Intelectual al satului fiind, provenit la rându-i din familie de dascăli, dom’ Miluță nu putea să-și coboare prestația de activist al regimului la nivelul barbarismelor de prin alte părți. În limbaj mai actual, era un activist cu față umană.

În sinea lui, poate că profesorul nostru chiar conștientiza că, în epocă, el era de partea răului, un rău pe care încerca să-l estompeze, ambalându-l în hârtie steclită. Așa se explică și concesia pe care i-a făcut-o tatei după repetatele prezențe la poarta ogrăzii noastre.

Tata, om respectuos și cu stăpânire de sine, căuta mereu cuvinte potrivite atunci când avea de dat un răspuns interlocutorului. De exemplu, într-o dimineață, din nou, dom’ Miluță ne bătu devreme în poartă. Îl întâmpină tata, cu zâmbetul lui de om blajin și cu vorba caldă mereu la el:

        - Cum văd eu, dom’ director, la matale cucoșii cântă mai devreme decât la mine. Așa că, iertare că am agiuns la poartă cu oarece zăbavă!

Tata nu primi imediat replică, dovadă că musafirului nedorit nu prea i-a plăcut cimilitura. Și, după tăcerea cea dinainte de cuvânt, acesta intră direct în discursul cel cu temă cunoscută.

        - Dom’ Neculai (în logica reciprocității, profesorul nu folosi nici el apelativul tovarăș), datoria mă obligă să insist. Nu-mi îngreuna treaba asta cu trecerea la colectiv. Ați mai rămas doi-trei îndărătnici. Hai că pe cei cu cinci-șase hectare îi înțeleg. Dar dumneata abia că ai două. Ce mare pagubă din asta, dacă așa înțelegi dumneata că înseamnă colectivizarea.

Înaintașii familiei din care provenea tata se îndeletniceau cu dulgheria. Deși moștenea un mic atelier al bunicului, tata avea înclinații spre alte meserii practice. Neagricole însă, căci din asemenea ocupații se putea face mai ușor niscai economii pentru nevoile cele dictate de ambițiile lui de părinte. Ne avea pe mine, pe fratele meu, cu doi ani în urma mea, și pe sora noastră, născută târziu, cu doi ani înainte de încheierea colectivizării satului. În privința trecerii sale la colectiv, tata știa că n-o să reziste până în pânzele albe, de vreme ce aproape toți consătenii lui se supuseseră – de voie, de nevoie – noii politici agrare. Dar el avea în minte un plan, anume pregătit pentru a-l pune în valoare după o naturală și minimă rezistență.

Pe lângă meșteșugul de a recondiționa pălării, piesă de vestimentație foarte populară în sat, tata învățase și îndeletnicirea legată de montarea și demontarea sobelor, inclusiv de manufactura cahlelor de teracotă, piesele edificiului care ferecă focul în casă. Știa totodată că meseria lui era integrată în serviciile întreprinderilor de gospodărire orășenească. La cea din Pașcani, cel mai apropiat oraș, era director un alt vrednic de fapte mari cu numele Gospodaru, respectiv vărul profesorului nostru, personajului central al acestei aduceri aminte. Și tata își ticluia strategia pas cu pas – sintagmă uzuală în vremurile mai dincoace.

Într-o dimineață, cu poarta ogrăzii întredeschisă și cu cei doi oponenți de-o parte și de alta a ei – unul mai mult în drum, celălalt mai mult în ogradă –, tata dădu drumul planului său secret:

        - Dom’ director, dacă mă trec la colectiv, de unde și cum ’oi mai face eu un ban de pus deoparte pentru viitorul copiilor mei. Dumneata ai unul și două simbrii garantate. Ce-o să mă fac eu, cu trei copii, de mă voi debarasa de bruma de pământ la care râvnește partidul ?!... Că de-i va ține Dumnezeu sănătoși și de-or avea oleacă de minte, n-am de gând să-i cresc pentru munca în colectiva asta la care pui mata umărul. Râvnesc la o soartă mai bună pentru ei, că eu și mama lor ne spetim din fragedă tinerețe pe te miri ce.

Și tata primi îndată replică:

        - Nu te îngriji de asta, dom’ Neculai, că statul socialist are grijă de copii. Școlile profesionale școlarizează gratuit, cu toate nevoile de cazare și masă asigurate. Când va veni vremea, să te hotărăști la ce meserii îi dai, că te-ndrum eu încotro s-apuci.

        - Eu vreau să-i dau la liceu, dom’ director, că după rezultatele lor școlare se pare că-s vrednici de moftul meu de părinte, avansează tata strategic.

       -  Sunt vrednici, dom Neculai, nu zic că nu-s, că-s mai mereu cu nasul în cataloagele lor. Mai ales cel mai mic dintre ei… Însă pentru școlile astea, internatul costă mult.

Și tatei îi veni la îndemână un alt zvâc tactic, ba chiar să intre cu punctul culminant al strategiei sale:

       - Uite la ce mă mai gândesc eu de-o vreme, dom' director... Dacă-aș găsi vad la văru’ dumitale, directoru’ de la IGO, să mă angajeze ca teracotist-montator, m-aș înmuia la inimă și aș aduce ușurare și caznei ăsteia care te face pe dumneata să bătătorești drumul până la poarta mea.

Și, după un zâmbet care îi sugera tatei că interlocutorul i-a înțeles vicleșugul, tovarășu’ director deveni îndată explicit asupra părții lui de implicare în tactica tatei.

      - Dom’ Neculai, nu-ți promit că plimbarea mea silită pân’ la poarta dumitale se va încheia pe calea asta, dar… vom trăi și vom vedea.

Și uite-așa, istoria trecerii tatei la colectiv nu poate fi socotită nici vreo eroică rezistență, ca prin alte părți ale țării, dar nici o pagubă cu totul pe degeaba. Căci după ce mamei i se mai potoliră bocetele după Florica, iapa pe care am călărit-o fără frâu și fără să știu de șa până a luat-o colectivul, tata deveni muncitor cu simbrie regulată, navetist (cu bicicleta) la Pașcani și în toate satele cu școli (încălzite cu lemne) arondate acestei întreprinderi orășenești. Ba deveni și fruntaș în întrecerea socialistă (fără condiția de a fi fost membru de partid), ca să ne mândrim noi, plozii lui, deveniți între timp liceeni, privindu-i bustul fotografiat la panoul public, expus văzului unui oraș întreg. Desigur, în mintea noastră încă necoaptă, nu puneam la socoteală atunci că nu toți locuitorii orașului Pașcani aveau să treacă, în șir indian, prin fața sediului întreprinderii de pe Str. Mihail Kogălniceanu, cu panoul de onoare expus la poartă.

Gheorghe Pârlea

STEJARUL LUI ANDRIUȚĂ (sau... A fost doborât un mit local)

Trecutul, acest segment aparent comensurabil al timpului, perceput anterior Prezentului, trezește în noi adesea o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aievea.

Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme, mi-a fost declanşat şi mie ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală expresă) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Miroslăveşti/ Miroslovești îl numesc Stejarul lui Andriuţă. Arborele acesta care vine din istorie a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care, iată, i-am prelungim trăirea, într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală.

Bătrânul arbore de la Navrăpeşti (fost sat, înglobat în Miroslăvești) ar mai fi-nsoţit viu, poate, încă multe generaţii de miroslăveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem dădea şfară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sărguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături (și nu numai) camioanele şi remorcile ceapeului lepădau sacii cu otrava “necesară” câmpului la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că stejarul va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn din umbra uriaşului. “I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l şi deplângându-i soarta. Copacii însă mor în picioare, sugerând omului că moartea poate fi întâmpinată cu demnitate.

Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului, a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală, atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric – Comunismul – , cealaltă, reparaţia necesară, pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic.

Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici ”...chiar de către Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. “Ba de bunicii lui Ştefan...”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.

Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute, că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din vârful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun, prin ştafeta fumului de clăi arzânde. Aşa trebuie să fi fost, căci stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful arborelui străjerul să observe peste coamă, fără a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor.

Şi-a mai avut el, stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă prin Sfânt Testament urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls, provocat de o energie cosmică pe care o numim adesea chemarea străbunilor, l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor, avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi cu numele Navrapescu (ulterior Şoimaru) pe meleagurile noastre. 

Profesorul Vasile Șoimaru nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, prin Stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale l-a îmbrăţişat cu un ochi de artist şi cu unul tehnic (aparatul său de fotografiat, cumpărat personal din SUA). În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimăreștilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului. Deşi o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi din afara României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie, Stejarul din Miroslăveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografist.

*
Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfărşit de iunie 2008 prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama neorânduielilor noastre în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24 iunie, meteorologul de serviciu, un ginere miroslăveştean, îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adăpost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe uliță pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului, stejarul cel bătrân de pe moşia Năvrăpeştilor avea să înfrunte, pentru ultima dată, balaurul cel veşnic al Cerului.

N-a trecut mult însă până ce, pe uliţe, larma copiilor a spart liniştea de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, s-a desprins o voce precipitată: “Bunicule, a căzut stejarul! A căzut Stejarul lui Andriuţă!”.

La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipă spontan pe Toma necredinciosul. Stejarul era uscat, ce-i drept, dar totuşi un... colos.

Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. “Aşa-i, bunicule!” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru...”expertiză”. Şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a urcat în automobil şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria a acestui martor special al ei. S-a întors marcat, precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a adus un ciot, drept mostră pe care s-o împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie "Românii din jurul României, în imagini", pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii o sută de mii de kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că stejarul nu arată bine. M-am simţit oarecum afectat, deşi n-avea nicio noimă remarca basarabeanului, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, mi-a telefonat cu un motiv care, la fel, părea confuz. Să fi fost asta o...premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!

I-am trimis profesorului doctor Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea, n-am primit nicio reacţie. Mi-am închipuit și de ce, fără a avea pretenţia că am cât-de-cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole al proprietarilor de la Năvrăpeşti muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pur-sânge, Speranţa Unirii.

În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Anume, Răsăritul, semnul cerului cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un parcurs bun azi, într-unul la fel mâine... Până ce totul devine ieri. Ieri, dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din gneraţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie. 

Gheorghe Pârlea

Notă: Stejarul avea vârsta de puțin peste 600 de ani, stabilită științific la Gradina Botanică din Iași de dr. ing. Ionel Lupu, specialistul care putea fi văzut adesea cercetând starea de sănătate a Teiului lui Eminescu din Parcul Copou (Iași).

Valoarea dragostei paterne, într-o pildă reconstituită după audiție

 

Săteanul cel cu grijile gospodăriei încălecate pe îmbătrâniții lui umeri, iată, e într-o necesară pauză de odihnă. Și fiindcă mă identific cu el, găsesc în asta un prilej ce-mi dă ghes să-mi fixez, printr-o reproducere aproximativă, o pildă oferită cunoașterii de către preacucernicul părinte Ciprian Hapliuc, pe atunci slujitor al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Brătești. A povestit-o în finalul slujbei dedicată Tainei Sfântului Maslu, săvârșită la Biserica „Sf. Treime” din Miroslovești. Pilda are temă laică, dar părintele Ciprian, în mod inspirat, a găsit calea de a interpreta învățătura pildei în registru religios. Și iată povestea, așa cum mi-a rămas mie în „înregistratorul” propriu, acum perturbat de "paraziții" vârstei.

*

Un nobil renumit pentru bogăția și înțelepciunea lui (rară asociere de valori la aceeași persoană!) avea un singur fiu, pe care l-a crescut cu multă dragoste părintească. Bogăția nobilului era alcătuită cu preponderență din renumite opere de artă cu autori celebri.

În epoca lui de viață, se porni un război, la care, în spiritul bunei educații, fiul nobilului se oferi să participe, cu virtuți de bun oștean și cu un pronunțat spirit camaraderesc. Lupta alături de un prieten ce-și făcea ucenicia în arte, ostaș căruia, într-un episod de luptă, fiul nobilului îi salvă viața. Drept recunoștință, cel scăpat de la moarte îi pictă salvatorului său chipul. Desigur nu chiar în tușele cele demne de arta la care autorul aspira, căci talentul său abia mijea.

Într-un final însă, războiul aduse fiului de nobil clipa fatalității. Acesta pieri eroic într-o bătălie. Printre lucrurile aparținătoare celui căzut în luptă, tatăl eroului primi și portretul fiului său, realizat cu stângăcie de către pictorașul cu mână încă neformată. Deși fără valoare artistică, constatare facilă pentru ochii colecționarului de artă, inima frântă a tatălui adăugă tabloului cu chipul fiului pierdut valoare de neegalat, comparativ cu atât de prețioasele capodopere din colecția sa.

Durerea pierderii fiului îi scurtă nobilului viața. Cu câteva zile înainte de a-și da duhul, colecționarul întocmește testament cu prevederea expresă de a i se scoate la licitație tot patrimoniul său de artă.

Spre mirarea participanților, veniți în număr mare, licitația începu cu lucrarea din colecție care avea cea mai palidă valoare, portretul fiului proprietarului. Deși prețul de început al licitării era mic, nimeni nu oferi suma cerută. Cota de cerere scăzu din ce în ce mai mult, dar interesul pentru tablou continua să lipsească. În sfârșit, abia când se ajunse la un preț insignifiant, un angajat mărunt al nobilului, care îl prețuia mult pe tânărul din portret, se oferi să cumpere tabloul.

Acum, colecționarii aflați la licitație jinduiau să vâneze adevăratele valori ale tezaurului artistic oferit la vânzare. Cu o mină solemnă, mijlocitorul licitației, secondat de executorul judecătoresc, anunță cu gravitate: „Domnilor, licitația a luat sfârșit. Conform unei clauze din testamentul proprietarului, cine cumpără portretul fiului său obține, în același preț, toate valorile scoase la licitație”. Stupoare!

*

În finalul cuvântării de încheierea a slujbei de Sf. Maslu, părintele Ciprian ne-a dat de înțeles că atitudinea celor veniți la licitație, ignorând și disprețuind, în neștiința lor, ceea ce nobilul tată prețuia cu neasemuire, e totuna, din păcate, cu ignoranța noastră întru cele creștinești. În timp ce licitanții aceia au pierdut comori lumești, noi, ignorând dragostea Tatălui Ceresc pentru Fiul Său, vom pierde comorile Cerului.

(Gheorghe Pârlea)

Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!

Prolog

Despre calvarul din prizonierat al fraţilor Manole şi Nică Pintilii am aflat încă de copil de la mama, sora celor doi. Amândoi au scăpat de moarte, moartea cea disimulată fie în glonțul inamicului, fie în vietatea cea care se insinuează în trup prin intermedierea păduchelui, unicul agent, spun specialiștii, al tifosului exantematic. Cei doi frați au plecat din lume pe rând, la bătrânețe avansată, dovadă că… „ce ți-i scris în frunte ți-i pus”.

Pe vremea când a început să-mi dea ghes interesul pentru ceea ce neglijasem până atunci, anume îngrijirea de memoria locului de baștină, în una din zile l-am rugat pe moş Manole să-mi împrospăteze memoria cu privire la caznele lui din prizonierat, despre care îmi povestise câte ceva mama. A fost ca şi cum aş fi pus un magnetofon în priză. Cu o emoţie specială, născută din îngemănarea sechelelor suferinţei sale din război cu efectul preţuirii mele exprese faţă de tenacitatea prizonierului care a fost, interlocutorul meu a intrat într-un fel de transă. "Transportat" complet în trecut, mi-a fost imposibil să-l mai pot opri pentru a-i dirija evocarea. Povestea neselectat tot ce i-a marcat viaţa în acei ani de coşmar, folosind când persoana întâi, când pe a doua. La persoana a doua, intona milităreşte comenzi, atât pe-ale sergentului care a fost, cât şi pe-ale superiorilor lui. O făcea cu o exactitate uluitoare şi cu expresia unei posturi reale. Ca să pot sintetiza avalanşa de informaţii din care se desprindea povestea prizonieratului celor doi fraţi mirosloveşteni, am recurs la o prelucrare pe care o redau cu temerea că nu voi reuşi să sugerez cititorului o reprezentare cât de cât apropiată de realitatea terifiantă trăită de cei doi ostaşi din Mirosloveşti.

*

Maranda Pintilii era o femeie simplă şi evlavioasă. Înainte de a se declanşa cel mai crunt război al omenirii, care a provocat peste cincizeci de milioane de victime, ţărăncii din Mirosloveşti îi răpiseră deja cinci copii bolile copilăriei – un alt fel de război, poate mai crud  decât cel propriu-zis, căci victimele lui erau de regulă copiii. Durerea pierderii celor doi prunci gemeni, amândoi băieţi, apoi a celui ce părea că a scăpat de bicisnicia vârstei infantile, căci avea vreo doisprezece ani, nu se stinsese încă în sufletul acestei mame nemângâiate. O întărea însă, în suferinţa ei, pilda lui Iov cel din Biblie şi ceilalţi copii care i-au rămas în viaţă, între ei Nică şi Manole, nădejdea bătrâneţii ce urma să-i vină.

În pragul războiului, Nică era deja însurat şi avea şi trei prunci de crescut, iar Manole era tocmai la vârsta când ţara îl cerea la oaste. Acum însă, ţara avea nevoie de mai mulţi ostaşi, aşa că n-a scăpat de rechemare la datoria ostăşească nici bădiţa Nică, cum îi zicea fratele mai mic. Biata mamă ştia ce înseamnă războiul din cele ce văzuse în celălalt, din care bărbatul său a avut norocul să se întoarcă. Aşa că îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu, pe Care-L implora cu rugăciuni adânci să-i ajute pe băieţii ei să împărtăşească norocul oşteanului din primul război, oşteanul care, atunci, îi era deja unuia dintre ei tată, celuilalt urmând să-i devină după lăsarea la vatră. Se ruga întruna în casă, în ogradă, la câmp sau la poartă, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, în ambele sensuri ale acestuia: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!

Ani de zile, mama ostaşilor din Mirosloveşti n-a primit nicio veste despre băieţii plecaţi la război, nici măcar pe aceea că prima invocare din rugăciunea ei se împlinise deja. S-a întâmplat pe undeva aproape de Tiraspol. Coloane de prizonieri români, aflate în marşuri chinuitoare spre Rusia sau Ucraina, îşi întretăiau drumurile pe pământul fraţilor de neam de peste Prut. Coloana celor vreo sută de prizonieri, care îl avea comandant, pus de ruşi, pe sergentul Manole V. Pintilii, a primit îngăduinţa nesperată a pazei sovietice de a se opri la o fântână. În timp ce a băut fiecare în fugă un pumn de apă rece, care avea să le ţină şi de foame, iar câţiva dintre nefericiţi şi-au oblojit cu bucăţi din cămăşile slinoase rănile din tălpi, a ajuns la acel loc de răgaz încă o coloană de prizonieri. De fiecare dată când avea asemenea prilej, cu vocea înecată de emoţie, Manole întreba: "Fraţi români, nu-i cumva printre voi şi frate-meu, Ion Pintilii?" A întrebat şi de data asta, dar acum a făcut-o sub impulsul unei speranţe pe care n-o mai avuse până atunci. Simţea că de undeva, din mulţimea amărâţilor care mergeau către "Golgota" lor de muritori, o voce îi va răspunde: "Unul Pintilii îi mai la coadă…". Sergentul care-şi căuta cu ardoare fratele crezu că răspunsul la întrebarea de acum e doar ecoul speranţei lui. Dar vocea era aievea si continuă să răsune a nădejde: "Nu-l ştiu după numele mic…Du-te de vezi dacă-i frate-tău…". Şi în timp ce ruşii care-i însoţeau fumau "în ştafetă" o ţigară ieşită din manufactura ambulantă a unui soldat român, căruia îndeletnicirea aceasta sporadică îi era leac de alinare, Manole îşi zări fratele. "…Bădiţă Nică!…". Atât putu rosti sergentul, căci îl gâtuia plânsul, ca şi pe frate-său, cu care nu se mai văzuse de trei ani.

Acum se întâlniseră, dar aveau itinerare diferite. Ce era de făcut, ca fraţii să rămână împreună? Ruşii îi număraseră, iar lipsa unuia dintre prizonierii din coloană nu putea fi justificată, la raport, de comandantul-prizonier, decât dacă absentul murea pe drum. Schimbul între oamenii din coloane diferite nu era acceptat de ruși. Și nici de către prizonieri, fiecare crezând în destinul lui. Norocul sergentului Pintilii veni din faptul că în coloana sa murise un nefericit. Şi iată-l pe tânărul evlavios, pentru prima şi singura dată, bucurându-se de moartea unui semen. Propuse comandantului român al celeilalte coloane să i-l dea pe frate-său în schimbul mortului din coloana sa. Deşi se temea de eventuale consecinţe, acesta acceptă şi raportă însoţitorilor ruşi moartea prizonierului, cerând permisiunea să-l îngroape. Fără nici o expresie pe chip, unul din ruşi se deplasă spre locul unde Pintilii săvârşise substituirea şi se convinse de existenţa mortului. Făcu un semn precipitat comandantului care-l avea acum în inventar pe nefericitul răposat, din care gest acesta înţelese că nu e timp de îngropat morţii. Şi dădu semnalul de plecare. 

Calvarul drumului, fie pe jos, fie în camioane "Molotov" fără prelată ori în trenuri de marfă ticsite cu pradă metalică de război, foamea şi setea îndurate au adus în lagărul din Donbas mai degrabă nişte suflete încă pâlpâind, decât nişte trupuri destinate să clădească abataje în celebrele mine ucrainene.

Cei doi fraţi Pintilii au fost repartizaţi în formaţii de muncă diferite. Truda lor de prizonieri trebuia să se consume la suprafaţa minei, cărând trunchiuri de copaci, preluate dintr-un loc unde tulpinile din codri erau lepădate de alţi nefericiţi. Pentru a-l putea transporta, sub un trunchi de vreo 400 de kilograme se chirceau între opt şi zece prizonieri. Până la stivă îi pândeau capcane care zdrobeau zilnic trupuri aproape stinse de foame, frig şi boli.

Deşi era doar un schelet, Manole nu era omul care să se lase învins cu una cu două. Nu se gândise la moarte nici sub gloanţele şi schijele războiului, fiindcă, mai mult decât alţii, îl luase pavăză pe Dumnezeu şi credea cu tărie în ziua cea mare a întoarcerii acasă. Frate-său mai vârstnic îl ocăra mereu că nu se cruţă. Îl vedea întruna la capătul din faţă al trunchiului, acolo unde primejdia strivirii se dovedise a fi mai frecventă.

Într-o zi, bădiţa Nică scăpă din nou de sub pază şi dădu fuga pe la frate-său, cu grija încuibată, încă din copilărie, în sufletul fratelui mai mare faţă de cel mic, deşi el era mai vulnerabil în condiţiile de acum. Dorul de cei trei prunci de-acasă şi teama că nu va rezista până la vremea întoarcerii la ei îi slăbiseră puterile peste măsură. Mai era aici şi grija pentru Manole, care parcă-şi provoca destinul prin mărinimia lui de-a se expune în locul altora.

Paşii împleticiţi ai bădiței Nică îl aduseră în acea zi pe fratele mai mare către frate-său, ca o prevestire rea. Tocmai când ajunse în zona de lucru unde-l găsea adesea pe Manole, o grămadă de umbre îmbrăcate în mantale zdrenţuite făcuse un fel de cupolă asupra unui trup neclintit, cu tâmpla brăzdată de linii sângerii. Îşi făcu loc şi Nică Pintilii în acea adunătură de trupuri, după ce păşise peste un trunchi rostogolit nefiresc în preajma acelei grămezi de oameni. Simţi deodată cum i se taie picioarele, căci recunoscu acolo, jos, trupul fratelui său. Cu mâinile nesigure, începu să-i frece faţa cu zăpadă, în speranţa că Manole zace doar într-un leşin. Frate-său nu dădea însă nici un semn de viaţă. Cei din preajmă îl priveau cu milă pe cel care-L implora pe Iisus să repete minunea cu …învierea lui Lazăr. Bădiţa Nică îşi ridică fratele inert în şezut, îl prinse de subsuori şi începu să-l târască spre ieşirea din lagăr. Striga cât putea într-o rusă stâlcită după ajutor.

Când a înviat din moarte, Manole se trezi împresurat de trei bărbaţi îmbrăcaţi parţial în alb, într-o încăpere cu pereţi din zid. Trăind de mult timp numai în barăci de scânduri, nu-şi putea explica cum a ajuns într-o asemenea clădire. Avea să se dezmeticească mai târziu, când află că a zăcut acolo, la spital, în neştire, vreo trei zile. A fost norocul lui să se afle în acel spital un medic român, devotat jurământului lui Hipocrat. Acesta ceruse sprijin unui medic neamţ, cu care doctorul român împărtăşea acelaşi statut de prizonier de război. După vreo lună, cu auzul slăbit, aproape de surzenie, Manole Pintilii reveni în lagăr, inapt însă pentru muncă.

La puţin timp după accidentul lui Manole, veni sorocul lui bădiţa Nică să se apropie de buza prăpastiei dintre viaţă şi moarte, căci se îmbolnăvise de tifos. În lagărul lor numai unul scăpase cu viaţă până atunci din agonia acestei boli cumplite. Fusese dus în baraca cea izolată, căci acesteia i se destinase rolul de lazaret (loc de carantină pentru bolnavii contagioşi). Era rândul lui Manole acum să se îngrijească de frate-său, înfruntând ameninţarea contaminării. Bădiţa Nică, pendulând între cele două maluri ale Styxului, cu ultimele puteri, se ruga de el, plângând, să nu se mai apropie de lazaret. Nădejdea lui era acum în supravieţuirea fratelui mai mic, căci numai el le mai putea ţine loc de tată credincios copilaşilor lui de-acasă, în caz că el nu va găsi putere să reziste. Apoi, nu suporta gândul că inima mamei, care-i aştepta de ani de zile, ar putea rămâne nemângâiată până la moarte, în cazul că nu s-ar întoarce niciunul dintre ei.

Într-o zi, inevitabilul se produse. Manole deveni şi el locatar al lazaretului din lagăr. Şi dacă tot a trebuit să înfrunte moartea, ceru să o facă îmbrăţişat cu fratele său, adică în acelaşi pat. În el, mezinul, încă mai licărea un pic de speranţă, pe care dorea s-o împărtăşească acum cu bădiţa Nică. Au trecut amândoi prin toate etapele bolii. Manole însă rezista bine. Rupea de la gura lui din cartoful fiert, primit o dată pe zi, ca să-l întremeze pe frate-său. Avea cu el şi o carte bisericească, de fapt o epistolie, pe care i-o puse mama-sa în sân la plecarea de-acasă. Se aşeza în genunchi în mijlocul barăcii şi citea cu voce tare, pentru toţi bolnavii, cuvintele întăritoare, de fapt singurul tratament pe care aceştia şi-l puteau administra – pentru suflet, căci pentru trupul bolnav cei cu tifos nu primeau nimic. Totul era la cheremul rezistenţei propriei naturi. Toţi bolnavii erau numai piele şi oase, dar câţiva dintre ei au supravieţuit. A scăpat chiar şi cel care avea la un moment dat cele mai mici şanse: Nică Pintilii, cel care avea de crescut trei copii, misiune pentru care rămânerea în viaţă era o condiţie invariabilă. Toată viaţa sa avea să-l privească pe frate-său, Manole, ca pe salvatorul lui deşi, în această privinţă, loialitatea lor frăţească se manifestase într-o ideală reciprocitate.

Într-o dimineaţă senină de aprilie, 1946, când pe crengile pomilor înmuguriţi cântau graurii, la o poartă de gospodari din Mirosloveşti, o mamă murmura pentru ultima oară, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, rugăciunea pe care o rostise de o sută de ori pe zi, pe durata a cinci ani, de când amândoi băieţii îi plecaseră la război: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!". Prin colbul uliţei, stârnit de hârjoana inocentă a câtorva copii, ochii împăienjeniţi de-atâta plâns zăriră două siluete, apropiindu-se agale şi sprijinindu-se una pe alta. Nu recunoscu în cei doi pe fiii ei, dar era încredinţată că nu puteau fi alţii. Dumnezeu nu putea ignora puterea credinţei acestei mame din Miroslăveşti. Şi aşa a şi fost.

După ani mulţi, când tocmai îl împlinea pe cel de-al optzeci şi patrulea, Maranda Pintilii pleca împăcată acolo unde "…nu este durere şi nici întristare", avțndu-i la căpătâi pe cei doi băieţi ai săi, Manole şi Nică, pentru care ea consacrase, la scara unei arii spirituale locale, măsura-etalon a dragostei de mamă.

Gheorghe Pârlea

FOTO: Unul dintre eroii evocării, la Monumentul eroilor mirosloveșteni din incinta Primăriei, primind informații de la nepotul său de soră (profesor de istorie).

ALEXANDRU LAMBRIOR, posibil nepot celebru al baștinei mele

(O pledoarie pentru revendicarea junimistului ca posibil nepot celebru al baștinei mele

*** 

O comunitate urbană sau rurală își conturează personalitatea prin faptele oamenilor săi. Adesea, în sânul comunității se remarcă unele persoane cu performanțe în diferite domenii. Biografiile acestora - de regulă, oameni din lumea trecutului - suscită interesul celor din lumea prezentului. Într-o cărticică monografică* a satului Soci (din comuna mea, Miroslovești) menționam, în subsidiar, că o personalitate celebră a filologiei începuturilor (ca știință) ar fi nepot al respectivului sat. E vorba de junimistul Alexandru Lambrior (prieten cu Creangă și Eminescu), pionier al lingvisticii românești, cu studii la Sorbona, membru al Societății Franceze de Lingvistică și al Academiei Române. 

Faptul că bunicul lui Al. Lambrior, Vasile Cumpătă, e menționat în sursele bibliografice cu proprietăți într-un sat cu numele Soci pare a fi o certitudine. Dar informațiile care ar trebui să întărească filiația numitei personalități cu satul Soci din comuna Miroslovești (azi în județul Iași), și nu cu unul din satele Soci din județul Neamț (sunt două cu acest nume), impun o anume rezervă, datele fiind puține și sumare. Imprecizia asupra identificării unității administrative de apartenență a satului Soci e asumată chiar și de confratele junimist al lui Lambrior, G. Panu, autorul vol. Amintiri de la Junimea***. 

În 2018, când am inserat informația în amintita lucrare monografică, nu aveam cunoștință și de sursa pe care o invoc mai jos ca fiind, poate, cea mai credibilă informație care atestă clar că Vasile Cumpătă, bunicul lui Al. Lambrior își avea proprietatea în satul Soci din județul Suceava (mai apoi județul Fălticeni, Iași în prezent). Mă refer la comunicarea lui Constantin Cornescu, nepot (de soră) al lingvistului, intitulată „Ceva despre Al. Lambrior” și inserată în publicația „Arhiva”**, organ al Arhivei Societății Științifice și Literare Iași, secțiunea Societatea Istorico-Filologică. 

În căutările mele, nu am găsit invocată sursa numită în biografiile sumare ale lingvistului fălticenean, izvor care n-ar trebui să lase dubii serioase asupra localizării satului de proveniență al bunicului lui Al Lambrior. Suplimentar, iată ce ar mai întări – printr-un exercițiu de logică, sprijinit pe informațiile din sursa invocată deja – faptul că baștina tatălui Marghioliței, mama junimistului, e satul Soci din județul Iași, și nu unul din cele două ale județului Neamț. 

Vasile Cumpătă, avea nouă fete și un fiu. Fiica lui, Profira, și singurul fiu, Iordache, s-au căsătorit la Mitești, în comuna Miroslovești, ceea ce induce că mariajul s-a făcut, firește, în arealul baștinei familiei Cumpătă, respectiv Soci, comuna Miroslovești. Ar mai fi de reținut și că în satul ieșean Soci încă se perpetuează antroponimul Cumpătă în rândul sătenilor. 

Iar pentru cazul că planează aici și eventuala întrebare: „… de ce interesul monografistului pentru nepoți, căci de regulă fiii locului sunt cei care fac obiectul monografiilor?”, răspunsul n-ar fi chiar dificil de încropit. Căci ar fi greu de acceptat ignorarea completă a filiația unor nepoți celebri cu satul/ urbea bunicilor, ruperea de spiritualitatea care gravitează mereu în jurul ogrăzii copilăriei nepoților veniți în vacanțe la bunici. Și viceversa, băștinașii contingenți sau nu cu acești vizitatori statornici sau sporadici ai meleagului lor nu și-ar rupe definitiv amintirile (directe sau moștenite) legate de aceste relaționări, fapt care măcar ar putea provoca asocierea subsidiară, în unele lucrări editoriale, a numelui satului/ orașului, cu numele nepotului descins, prin părinți, de pe respectivele meleaguri. Știu bine ce înseamnă asta, spre exemplu, pentru satul Verșeni, meleagul bunicilor lui Mihail Sadoveanu, satul fecundei copilării care l-a modelat întru multe din cele ce aveau să-l împlinească pe inegalabilului prozator. 

Gheorghe Pârlea

 ________________________ 

*”Satul Soci – La răscrucea orizontalei cu verticala”, Gheorghe Pârlea, Ed. Tehnoppres, Iași 2019 **„Arhiva”, XXXII, nr. 03-04, iulie-octombrie, 1925 (director Ilie Bărbulescu)

*** G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, volumul I, Editura Adevărul, 1908

Bunicul și… haiducul

 

(Din mapa monografistului local)

În satul meu, copilăria mi-a imprimat în memorie, între altele, și numele Coroi. Îl purta ultimul haiduc moldav. Pesemne haiducul acesta  a ușurat de ceva bunuri și pe moșierul Dimitrie-Mihail Sturza, cel cu moșie și în satului meu. Altfel nu se explică rezonanța numelui haiducului în satele de pe valea din avalul râului Moldova, căci el haiducea mai ales pe meleaguri botoșănene. Sau se va fi povestit, poate, despre el la Hanu Ancuței, de unde știm că Mihail Sadoveanu își extrăgea substanța cărților sale cu haiduci. Pe haiducul său de la Han însă îl chema Haralambie, nu Coroi.

În sat, un vecin de-al meu, om aspru în purtare, avea porecla Coroi. Când adunam informații pentru monografia comunei mele, l-am întrebat pe unchiul meu dinspre mama, bătrân cu memorie bună, ce legătură are săteanul acesta cu haiducul Coroi. „N-are nicio legătură, nepoate”, îmi zise el. „Nici măcar nu-și merită porecla. Coroi nu era un om rău. Era haiduc, iar haiducii erau oameni buni, că luau asupra lor năduful celor obidiți. Dar îți voi zice eu îndată și ce mirosloveștean a avut de-a face cu haiducu’ Coroi, fără să știe însă că e chiar omul cel căutat cu sârg de jandarmi. Ghici cine-i!… Că-i unul din cimotia noastră… E chiar bunicu' tău!”, exultă moș Manole al meu, spre a puncta surpriza.

Iată și povestea legăturii episodice a bunicului meu cu haiducul Gheorghe Coroi, poftit la ștergarul lui cu merinde, întins lângă miriștea boierului cu moșie în câmpia Bahluiului. În prima jumătate a sec. al XX-lea, sătenii mei înjugau boii la carele lor cu roți de lemn, și porneau, în caravane, spre moșiile de la câmp, unde se tocmiseră cu arendașii să execute secerișul orzului și grâului, cu simbrie în bani și  oarece tain în mălai și o bucată de caș. Era calea prin care acești țărani cu pământ puțin își puteau plăti impozitele și acoperi nevoile casnice. În șirul acesta de care s-a aflat în multe veri și bunicul meu, tatăl mamei.

Într-o vară a celui de-al patrulea deceniu al veacului deja amintit, secerătorii sezonieri de pe moșia unui boier din câmpia Bahluiului se retrăseseră la o margine de lan pentru hrănirea trupurilor ostenite de muncă. Bunicul și membrii familiei sale tocmai se așezaseră în jurul ștergarului întins pe un pâlc de iarbă de lângă miriștea rezultată din osârdia lor de secerători. N-apucară a lua prea multe îmbucături, când un străin își lasă umbra trupului peste mămăliguța lor de lângă felia de caș și două-trei cepe. Se făcu schimb de binețe, după care străinul intră în vorbă cu pâlcul de secerători. Întrebă de calea prin care ar putea intra și el în slujba asta sezonieră la boier, despre unde se află locul în care se poate tocmi, de unde se ia simbria și alte câteva curiozități ce păreau firești. Văzându-l ca pe unul de-al lor, bunicul chiar îl pofti la ștergarul său cu merinde. Străinul însă se arătă preocupat de punerea cu grabă în fapt a celor pentru care a depănat atâtea întrebări. Mulțumi secerătorilor cu vechime și plecă.

Ceva mai încolo de locul întâlnirii cu vorbărețul de ocazie, câteva perechi de ochi dintr-o altă ciotcă de secerători observară că bărbatului care se desprinsese de grupul mirosloveștenilor îi scăpă ceva în urma lui. Un băiat de vreo 12-13 ani îl strigă din urmă: „Bădie, ți-o chicat ceva din buzunar.” Cel ce păru neatent cu lucrurile sale îi răspunse copilului cu un oarece subînțeles: „Eu n-am avut nimic în buzunare, băiete!” Și plodul pălmașului se repede să vadă ce i s-a năzărit. Era un șumuioc cu câteva bancnote mari, legat cu o ață. Cică ar fi fost prețul unei junici de peste un an.

A două zi, miriștea țăranilor de la malul Moldovei se umplu de jandarmi, unii, veniți călări, alții – pedeștri. Erau însoțiți de boier și arendaș, iar un jandarm călare întreba, din ceată în ceată, unde-s cei de la Miroslovești. Se aflase că aceștia – și Pintilii al lor, adică bunicul meu – au fost văzuți împreună cu cel care în noaptea abia trecută a prădat la locul unde arendășia își încropise aria și sediul de sezon. Aveau acolo plata pentru secerători și cașurile pentru tainul tocmit cu aceștia. Te miri cum, hoțul îi legase fedeleș pe cei doi paznici, iar el își făcu treaba cu spor. Pe lângă asta, urmele unei căruțe dovedeau că tâlharul nu era unul de rând și că avea complici. Desigur, bunicul chemă repede martori dintre secerătorii cei adunați la ancheta ad-hoc din câmp, spre a dovedi că el a fost doar unealta întâmplării, că era doar unul dintre cei din calea hoțului. Arătă că acel necunoscut bănuit a fi hoțul a mai zăbovit și la alte pâlcuri de secerători, cu întrebări aparent nevinovate. Și că el, presupusul complice, e cunoscut de consătenii săi, aflați de față, ca om așezat la casa lui, cinstit și secerător cu vechime la boierul păgubit.

După anchetă temeinică, s-a dovedit că tâlharul n-a fost altul decât Gheorghe Coroiu. Haiducul, prins de câteva ori de jandarmi dar scăpat, și-a mărturisit într-un final isprăvile haiducești, între care și prădarea boierului cu secerători veniți din valea Moldovei. În 1936, procesul lui Coroi și al complicilor săi, desfășurat la Bacău, a devenit un eveniment național. Bacăul ajunse atunci centrul de interes al presei. Au fost angajați în proces circa 500 de persoane: oficialii procesului, incriminații, și martorii aduși într-un tren cu cinci vagoane și cazați la o unitate de jandarmi. Presa a dat o conotație socială evenimentului. În unele ziare, Coroi era prezentat ca fiind mai degrabă un mafiot de genul celor din SUA, susținut de unii potentați ai timpului, între care omul politic A. C. Cuza.

Cel mai probabil, Gheorghe Coroiu a fost un haiduc întârziat, nu tâlhar în înțelesul comun, cu empatie pentru cei obidiți, el însuși victima unor abuzuri ale reprezentanților administrației locale. A prădat dar n-a ucis. A fost condamnat, după șaisprezece zile de dezbateri, numai la cinci ani de închisoare, spre stupoarea clasei sociale din rândul căreia haiducul își alegea victimele. După ispășirea pedepsei se presupune ca a fost racolat în serviciile secrete ale regimului comunist. Un sătean care l-a cunoscut bine încă din tinerețe le-a destăinuit prietenilor că l-a revăzut îmbrăcat în uniformă de ofițer de jandarmi. După război, nu s-a mai aflat nimic despre el. Sunt presupuneri că ar fi murit în război, pe Frontul din Răsărit.

Gheorghe Pârlea

Foto: Gheorghe Coroi(u) – despre care se zice că ar fi fost ultimul haiduc