Apel de necesitate către enoriașii Parohiei "Sf. Treime" din Miroslovești (județul Iași), către fiii și nepoții desprinși cu traiul de baștina înaintașilor mirosloveșteni, către binevoitorii fără filiații cu obștea în cauză

Biserica rugătoare a satului Miroslovești (județul Iași) are lăcașul, care dăinuie de un veac, în masivă renovare începând din vara anului 2017. Ne aflăm acum, asupra iernii, în etapa acoperirii cu tablă de cupru a noii șarpante a Bisericii. 

Urmare, între altele, a scăderii puterii economice a enoriașilor parohiei, donatori de bază în această costisitoare întreprindere, și a creșterii prețurilor materialelor de construcție, suntem amenințați de întreruperea lucrărilor, implicit de efectele neprietenoase ale iernii asupra părții de acoperiș pentru care nu mai avem tablă - un necesar de circa 300kg - și nici resurse financiare, respectiv un necesar de circa 30 000 lei. 

Cele mai sus relevate ne determină să vă adresăm, cu speranță, acest apel la a empatiza și solidariza cu noi, cei implicați în cele cerute de buna desfășurare a lucrărilor, spre a obține sprijin în urgentarea finalizării lucrărilor la acoperișul lăcașului Bisericii. 

În contextul apelului nostru, ne punem nădejdea și în posibilitatea unor eventuali donatori de a decide redirecționarea unui anume procent (consacrat de lege) din impozitul pe venit, către instituția noastră de cult. 

Contul Parohiei „Sf Treime” Miroslovești: Banca Transilvania, Agenția Pașcani, Cod IBAN: RO71BTRLRONCRT0P39850801 

Cu mulțumiri adânci, 

în numele Consiliului parohial, 

Gheorghe Pârlea și Ioan Gospodaru 

(Cu acordul preacucernicului părinte-paroh Liviu Siminciuc)

MICUL MEU JURASSIC PARK

…Deodată mi se deschide privirii un teren a cărui geometrie e mărginită de laturile unui dreptunghi – zgârcit, ca arie. Un grohotiș cu pietre calcaroase, de un crem spre alb, îi pavoazează suprafața. În mijlocul acestui spațiu ciudat tronează un conglomerat care surclasează cu mult dimensiunile celorlalte pietre. Are mărimea și forma trunchiului unei vite mari.

Mă mir de ineditul priveliștii, când, și mai surprins, observ că, în răstimpuri scurte, megabolovanul se mișcă spasmodic pe loc, ca și cum în lăuntrul lui s-ar afla o ființă vie și, numaidecât, mare și puternică. Mă cuprinde panica, căci pare a-mi fi dat să fiu martor la un fenomen ce mă trimite hăt înapoi, în timp, spre Jurasic și Cretasic.

Încetul cu încetul, în balansarea sa, ovalul calcaros își leapădă din epiderma lui groasă și neregulată, în sunetul caracteristic pietrelor, solzi de diferite dimensiuni. Bucățile de piatră se rostogolesc spre picioarele mele. Pe ici-colo, în corpul bolovanului apar perforații. Prin ele văd – împietrit de ciudățenia fenomenului – ființa care viețuia în oul uriaș de piatră, rostogolit cine știe de unde, căci munții sunt departe de centrul de interes al peisajului.

Acum sunt edificat că-s martor la ceva istoric, absolut fenomenal pentru paleontologie. Și mă preocupă serios că nu e de față un specialist. În această idee, precipitat, am tentația să sun la 112 spre a semnala minunea și nevoia de a se trimite la fața locului reprezentanții științei. Dar pentru asta, ar trebui să mă deplasez la un telefon, ceea ce înseamnă că voi pierde momentul culminant al acestei întâmplări miraculoase. Renunț.

Frica și curiozitatea creează câmp de lupta în ființa mea. Învinge curiozitatea, stare care mă transformă într-un receptor profund motivat.

Curând, carcasa ființei preistorice se transformă într-un oval cu alveole dezordonate, rezultate din zbaterile evadării. Monstrul își forțează eclozarea și bucățile de piatră desprinse acutizează zgomotul. Un trosnet final e însoțit de crăparea latitudinală a carcasei și divizarea ei în două emisfere. Sunt jumătăți ale ceea ce mai rămăsese din oul uriaș în care a sălășluit – de când oare? mă întreb – ființa nemaivăzută nici măcar în ilustrații. Văzusem arătări zoologice neverosimile în secvențe din filmele celebrului Steven Spielberg, dar niciuna nu semănă cu aceasta. Nu seamănă lighioana mea întocmai nici cu primele viețuitoare ale Terrei, așa cum le știu eu din cărți.

Ciudat lucru, că frica îmi scade aproape de tot, iar curiozitatea mi se urcă la cota maximă. Îmi reprim tentația de a face pași înapoi și îmi pun senzorii analizatorilor la treabă.

Ființa scăpată din strânsoarea oului de piatră scoate un sunet slab ce aduce a scâncet de copil. Ca orice ființă abia născută, se află acum – îmi zic – într-o stare de surprindere față de noutatea mediului care i se relevă. Are poziția „în șezut” și își curăță pielea neagră, acoperită cu un puf înțesat cu pietriș mărunt din carcasa prenatală. Și mă privește, fără intenție agresivă, cu ochii rotunzi, negri, fixați în locul firesc al unui cap ce aduce cu al unui liliac uriaș. Restul corpului îmi dezvăluie un patruped cu degete de pasăre și cu coadă de reptilă.

Dau să fac un pas mai aproape de ființa preistorică, dar rămân cu piciorul în aer, descriind arcul pășirii doar pe jumătate. Aud confuz o comandă severă:

- Gata cu somnul, bărbate!...

Și vocea începe să capete oarece claritate:

- Grăbește-te de te îmbracă și mergi de dă drumu’ găinilor, că iar își scapă ouăle în murdărie! Auzi ce larmă e în coteț!… Mereu întârzii să le deschizi ușa. Sau vrei să schimbăm rolurile? Îmi convine… Numai că bucătăria, îndată ar căpăta duh, ca să se mire tare de ce i se întâmplă.

Buimăcit, încă pendulez între ciudatul vis de peste noapte și realitatea în care încearcă să mă readucă glasul celei ce, încă din... preistorie, îmi tulbură dulcele somn al dimineții. Ei, nu chiar din preistorie… Dar jumătate de veac e… puțin?

POST-SCRIPTUM: Evocarea, nu are nicio abatere de la coerența visului. Arar mi se întâmplă să rețin cu atâta fluență un vis. Specialiștii cred că dintr-un vis elaborat se rețin circa zece la sută. Am avut acest vis spre dimineață, în ultima oră de somn, după ce, trezit de o durere abdominală, ușor spasmatică, am adormit la loc. Creierul va fi găsit în asta un suport pe care și-a construit povestea în somn. Voi vedea dacă visul anticipează ceva la lumina zilei.

Gheorghe Pârlea

FOTO: Oul uriaș din piatră (așa-zis „orfic”, "cosmic"), descoperit în Portugalia și datat cu vârsta de 7000 de ani (ar avea filiație doar cu imaginea mentală a bolovanului din vis, nu și cu perioada animalelor Jurasikului.)

Copiii lui Mihail Sadoveanu (sau Părintele aflat între darurile și poverile părintești)

 

De când e lumea și nucleul ei social născut din asocierea bărbat-femeie, copiii au contribuit în mod determinant la cristalizarea conceptului de „familie”. Nașterea copiilor e însăși rațiunea existenței umane. Dar mai  presus de determinativul „copil” în cristalizarea numitului concept, copiii sunt bucuria supremă care desăvârșește starea de familist.

Faptul că Mihail Sadoveanu a avut unsprezece copii e privit în vremurile noastre postmoderne cu o ușoară mirare, însoțită de o subtilă mină ironică. Chiar unsprezece într-un singur mariaj?! Și asta, într-o familie de mic burghez?! Că în mediul țărănesc și în mahalalele orașelor, casele pline de copii nu miră pe nimeni.

Nu cunoaștem raționamentul familiei Sadoveanu legat de ceea ce în vocabularul de azi s-ar numi planning familial, dar n-avem multe încercări în a-l deduce (raționamentul, desigur). Cel mai aproape de concluzia la care aspirăm ar fi faptul că mama copiilor, coana Catincuța, i-a dorit și că eventuala opoziție a conului Mihail n-ar fi avut spor decât dacă el, soțul, ar fi recurs la o decizie ce îl privea exclusiv.

Pe seama „casei pline” a lui Sadoveanu, oamenii cei cu imaginație negativă au colportat fel de fel de vorbe: că cei unsprezece copii erau cu ceva în plus la număr, chiar până la 14-15, că prozatorul mai călca și pe-alături. Și aici se invocă până la plictiseală un singur caz, cel al Nataliei Negru, o prietenă de familie și o uceniță în ale scrisului ce lua lecții de literatutră la domiciliul maestrului. Cică ea a cauzat mentorului său un pumn în nas de la suspicioasa lui soție și un răspuns hâtru („M-am pălit la bărbierit, Prostirițo.”), dat de victimă inocentei sale copile (Profirița) la întrebarea „Ce ai pățit la nas, tăticuțule?”

Cu sau fără vorbe șoptite malițios, Mihail Sadoveanu, prolificul și talentatul prozator român, „un accident măreț al peisajului” literar românesc (ca și celălalt Mihai, poetul), a avut o familie mare, respectabilă, care i-a situat pe genitorii celor unsprezece copii între părinții cu experiențe extreme, adică aflați mereu pe parcursul vieții familiale între darurile și poverile  părintești. Darurile ar fi identificabile în bucuria apariției pe lume a copiilor, în împlinirile lor școlare și socio-culturale, în bine închegatele lor relații de familie. Iar poverile lor, ale părințlor celor unsprezece copii, sunt dintre cele care ating, din păcate, dramaticul, tragicul, mai ales pentru tatăl lor. Zic mai ales pentru tatăl lor, căci el a trebuit să înfrunte de mai multe ori, de patru (dacă nu cumva de cinci) ori, copleșitoarea durere a pierderii propriului copil.

„Foc de artificii”, cartea Profirei Sadoveanu, al treilea născut al familiei, îmi completează unele informații pe care le aveam despre copiii prozatorului, motiv, acum, pentru o nouă temă contextualizată terapiei mele profilactice, care, am mai spus-o, mi-i pavăză împotriva factorilor perturbatori ai bătrâneții, cei care țin de minte. Nu prezint aici un studiu propriu-zis, care să impună rigoarea bibliografică, ci un eseu asupra căruia îmi asum răspunderea expunerii publice.

***

Așadar, iată ce putem afla, în varianta care m-a avut ca modest căutător, despre copiii lui Mihail Sadoveanu. Nu foarte multe lucruri și, mai ales, disproporționat, căci despre unii copii ai familiei, Profira nu dă detalii, considerând că aceștia, deși "au zburdat și ei la Copou, nu au avut propriu-zis rol". Și nici în alte surse n-am găsit informații consistente.

L-a vârsta de 22 de ani a tatălui și 23 a mamei, adică la un an după căsătorie, se năștea la Fălticeni primul copil al familiei, Lia (Despina-Iulia). Despre ea, sora cu 4 ani mai mică, Profirița, povestește că s-a făcut deosebit de frumoasă, că a fost foarte curtată. A făcut studii universitare, a tradus din alte limbi și cânta cu mult talent la pian, având preferințe pentru sonatele lui Beethoven, "Patetica" lui Ceaikovski etc. Musafirilor tatălui său le cânta un vals sau un preludiu din Chopin. A lucrat la Radiodifuziunea Română și a fost căsătorită cu scriitorul Emanoil Manoliu. A trăit până la vârstă de 82 de ani. 

Dimitrie (Miti) e al doilea copil, născut în 1905. Tatăl avusese un frate cu acest nume care a murit la vârsta de cinci ani și despre care scriitorul avea credința că dacă ar fi trăit, el ar fi fost geniul familiei. De copil, Miti, primul băiat al scriitorului, era dificil, timid, retras, fire greu de descifrat de tatăl său. Mai târziu deveni blând, modest, frumos ca un Apolo al lui Phidias, Uneori izbucnea impulsiv, mai ales atunci când, printr-o anonimă, află că iubita lui mai avusese experiențe ca aceea pe care o împărtășea cu el. Criza îl aduse în pragul sinuciderii. Salvat cu greu de cumnatul și prietenul său Costăchel, soțul Profirei, se năpusti cu furie asupra salvatorului. Era un bun șahist, cel mai bun și plăcut partener al tatălui său în înfruntările lor aproape zilnice. Cânta la chitară piese personale, moderne, nepuse vreodată pe note. Împărțea această pasiune cu pictura și creațiile tehnice în metal. S-a înscris la Facultatea de fizică-chimie, abandonând spre a urma Arte plastice. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici, ajungând să aibă expoziții la Paris. Fiindcă nu urma linia ideologică a vremii, a fost exclus din Uniune (Iată, n-a contat cine îi este părinte). Încă de tânăr se îmbolnăvise de tuberculoză, boală care îl vulnerabiliză pentru tot restul vieții. Moare la vârsta de 50 de ani de un cancer pancreatic, cu șase ani înaintea decesului tatălui său. 

În 1906 se născu fata care avea să moștenească în mare măsură talentul tatălui său. Scriitorul îi dă prenumele pe care l-a purtat iubita lui mamă, Profira. Profiriței îi datorăm cunoașterea vieții patriarhale a cinului familial Sadoveanu, dincolo de ceea ce răzbate direct de la scriitor. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Iași și a devenit cel mai apropiat și avizat colaborator al tatălui său. Ea era mereu primul lector al operelor maestrului. Deși scriitoare cu operă serioasă, comparată de George Călinescu cu Ionel Teodoreanu, și a tradus din Cehov, Ostrovski și Balzac, i-a fost estompată personalitatea de umbra ilustrului său tată. A făcut nuntă la Zorleni (Vaslui), pierzându-și soțul într-un accident, la bătrânețe. A murit la vârstă de 92 de ani într-un apartament degradat din Berceni și în sărăcie, ajunsă în această situație după hărțuirile postdecembriste ale afaceriștilor imobiliari. Clădirea din str. Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu lucrurile de valoare muzeistică ale marelui prozator, în care Profira și un cumnat al ei erau chiriași, s-a mistuit într-un incendiu provocat de copiii străzii.

Teodora (Didica) este al patrulea născut al familiei. La 13 ani, când semăna a băiețaș, a intrat în conflict cu învățătorul, idolul ei, fiindcă a fost contrazisă de acesta în public cu privire la rezultatul pe care l-a dat la înmulțirea nouă ori opt. Ea zicea 74, iar învățătorul, musai 72. S-au contrazis până ce dascălul a trimis-o acasă, de vreme ce el nu mai avea rol în fața elevei lui preferate. Didica a trântit ușa clasei și, întrând pe furiș acasă, a stat o zi ascunsă într-un dulap. Găsită cu greu de mama Catincuța, suspectată de Profirița că ar avea pe cel de-al optulea simt (vedea prin ziduri, paravane, la distantă), Didica a făcut apoi grevă școlară o iarnă întreagă, până a venit învățătorul cu steag alb de împăcare. S-a făcut o domnișoară frumoasă „ca o circaziană”, a învățat pianul și s-a apucat și ea, târziu, de literatură. 

În 1910, anul când sriitorul era numit director la Teatrul Național din Iași, găsesc informația că i s-a născut fiul Bogdan. Dar cu doi ani mai încolo e menționată nașterea gemenilor Bogdan și Ecaterina (Tincuța). În lipsa unor informații, ar trebui să ne întrebăm dacă părinții le vor fi dat același nume celor doi băieti născuți consecutiv. În „Foc de artificii”, Profira Sadoveanu face o referire la cei "doi Bogdănei prăpădiți", pentru a justifica dragostea în exces a tatălui său, transferată ca o refulare lui Mihuț, ultimul născut, și inserează o fotografie cu gemenii Bogdan (Cuculeț) și Ecaterina (Tincuța) pe la vârsta de 5-6 ani. Profira amintește și vârsta la care au murit cei doi copii cu numele Bogdan, unul la un an și jumătate, iar celălalt la șapte ani. În Cimitirul Mănăstirii Podgoria din Iași (în Grădina Botanică din Copou) este un mormânt cu inscripția (pe soclul crucii) „Bogdan M. Sadoveanu (1912- 1920)” și cu precizarea făcută pe site-ul Mănăstirii că acesta este fiul scriitorului Mihail Sadoveanu. De reținut e că părinții copiilor Sadoveanu, groaznică suferință, l-au pierdut în floarea vârstei și pe cel de-al doilea Bogdan. Despre Tincuța, geamăna lui Bogdan, Profira ne povestește de o poznă a ei pe când avea vreo doi-trei ani. A intrat în camera tatălui său, s-a urcat apoi pe birou și, cu un creion, a mâzgălit (pagină cu pagină) manuscrisul cărții aflate în lucru. Curios lucru, pentru cei din familie, că tatăl n-o pedepsi, ceea ce de regulă se întâmpla, dar numai pentru "...necuviință, neascultare și obrăznicie", ne transmite Profira. Probabil inocența a absolvit-o pe micuță de pedeapsă. Cert e, ne spune Profira, tatăl s-a arătat amuzat de întâmplare, dar mai ales preocupat în sine de recuperarea substanței filelor agresate.

Despre copiii care urmează, aflăm că în 1916 s-a născut Mircea, pasionat de sport. A fost campion municipal la patinaj artistic, tenisman, bine legat trupește, frumos, sobru, foarte preocupat de întreținerea corpului, căci bea câte patru litri de lapte zilnic. Când Profira ne-a furnizat informațiile, Mircea avea 70 de ani și arăta încă foarte bine.

În 1916 s-a născut a patra fiică a lui Mihail Sadoveanu, Livia- Lucia care a trăit doar 41 de ani, silindu-și tatăl (care avea 77 de ani) să suporte o altă sfâșietoare durere de părinte.

În 1917 s-a născut Ligia-Mărioara, caracter puternic, despre care Profira spunea că nu o văzuse vreodată plângând. A devenit profesoară de limbă și literatură română. Afectată profund de moartea eroică a mezinului familiei, în toamna anului 1944, cere transferul la o scoală din Alba Iulia, spre a fi aproape de mormântul fratelui său aflat în Cimitirul Eroilor din renumitului oraș transilvan.

Cel de-al unsprezecelea copil al lui Sadoveanu, Paul-Mihu s-a născut în 1920. A fost înconjurat cu mare căldură, ca mezin, de toți ai casei. În timpul războiului urma Facultatea de Drept din București. După doi ani de cursuri este încorporat și trimis la Școala de ofițeri de rezervă din Câmpulung-Muscel, ceea ce însemna pregătirea lui pentru front. În acest timp avea la o editură din București primul său roman, „Ca floarea câmpului”, dedicat vărului și prietenului său mai mare Alexandru Dragănescu (fiul mătușii Clemansa de la Galați, sora maestrului), mort într-un accident de automobil. Într-o permisie aranjată merge la București să se intereseze de carte și constată intrigat că nu sunt pregătite nici măcar șpalturile cărții. Își vede iubita și parțial familia, manifestându-se ca și cum ar urma să suporte o lovitură de destin. Tânărul sublocotenent pleacă pe frontul antifascist, opunându-se tatălui său, care îl  voia la partea sedentară a Armatei. În preajma orașului Turda, pe când conducea plutonul într-o misiune de luptă, un glonț îi străpunse abdomenul. Tatăl său află de jertfa fiului printr-o telegramă oficială. Se închide într-o cameră și nu iese de acolo timp de trei zile. La ieșirea din această autoizolare în suferință a fost auzit rostind: „Ardealul merită această jertfă!”

După șapte luni de durere înăbușită pricinuită de moartea eroică a copilului său, la sfârșitul războiului, Mihail Sadoveanu scria într-un articol: „…Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii [cei șapte ani cuprind războiul și anii premergători, în care legionarii i-au ars cărțile și l-au amenințat cu soarta lui Nicolae Iorga - nota mea].Am ars ca un oleu al mâhnirii, m'am încununat cu albe vegheri. Și totuși nu mă pot bucura. În această zi a marii eliberări și a marii reînvieri, privirea mea e încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului suferință mai multă decât poate răbda.”

Așadar, Mihail Sadoveanu avea să poarte greaua povară a părintelui care-și înmormântează copiii, o inversare tragică a rolurilor în viața familială. Coana Ecaterina, mama lor se stinsese la vârsta de 63 de ani, în 1942, deci înaintea ultimilor trei copii decedați. Tatăl n-a putut împărtăși cu mama lor durerea. Poate și din pricina asta îl știm pe „Ceahlăul prozei românești” ca pe un… Sfinx încruntat, un taciturn.

Gheorghe Pârlea

Foto: Tatăl și doi dintre fiii săi - Mircea, în stânga pivitorului, și Paul-Mihu, eroul de la Turda

 

ȘARPELE DE SUB CASĂ (Din memoria satului)

Șarpele, animalul acela atât de mobil și viclean în pornirile lui carnivore, e cea mai respinsă vietate de către omul cel înșelat de nesuferita târâtoare încă de la începuturile edenice ale speciei umane. Vorba ceea „De te mușcă șarpele, te temi și de râmă.”Vietăți fără capacitatea de a-și produce propria căldură corporală, șerpii o caută cu fervoare la soare, pe pietre, pe corpurile absorbante de căldură. Din acest motiv, șarpele e interesat și de corpul uman.

Șerpii din țara noastră nu sunt veninoși, cu excepția viperei. Cu secole în urmă trăia însă în bătrânii munți ai Dobrogei și o rudă a șarpelui boa, un șarpe constrictiv de vreo cinci metri, care sufoca în strânsoare prada cu spiralele corpului său. Șerpii răspândiți la noi sunt numiți în popor „șerpi de casă”. Se zice că fiecare casă are un șarpe sub dușumele, „duhul cel rău, ispita” (după alte surse, "duhul bun”). Căldura habitatului uman îi priește și nesuferitei târâtoare.

Unuia dintre vecinii mei, un arhivar al istoriei orale la baștină, i-a povestit un gospodar că, într-o vreme, în una din încăperile casei sale, chiar în cea în care își făcea odihna de noapte cu nevastă-sa, dușumeaua casei parcă avea viață: scotea un sâsâit, un fâșâit și un miros de răsuflare străină omului. Auzise și el vorba cu duhul de sub casă și se puse pe gânduri. Chemă preotul, de făcu slujbe, babe pricepute la a rosti descântece, dar foloasele nu se arătară. De scos dușumeaua nu era lucru de șagă, mai ales când o știi bătută acolo pentru cât va viețui acaretul cel care ți-i adăpost pe viață. Dar n-avu încotro și săvârși și isprava asta.

Așa era: se cuibărise acolo o familie străină de neamul omului. Și gospodarul avu atunci de gândit dacă nu cumva întâmplarea aceasta ar da de înțeles că șarpele s-a împăcat până la urmă cu omul, după ce strămoșul fiarei l-a pus rău cu Dumnezeu. Nu se lăsă însă înșelat de așa gând pașnic, căci și-aduse repede aminte că… ”din ouăle de şarpe, nu ies pui de găină”. Și gospodarul cel abuzat în intimitatea lui omenească scoase cum-necum din culcuș, spre a o stârpi, familia cea numeroasă de târâtoare, sălășluită sub casa lui cine știe de când.

Stăpâna casei, mamă de copii mici, se opuse bărbatului pornit să ucidă ciotca de șerpi și șerpișori, dar femeia nu găsi înțelegere la cel care dăduse deja osânda. Așa că în omul nostru nu s-a stins dorința răzbunării pe neamul jivinei care i-a înșelat protopărintele, înșelăciune pe seama căreia el, stră-strănepotul adamic, doar prin sisifice cazne pământești mai poate râvni la Grădina Raiului.
Gheorghe Pârlea

Mireasa șchioapă (Din memoria satului)

   

      

      Ecoul armelor dădea semn de slăbire, dovadă că războiul era pe sfârșite. Locuitorii satului începură să se întoarcă din refugiu și, încetul cu-ncetul, să redescopere normalitatea lumii lor. Grijile sătenilor se îndreptau acum asupra veștilor despre combatanții încă neîntorși de la război. Cei care primiseră înștiințare oficială legată de obolul jertfelnic al fiului sau soțului nu conteneau a-și plânge dispăruții. Cealaltă urgență a satului era refacerea gospodăriilor atinse de bombe sau devastate de puhoiul ostașilor sovietici după ruperea frontului. Ogoarele, răvășite și ele de proiectilele tunurilor rusești ori lăsate vraiște la ordinul de refugiere, își primeau acum lucrătorii, care trudeau să dreagă cât de cât pagubele.

      Începură să se manifeste și interesele tinerimii satului, după firea vârstei. Se întremau mai vechile legături între flăcăi și fete sau se înfiripau altele noi.

      Manole și Gheorghe, doi tineri miroslăveșteni, iubeau aceeași fată. Codana era frumos modelată de Sculptorul din Cer prin ucenicii săi de jos, genitorii fetei. Ileana, mărul de aur la care râvneau cei doi flăcăi, era și roada unui pom viguros. Familia fetei avea renume în sat, în ceea ce privește avuția. Așadar fata avea și zestre bună pentru măritiș.

      Dintre cei doi flăcăi, unul era vânător de zestre. Celălalt o îndrăgea necondiționat. Fata de vârsta măritișului era acum sub presiunea părinților, că nici feciorii pretendenți nu erau niște târâie obiele, deci nicidecum de scăpat pe la alte case cu fete de măritat. Fără a avea prea mult timp de hotărâre, fiind cerută de nevastă de amândoi flăcăii, Ileana a trebuit să-și aleagă soțul înainte de a i se cuibări în inimă noima cea care ar trebui să consacre însoțirea pe viață între un băiat și o fată. Și îl alese pe Gheorghe, căci i se păru ei ceva mai chipeș, fără a ști însă că îl nimerise tocmai pe cel care îi numărase mai întâi pogoanele, apoi îi luă în calcul și înzestrările anatomice aflate mai mult sau mai puțin la vedere.

     Satul află repede și ziua nunții. Manole, flăcăul care părea să piardă în această competiție matrimonială se plângea de zor prietenului său, Victor, un tânăr prea voluntar, cu blazon de om impulsiv,  dar cu un apreciat spirit altruist. Purta revolver recuperat de pe linia frontului ce transformase obștea satului în teatru de război cu doi-trei ani în urmă. Arma îi cam stricase reputația, căci gura satului răsufla vorbă că Victor o folosea și pentru unele întreprinderi respinse de obște și pedepsite de comenduire.

     Cel aflat cu piatra pe inimă că-și va pierde mireasa la care râvnea cu nevinovăție îl vizită la ceas de seară pe prietenul său neastâmpărat, spre a-și vărsa, a câta oară, amarul. Îi mărturisi că o iubește pe Ileana și că nu va mai fi același om dacă nu va fi a lui.

     - Nu pricep cum poate omul să se lege sufletește de o fată șchioapă, oricât de frumoasă ar fi, îi întâmpină oful amicul său.

     - Șchioapă, ai zis?! se miră Manole. De unde... șchioapă?! Ileana e zdravănă la trup precum e și la minte.

     - Deci zici că nu-i șchioapă... Eu parcă așa o știu, îngână amicul său, ascunzându-și chipul mincinos, și continuă: Dar dacă ar fi șchioapă, ți-ar mai fi așa de dragă, încât să te smiorcăi, ca un fătălău, la gândul că ți-o ia altul?

     Manole se miră și mai abitir de proba la care îl supune amicul său cam smintit și se răstește la el cu reproș:

     - Eu am venit la tine ca la un prieten serios, iar tu o iei pe ciucălăiște. Ce-ți veni cu întrebarea asta?!

     - Ho, că n-am dat cu paru’! Am vrut să văd cât de tare-i fierbințeala asta a ta, de-i zice... dragoste, îl potoli Victor.

     - Ei, lasă că  știi tu ce-nseamnă Ileana pentru mine. Chipul ei e floare de rai și mi-i de-ajuns asta. Iar în privința piciorului beteag năzărit ție, eu nu pun mădularul mai presus de felul Ilenei cea de dincolo de trup. Așa că, în scurt, și șchioapă, Ileana ar fi aceeași pentru mine.

     În sat, ziua nunții lui Gheorghe cu Ileana era ca bătută în cuie. Pentru tinerime era revirimentul așteptat precum dregerea vremii după furtună. Sosi, în sfârșit, și ziua mult așteptată de gloata satului, mai puțin de un suflet cernit care-și oblojea rana. Alaiul cu vornicei și druște chiuind ducea zestrea miresei la mire. La ceva timp după acest episod cu larmă orală, nașii si mirii se îndreptau spre Primărie, de unde aveau să primească, după un scurt ritual, consfințirea oficială a căsătoriei. Pe drumul încețoșat de praful stârnit de nuntași, muzicanții cu alămuri țineau acum în stăpânire urechile celor ce însoțeau mirii.

     Și, în cursivitatea aceea sărbătorească, interveni deodată neprevăzutul cel care rupe ritmul. Fără ca mirele să bage de seamă, mireasa căzu în colb, cu o grimasă de sfâșietoare suferință. În partea de jos a trupului, în dreptul piciorului stâng, o pată roșie începu să crească, contrastând dramatic cu albul rochiei. Nașii și vornicii se reped s-o ridice, strofocându-se să deslușească taina. Niște copii strigau, agitați, că au auzit o împușcătură dinspre tufele de liliac. La cotitura în care se opri înstinctual alaiul era o răritură între casele vecine, înțesată de un pâlc de liliac lăsat de izbeliște. Un tânăr sări gardul în tufăriș, dar se întoarse fără nicio probă.

     La câteva luni după întâmplare, Ileana, mireasa nunții neîmplinite, dădea semne de vindecare. Dar o sechelă avea să-i rămână pe viață. Gheorghe, mirele, a renunțat repede la zestrea Ilenei, de unde se vede că își dorea, pe lângă avere, și nevastă integră trupește.

     Cât despre cel care o iubea pe fată fără condiții avea să facă, după nici un an de la întâmplarea de pomină, nuntă mare cu Ileana lui. La nuntă, faptul că fata șchiopăta îl vedeau – și rememorau totodată istoria pricinei – toți cei de față, în afară de mire, care își privea mireasa ca pe cea mai desăvârșită fecioară din sat.   

     Iar în privința mobilului accidentului care a întrerupt nunta Ilenei cu Gheorghe, jandarmii n-au găsit făptașul, chiar dacă aveau cartușul. Sau poate că l-au găsit și pedepsit, dar n-am aflat noi asta. În sat însă e un bătrân, pe care de-l întrebi despre făptașul acelei isprăvi, are a răspunde cu un fel de cimilitură: "De la un prieten cu o doagă sărită, nu știi la ce te poți aștepta. Sau, mai degrabă, te poți aștepta la orice."

 Gheorghe Pârlea

Fantazii sadoveniene amplasate pe plaiul baștinei mele (Sau... 70 de ani de la apariția volumului "Nicoară Potcoavă", ultimul roman al lui Mihail Sadoveanu)

 

„Navigând” pe internet în căutare de texte hrănitoare – mai ales pentru inimă şi minte, dar neignorând nici trupul în asemenea întreprindere (laudă celor care ne îndeamnă să ne reconectăm trupul la substanţa Mamei Natura), dau peste o carte „descărcată” în această megamemorie artificială care a început să arhiveze Lumea odată cu „timpul nostru”.

Volumul la care fac referire e ultima carte mare (valoroasă) a celui mai prolific şi mai adânc pătrunzător, dintre prozatorii timpurilor româneşti, în zestrea istorică a Neamului. E ultima carte preţuită de exegeţii literari ai Măriei Sale Mihail Sadoveanu, prozatorului român care a adus literatura clasică nu doar până la hotarul cu literatura modernistă, ci chiar străpungând, temporal, spațiul noii mode literare (deşi „asaltul” final nu i-a fost unul apoteotic, invocă cei care îi judecă opera după criterii politice, apropo de politically correct). 

Cititorul va fi dedus deja ce operă sadoveniană provoacă demersul de faţă. Da, este vorba de romanul istoric „Nicoară Potcoavă”, o capodoperă a genului, închinat eroismului tragic al celor doi domni Muşatini (unul aflat încă în incertitudine genealogică) prin care s-a stins neamul de voievozi „din osul lui Ştefan-Vodă”: fraţii Ion Vodă cel Viteaz şi Ion Nicoară, poreclit Potcoavă. 

Desigur, faptul că mi-am impus un răgaz, intermediat de modestul meu cuvânt, asupra acestei cărţi ţine în mare măsură de atitudinea subiectivă a unuia dintre cei atinși de frumusețea scrisului sadovenian. Un motiv expres ar fi, spre exemplu, și faptul că anul acesta se împlinesc şaptezeci de ani de la tipărirea romanului, apărut la Editura Tineretului, Bucureşti (în imagine, coperta). 

Un alt motiv al intervenţiei de faţă e valorificarea, în context, a unui exerciţiu personal mai vechi pe marginea cărţii sadoveniene, fapt observabil în cele de mai jos. 

Se ştie, prin exegeţii lui Sadoveanu, că marele prozator, cu tot romantismul său, a fost "…suficient de realist pentru a nu se fi inspirat decît din întîmplările cunoscute mai mult sau mai puţin direct, pentru a nu introduce decît peisaje pe care le-a străbătut el însuşi, pe îndelete". Sau, în altă formulare, "interesul prozatorului" a fost legat de "reconstruirea cît mai exactă a evenimentului (…), reconstruirea cadrului şi fixarea cît mai exactă a faptelor", procedeu ce este "o chezăşie a autenticităţii lor". În sfârşit, după o altă opinie, convergentă cu celelalte exemple, aflăm că "oamenii şi locurile închipuite (de Sadoveanu) sînt aidoma celor ce vor fi fiinţat aevea pe acest pămînt".  

În perioada 2000-2004 mi-am asumat în cadrul unui proiect monografic (materializat în volumul „Monografia comunei Miroslăveşti – Despre oameni şi locuri”, coord. Prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004) răspunderea de a releva strânsele legături ale prozatorului cu spaţiul şi spiritualitatea răzeşilor de la Verşeni (sat aflat în componenţa comunei monografiate), loc din care Sadoveanu se trage după mamă. Am constatat că această filiaţie puternică, răzbătută în opera scriitorului, poate fi demonstrată şi prin intermediul romanului „Nicoară Potcoavă”. 

Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, aici , printre ai săi de la Verşeni, a început să i se dezvolte, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisite de bunicul său, Gheorghe Ursachi, al cărui nume copilul Mihail l-a purtat până la vârsta de 12 ani. Desigur, romanele sale istorice de la vârsta maturităţii, demersuri literare epopeice, au ca suport o profundă cercetare documentară a istoriei noastre, Sadoveanu reuşind să facă din opera sa, după cum se spune, „o monografie a întregului popor român”. 

Faptul că puternicul sentiment al istoriei va fi germinat în vremea copilăriei sale la Verşeni îl va fi determinat pe prozator să-i aducă episodic pe Nicoară Potcoavă, eroul din romanul cu acelaşi nume, şi pe însoţitorii săi în preajma satului bunicilor. La Davideni (de aici se trag neamurile bunicii sale materne), sat megieş cu Verşenii, despărţit de acesta prin râul Moldova, Nicoară, rănit, a fost adus de credincioşii săi însoţitori pentru loc de adăpost vremelnic şi prilej bun de îngrijire a rănilor de către o vrăciţă renumită a locului, presvitera Olimbiada. Câţiva din oştenii lui Nicoară, aflaţi în acest sat situat într-o simetrie perfectă cu Verşenii, trec Moldova dincoace şi participă la o vânătoare de mistreţi, organizată de localnici. Dihăniile stricătoare de recolte îşi aveau sălaşurile în pădurile de pe dealul Bourei, unde, "zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică". 

Sadoveanu foloseşte pentru delimitarea spaţiului acţiunii toponimul verşenean, "Dealul Bourei" (convertit însă în "piscul Bourei", probabil pentru a-i da măreţie sau pentru a concentra cadrul acţiunii – piscul fiind o subunitate bine determinata a dealului). Acest loc cu "vocabule" istorice de la care a preluat numele pentru episodul vânătorii este în realitate despădurit (era şi în timpul scrierii romanului), deci nepotrivit pentru acţiunea de amploarea celei descrise în roman. Ca urmare, Sadoveanu îl translatează la doi-trei kilometri mai spre nord-est, în pădurea de la Boureni, unde ştia de la cronicar (după propria-i mărturisire) că de acest spațiu restrâns ar fi legată legenda descălecatului moldav. Ca să ajungă în pădure, vânătorii au trecut râul Moldova şi, în fantezia naratorului, trebuie să fi străbătut meleagurile satelor Verşeni, Miroslăveşti şi Soci. În descrierea itinerarului, povestitorul nu foloseşte toponimele satelor amintite dar, atenţi la tabloul „topografic” al locurilor acestui periplu vânătoresc, e uşor de dedus că paşii personajelor sadoveniene au călcat potecile satelor miroslăveştene. E neîndoielnică probabilitatea mare ca scriitorul să fi scrutat des, din lunca de la Verşeni, pădurea legendară, legată de vremurile descălecatului lui Dragoş. Astfel, spaţial, autenticitatea parcursului ales de scriitor pentru vânătoarea de mistreţi devine verosimilă. Iată şi fragmentul care încurajează motivarea deducerii de mai sus: "Duminică (...) dis- de-dimineaţă, cînd se îngîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stelele, a sunat un bucium dincolo de Moldova (logic, de pe malul aparţinător Verşenilor sau Miroslăveştilor ) şi răzeşii cu feciorii lor" (din Davideni), însoţiţi şi de câţiva dintre oştenii lui Nicoară, "au prins a se aduna spre vaduri". După trecerea râului, vânatorii n-aveau cum să ajungă în pădurea de la Boureni, al cărei amplasament real este întocmai cu cel desprins din dialogul personajelor (când acestea se deplasau, la venirea lor dinspre Iaşi, prin vadul Siretului, spre vadul Moldovei din dreptul Păstrăvenilor) decât urmând drumurile şi potecile imaginare ale satelor miroslăveştene.

În zona proximă pădurii de la Boureni, la vreo cinci kilometri spre sud, există şi toponimul "La Budăie", atribuit din vremuri uitate unei răscruci de cinci drumeaguri din Miroslăveşti, unul din ele fiind cale de legatură, pe acelaşi versant de deal, cu pădurea Bourenilor. În acest loc, cuprins în vremuri imemoriale de aceeaşi pădure legendară, izvoare puternice au săpat râpa adâncă a unui pârâu şi au dat prilej de naştere câtorva fântâni "bătrâne", care pe vremea copilăriei noastre încă mai aveau ghizdele din buduroaie (budăie). Pe vremea tinereţii lui Sadoveanu, când acesta încă mai venea la Verşeni, în preajma răscrucii de "La Budăie" era un han (spun bătrânii satului) pe care Sadoveanu nu-l va fi ignorat. Aşadar, nu e cu totul exclusă ipoteza unei legături între toponimul real şi poiana din "valea de la Budăie", de unde vânătorii din "Nicoară Potcoavă" au pornit hăituirea vânatului, ca apoi să-l încarce aici în căruţe, spre a se întoarce la Davideni.

În roman, oştenii şi "cei opt drepţi judecători" care-l însoţeau pe Nicoară, fratele domnitorului Ion-Vodă, în drumul lor dinspre vadurile Siretului, din dreptul Cozmeştilor, către vadurile Moldovei de la Păstrăveni, poposesc noaptea şi ţin sfat pe malul stâng al Moldovei. Folosind aceleaşi argumente, legate de topografia locurilor reale şi elementele descriptive (de natură topografică) din carte, locul popasului imaginar este identificabil numai în zăvoaiele satului Miroslăveşti. Aici, pe prundişul Moldovei, între tufele de "mladă", personajele sadoveniene la care am făcut referire mai sus "au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele": erau băieţii locului, ieşiţi în prundul Moldovei cu caii. "De cînd e lumea, la noi, moldovenii, asta e plăcerea cea mare a copilandrilor", mărturiseşte scriitorul cu nostalgie, în „Anii de ucenicie”, amintindu-şi că a încercat şi el această plăcere adolescentină a localnicilor neîmpliniţi încă într-ale bărbăţiei, "cînd n-aveam mustaţă şi cînd n-aveam griji", precizează el. 

Ipoteza că vânătoarea de pe dealul Bourei, din romanul „Nicoara Potcoava”, are amplasament geografic precis, legat de real, e întărită şi de faptul că două personaje ale romanului au numele însoţite de toponime ale locului. De exemplu, moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti  substituie vreun bărbat miroslăveştean, cunoscut de scriitor, precum şi Savu Frăsinel de la Miteşti, vreun bărbat miteştean. Şi "mazilul de la Miroslăveşti", şi "răzăşul de la Miteşti" îi jelesc pe "Măria sa Ion-Vodă", despre care moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti spune că a fost "domnitorul norodului (...) care multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani i-a miluit".   

În ce priveşte precizia referitoare la stabilirea cadrului acţiunii vânătorii de mistreţi, întăresc observaţiile personale de mai sus cu o mărturisire a scriitorului, care afirmă că în timpul scrierii romanului, transfigurat într-unul din personaje, „însoţeşte” el însuşi personajele aduse pe meleagurile copilăriei. Sadoveanu ne dezvăluie că era obsedat de detaliile proiectului său până la pierderea identităţii: "Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-voda cel Cumplit".  

Afirmația de mai sus a prozatorului este, la rându-i, întărită de un martor al timpului respectiv. Despre o reîntoarcere târzie în vecinătatea Verşenilor avem ştiinţă din mărturia lui Airinei Ion (Nică)* din Miroslăveşti, care susţine că la trei-patru ani după ultimul război, Sadoveanu a fost găzduit vreo lună de zile în gospodăria tatălui său, aflată pe malul Moldovei (azi gospodăria urmaşilor lui Vasile Axinte). Acest eveniment care ne-a istoricizat meleagul a coincis cu perioada proiectului legat de romanul „Nicoară Potcoavă”. E foarte probabil (deci) ca prezenţa scriitorului la Mirosloveşti să fi avut drept scop explorarea locurilor în care el avea să amplaseze, cu exactitatea-i proverbială, acţiunea episodului din „Nicoară Potcoavă”, la care s-a facut referire mai sus.

Gheorghe Pârlea

_____________________________

*Stimulat de legătura familiei sale cu scriitorul (în urma găzduirii acestuia la Mirosloveşti), Nică Airinei, persecutat de regimul dejist în perioada când Sadoveanu deţinea demnitatea de membru al MAN, a mers în audienţă la demnitarul-scriitor. Sadoveanu i-a arătat multă bunăvoinţă, găzduindu-l, la rându-i, o noapte în Bucureşti şi intervenind telefonic la oficialităţile de la Fălticeni, care s-au conformat şi i-au retrocedat familiei Airinei bunurile confiscate (între ele, cazanele de preparat ţuică). 

Parfum de tei eminescian la baștina mea (sau... Ce are farmacia cu poezia)

Aflat la pensie și atacat prin învăluire de factorii perturbatori ai bătrâneții (pardon, ai vârstei înaintate), ies regulat pe poartă doar pentru a merge relativ constant la Farmacie și din când în când, la Biserică. Celelalte ieșiri sunt excepțiile care întăresc regula. Locuiesc la o margine a satului, iar cele două ținte regulate ale „voiajului” meu rural sunt nu departe de marginea opusă. Și fiindcă nu m-am învrednicit să-mi iau permis de conducere auto, sunt un soldat pedestru, o raritate pe ulițele satului; scuzați, nu pe ulițele, ci pe străzile satului, că asfaltul a obligat dicționarul la o altă denominare a șleahului cel născut odată cu satul și rezultat din urmele roților cu obezi de lemn ale carelor evului mediu timpuriu.

Una din mai recentele mele ieșiri în sat avea ca destinație Farmacia. Trebuia să-mi înnoiesc rețeta cu medicamente din familia beta-blocantelor și, implicit să-mi refac stocul de ameliorative pentru motorașul meu anatomic. Prozaic, nu? Dar hai să trec și la mai... romantic, să ating – măcar la margine – poezia.

Noaptea care a precedat ieșirea mea din ogradă a fost sub stăpânirea izvoarelor cerului. În consecință, aerul dimineții, purificat de ploaie, îmi umplu plămânii cu miresmele florilor de tei, prefăcându-mi drumul spre Farmacie într-o autentică ședintă de aromaterapie. Apogeul acestei stări emoționale în crescendo l-am atins chiar la destinația marșului meu solitar.

Farmacia e lângă casa părăsită a unui respectabil și regretat învățător al copiilor satului care-și însușeau alfabetul cunoașterii spre mijlocul secolului trecut și puțin peste. În 1969, când mi-am început eu dăscălia, învățătorul era ieșit deja la pensie. Casa acestuia, cu arhitectura ei atipică prezentului nostru cosmopolit, e străjuită la drum de un tei falnic, aureolat acum de podoaba lui florală. Doi bătrâni ai satului, unul aflat cu gospodăria în vecinătatea casei învățătorului, mi-au mărturisit cu ani în urmă – acum am eu vârstă lor de atunci – că teiul învățătorului a fost mai întâi un lăstar smuls de lângă tulpină Teiului lui Eminescu din Iași, arbore despre care știm că încă mai mărturisește istorii romanțioase în Grădina din Copou. La amenajarea celui mai vechi parc din „Iașul marilor iubiri” a fost scutit de secure, parcă anume spre a istoriciza o celebră poveste de iubire de peste timp. Iar eu, de la șoapta celor doi martori încoace mă tot frământ în sine dacă să mă îndoiesc sau nu de veridicitatea mărturiei bătrânilor sfătoși, săteni cărora nu li se potrivea deloc tiparul celor cu apetență spre speculații legate de viața romanțată. Ei au aflat asta de la învățător, o fire introvertită care își alegea confidenții după criterii care răspundeau cumpătării sale în a se relaționa cu semenii. Poate că mai știu și alții povestea asta, dar ea nu a produs reverberații.

Învățătorul care a plantat puietul în ograda lui era un romantic cu renume pentru preocupările sale aferente melancoliei trecutului. Casa lui devenise un autentic muzeu, într-o vreme muzeul fiind chiar funcțional. Așadar, un tei crescut din rădăcina arborelui făcut celebru de aura lui Eminescu trebuia numaidecât să desăvârșească opera pasională a dascălului de la Miroslovești. De va pieri Teiul lui Eminescu din Copou, că are aproape jumătate de mileniu acesta ar avea moștenitor în satul de pe valea Moldovei, în arealul spațiului sadovenian cu nucleul la Hanu’ Ancuței. Desigur, transferul funcției de la titular la suplinitor va subția semnificația originară, dar nu o va disipa complet. Sub vlăstarul teiului eminescian ajuns la maturitate în ograda învățătorului Gheorghe (a) Irinei-Bodoașcă ni-i putem închipui pe cei doi iubiți – Eminescu și Veronica – protagoniștii care și-au nemurit idilica lor poveste de dragoste, ori pe cei mai cunoscuți doi prieteni din literatura română, Eminescu și Creangă.

Eu, așadar, îmi iau libertate deplină pentru această fantezie, mai ales la vremea când înfloresc teii. Atunci când merg la Farmacie, la acest reper eminamente prozaic necesar sănătății trupului, e ca și cum aș face o… incursiune în poezie. În zilele lui iunie, în special, receptând olfactiv prezența arborelui cel odrăslit din Teiul lui Eminescu, e ca și cum m-aș întâlni cu cei care au înveșnicit arborele-monument din cetatea culturii moldave. Și, suplimentar, e ca și cum sub Teiul din Copou, ori sub odrasla lui de la Miroslovești, m-aș revedea cu un alt romantic mirosloveștean, cu doctorul în botanică ing. Ionel Lupu, cel care până la plecarea sa la Domnul a fost dedicatul „medic curant” al monumentului vegetal din istoricul parc ieșean. Și asta nu-i puțin lucru pentru mine, unul care – acum, la bătrânețe – mai are puțin timp pentru a recupera ceea ce o viață întreagă a subordonat prezentului, anume, timpul trecut.

Gheorghe Pârlea

Foto: Teiul lui Eminescu din Iași, circa 500 de ani

PREŢUL DORULUI DE CASĂ (Războiul în amintiri moștenite)

În timpul documentării pentru monografia comunei Mirosloveşti*, am aflat despre drama unui soldat din Soci, pe nume Iordache Chiruţ. Cu puține zile înaintea mult disputatului moment politico-militar de la 23 august 1944, eveniment contextualizat celui de-al Doilea Război Mondial, Iordache Chiruț lupta alături de camarazii săi pe linia frontului din zona Păstrăveni-Uricheni, la o "azvârlitură de băţ" de satul Soci, unde-şi avea gospodăria. Îl măcina mereu dorul şi grija faţă de cei de-acasă, cu atât mai mult cu cât el se afla în preajma lor, fără a putea avea însă veşti de la ei. Numai câteva clipe îşi dorea să-i vadă şi să-i îmbrăţişeze, căci, "…cine ştie ce va urma…", se tânguia el tovarăşilor săi. 

Într-o seară, la apel, soldatul socean lipsea. Absentul făcuse imprudenţa care avea să-i fie fatală: sub impulsul dorului de casă, a ascultat de glasul inimii şi nu de cel al raţiunii. În timpul nopţii ce a urmat aceleiaşi seri, spre dimineață, pe un cal înspumat de zorul prin care soldatul spera să atenueze fapta-i necugetată, se întorcea la camarazii de arme din vizita fugară făcută alor săi. Camarazii însă îl întâmpinară ca pe un inamic, după cum le era consemnul. 

Războiul nu cunoaşte clemenţa care, pe timp de pace, se naşte din circumstanţele atenuante. Soldatul a fost dus în faţa plutonului de execuţie, în prezenţa nedumeriţilor săi camarazi.   

Târziu, peste ani meniţi să învăluie în pâcla uitării relele timpului, la o moară de grâu de peste apa Moldovei câțiva bărbaţi din sate învecinate, având feţe aspre şi mâini bătătorite, pregăteau nevestelor trupul pâinii. Unul dintre ei, gospodar în Valea-Albă, purtând încă asupra sa, ca pe o pecingine, duhul cel rău al războiului, îi povesti acestea lui Jănică Handra din Soci, mulţumit că a putut să facă măcar atât pentru amintirea nefericitului său camarad. Căci se credea despre el că a fost un dezertor în sensul cel grav al cuvântului. Şi săteanul acesta nemţean îşi rosti ultima frază a istorisirii sale, cu aportul perturbator al nodului din gât: „Era speriat săracu’, deşi văzuse atâta sânge la Stalingrad... Şi am strigat la el cât am putut: Nu te teme, Iordache, că glonţul ăsta aduce moarte uşoară!... Cine ştie cum mă va schilodi... glonţul meu!"

Gheorghe Pârlea

___________________

*Monografia comunei Miroslovești - Despre oameni și locuri, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ed. aII-a)

O poveste (literară) de viață, contextualizată primei faze a războiului din Ucraina

Note de lectură asupra romanului „Cu ochii celuilalt”*, cel mai recent volum al scriitorului basarabean Nicolae Rusu

Între cărțile care mi-au ispitit ochiul în ultimele două decenii – firește, ca cititor de rând –, multe au avut titluri aparținând scriitorilor basarabeni. Câteva sute de cărți cu autori din stânga Prutului, chiar aproape de o mie, se află în patrimoniul bibliotecii comunale de la baștina mea. Circa o sută de asemenea volume, cu diferite titluri, se află în bibliotecile personale ale mirosloveștenilor, între posesorii privilegiați numărându-mă și eu. Sunt între aceste cărți și volume dăruite chiar prin mâna autorului, firește, cu autograf precedat de dedicații. Dar cele mai multe au ajuns la Miroslovești printr-un intermediar special, onorabil, respectiv universitarul Vasile Șoimaru, despre care tind să cred că toată lumea îl știe ca pe un notoriu călător prin spațiul interior al românității, dar mai abitir în jurul spațiului carpato-danubiano-pontic, unde se află frânturi de vatră românească ori pâlcuri de așezări pe pământ străin dar cu locuitori de sorgintea neamului românesc (asemenea comunități au fost găsite de dr. V. Soimaru și pe țărmul Pacificului, la Vladivostok!) .

Ultimele trei titluri (apărute în cadrul „Proiectului Romanii din jurul Romaniei”, coordonator editorial dr. Vasile Soimaru) le-am primit la domiciliu înainte de pandemie, în urma celei mai recente vizite la Miroslovești a renumitului călător basarabean și Cetățean special al comunei mele, respectiv „de Onoare”. Într-un entuziasm spontan, i-am promis atunci că, după lectură, îmi voi publica notițele de cititor, o imprudență (relativ frecventă) a mea în a-mi expune… limitele. Am făcut-o deja cu „Argus și slugile sale” a lui Vladimir Bacinschi (Ed. „Serebia”, Chișinău, 2019), acum o fac pentru cel mai recent roman al prolificului prozator Nicolae Rusu, autor a circa 30 de volume. Titlurile numitului scriitor concurează ca număr în repertoriul meu de lectură consumată cu ale scriitorilor basarabeni Nicolae Dabija, Ion Iachin, Aurelian Silvestru, Ionel Căpiță și, firește, Vasile Șoimaru. Sunt cărți de o deosebit de consistentă substanță estetică și cu o atractivă tematică socio-istorică, cu destinele individuale ale unor personaje care disimulează indivizi extrași din societatea reală a spațiului românesc din stânga Prutului.

Scriitorul Nicolae Rusu – autor de romane, proză scurtă și teatru, „…povestitor nativ intrat în prim-planul vieţii literare” (Th. Codreanu) – este membru al Uniunilor Scriitorilor din R. Moldova și România, precum și membru PEN Club, organizație internațională care apără libertatea de exprimare a scriitorilor aflați în diferite forme de dizidență (lumea literară știe bine calvarul prin care a trecut Nicolae Rusu, în contextul activității sale literare în fosta RSSM.)

În romanul „Cu ochii celuilalt”*, Nicolae Rusu narează, în fluxul epic, povestea de viață a unui basarabean, Petrea, contextualizată unor evenimente dramatice care au marcat viața trăitorilor din spațiul estic al românității, respectiv zonele aflate sub ocupație/influență sovietică. E vorba de arii restrânse din Ucraina (în Donețk) și Basarabia, zonele de origine și/ sau rezidență ale personajelor. Firul narativ acoperă o dimensiune temporală echivalentă cu durata vieții personajului principal – de la copilărie, la vârstă senectuții. Desigur, se întâmplă asta cu mijloacele specifice literaturii. Autorul recurge la o anamneză atribuită personajului principal, în jurul căruia se construiește întregul corp narativ.

Petrea (Petea) personajul principal, fost miner, un basarabean cu traiul în arealul orașului Donețk, își dezvăluie viața, la bătrânețe. Povestitorul îi organizează amintirile fie reactualizate de personaj în mod conștient, fie prin intermedierea visului, cu efectele alegorice specifice imaginației involuntare ale lui Petrea din timpul somnului. E de înțeles, aici intervine creativitatea autorului, care recurge la alegorie, ca sursă asupra detaliilor vieții lui Petre. Intermediarii alegorici sunt „bătrânul în alb” (din vis) și, inedit, o reprezentantă a necuvântătoarelor. Cioara Carla devine umbra lui Petrea, urmărindu-l peste tot, cu scopul de a răzbuna uciderea lui Carl, perechea ei, în timpul foametei basarabene. Înaripata capătă atribute umane (raționament și limbaj) și devine sursa intermediară de informare asupra vieții lui Petrea.

Derularea destinului lui Petrea se petrece, într-un segment important al narațiunii, în timpul foametei din Basarabia de după război – „holodomorul” basarabean – provocat de secetă și accentuat artificial de abuzurile puterii sovietice, după modelul „Holodomorului” (1932-1933), tragedie care a provocat în Ucraina în jur de zece milioane de victime.

Ca și cel din Ucraina, „holodomorul” basarabean a contribuit la o degradare gravă a comportamentului uman, la o dezumanizare care a împins omul de sub vremi la fapte îngrozitoare, precum crimele de canibalism chiar în sânul propriei familii.

Cititorul acestui roman care nu cunoaște acest dramatic episod istoric, instrumentat de regimul sovietic, ar fi gata să încadreze unele fragmente ale cărții în categoria horror. Autorul însă preîntâmpină această eventuală calificare asupra cărții. Ne atrage atenția încă de la prima pagină asupra probabilității că faptele acestei povești pot fi, în parte, reale și nu rodul exclusiv al imaginației sale. Mă refer la nota în care autorul își exprimă recunoștința față de aportul documentaristic (materiale de arhivă) din partea doctorului în istorie Mariana T. Țăranu și a autoarei cărții-document „Cartea foamei”, respectiv Larisa Turea.

În ce mă privește, eu citisem impresionanta lucrare a istoricului Alexe Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, dedicată tragicului „holodomor” basarabean. Și găsesc că încadrarea poveștii destinului lui Petrea în contextul istoric al respectivei tragedii dă romanului lui Nicolae Rusu, pe lângă valoare literară intrinsecă, și o valoare documentară. Însă romanul „Cu ochii celuilalt” se citește ca o carte pur literară. Personajele vor fi fiind imaginare, ca și faptele lor în detaliu, dar, în mare, povestea romanului e o proiecție de fond a unor segmente de istorie, o transpunere literară a unor realități. Cu toate tentațiile legate de impresia că citim o carte-document, rămânem totuși la literatură, știind că literatura, prin definiție, nu e realitate, ci e ceea ce vrea să pară realitate. Da, chiar și atunci când cititorul lui Nicolae Rusu știe, din alte cărți pe care i le-a citit, că autorul, cu abilitatea-i literară specifică, insinuează în cărțile sale particularitățile vremurilor istorice conexe subiectului.

Iată pe scurt și un rezumat foarte zgârcit al cărții. Adolescent fiind, Petrea se îndrăgostește – o dragoste împărtășită – de fiica mamei lui vitrige, adusă în familie după ce tatăl său s-a recăsătorit, urmare a decesului primei soții. După cutuma oamenilor acelui timp și loc, această dragoste era interzisă. Iar persistența lui Petre în respectiva culpă era gata să-i curme viața, prin securea tatălui sau, un „năsâlnic” (violent, rău). Petre devine pribeag, trăind experiențe de o evidentă originalitate, purtând amprentele vremii și spațiului socio-istoric, respectiv foametea de după război din Basarabia. Se căsătorește cu Daria (Dăruța), rusoaică, devenind miner în Donbas. Etapele vieții sale suportă momente prevestite de „bătrânul in alb” (din vis), între altele, legate de mariaj, de munca sa de miner, ori conflictul armat din regiunea ucraineană Donbas. Vechea și nealterata lui iubire este întreținută prin nevinovate știri despre Ilinca, primite prin corespondență de la Aliona, fiica lui din Basarabia, aflată în bună relație cu prima dragoste a tatălui său. Împlinirea trupească a iubirii celor doi basarabeni, Petrea și Ilinca, regăsiți la o înmormântare în satul natal din Basarabia, după ce fiecare își consolidase propria familie, reprezintă un ultim episod al relației lor intermitente. Rezultă din această târzie și fugară reîntâlnire un copil, despre existența căruia tatăl nu va afla niciodată. La vârsta senectuții, chemat în Basarabia natală de Ilinca, aflată pe patul de moarte, urma să i se dezvăluie lui Petre paternitatea Speranței, fructul iubirii lor interzise. În drum spre gara din Donețk, bătrânul Petrea calcă pe o mină, care îi va sfârși povestea vieții. A fost cea din urmă împlinire a prevestirilor Bătrânului din vis, căci îi mai reușise câteva până la cea intermediată de unealta războiului.

Parcursul târziu al vieții lui Petre este animat de copiii săi, toți cu carte, aflați într-un perpetuu conflict generat de percepția lor asupra evenimentelor și propriei naționalități. Ruslan, ofițer la Donețk se crede rus și îl amenință, mai mult sau mai puțin serios, pe frate-său Ștefan, jurist la Kiev, că dacă vine la Donețk îl împușcă. Acesta le argumentează fratelui și surorii participarea sa, de partea rusofililor, la războiul de la Nistru (o făcuse fără știrea familie, ca să nu le „facă sânge rău” membrilor acesteia). Aliona, sora celor doi, profesoară în Transnistria, se simte româncă și îl califică pe Ruslan drept un „zombi”. Tot ea le demonstrează fraților, spre exemplu, teoria ei despre normalitatea prezenței dincolo de Nistru a Armatei Române în al Doilea Război Mondial, respectiv îl scuză pe Mareșalul român pentru trecerea Nistrului, arătând că, militar fiind, conducătorul statului român nu avea alternativa imorală și imprudentă a politicianului în a decide retragerea din alianța cu Hitler. Tot ea – „înțeleapta tatei” – le oferă însă fraților ei și dreptul la liberul arbitru, fiindcă lucrurile și faptele sunt mereu văzute… „cu ochii celuilalt”.

În sfârșit, ca în cazul oricărei căr\i, nicio încercare de prezentare a acesteia nu poate suplini cartea în sine. Cu atât mai puțin exercițiul cronicăresc al unui cititor comun. Ceea ce e evident pentru cel care a citit deja cartea numită e că prin măiestria literară specifică, prozatorul Nicolae Rusu face posibil parcursul coerent și cursiv al unei povești de viață ruptă din istoria recentă care motivează cititorul la o lectură alertă și, numaidecât, la reverberații post-lectură.

Gheorghe Pârlea
_____________

*Cu ochii celuilalt”, Nicolae Rusu, Ed. „Serebia”, Chișinău, 2019