Fantazii sadoveniene amplasate pe plaiul baștinei mele (Sau... 70 de ani de la apariția volumului "Nicoară Potcoavă", ultimul roman al lui Mihail Sadoveanu)

 

„Navigând” pe internet în căutare de texte hrănitoare – mai ales pentru inimă şi minte, dar neignorând nici trupul în asemenea întreprindere (laudă celor care ne îndeamnă să ne reconectăm trupul la substanţa Mamei Natura), dau peste o carte „descărcată” în această megamemorie artificială care a început să arhiveze Lumea odată cu „timpul nostru”.

Volumul la care fac referire e ultima carte mare (valoroasă) a celui mai prolific şi mai adânc pătrunzător, dintre prozatorii timpurilor româneşti, în zestrea istorică a Neamului. E ultima carte preţuită de exegeţii literari ai Măriei Sale Mihail Sadoveanu, prozatorului român care a adus literatura clasică nu doar până la hotarul cu literatura modernistă, ci chiar străpungând, temporal, spațiul noii mode literare (deşi „asaltul” final nu i-a fost unul apoteotic, invocă cei care îi judecă opera după criterii politice, apropo de politically correct). 

Cititorul va fi dedus deja ce operă sadoveniană provoacă demersul de faţă. Da, este vorba de romanul istoric „Nicoară Potcoavă”, o capodoperă a genului, închinat eroismului tragic al celor doi domni Muşatini (unul aflat încă în incertitudine genealogică) prin care s-a stins neamul de voievozi „din osul lui Ştefan-Vodă”: fraţii Ion Vodă cel Viteaz şi Ion Nicoară, poreclit Potcoavă. 

Desigur, faptul că mi-am impus un răgaz, intermediat de modestul meu cuvânt, asupra acestei cărţi ţine în mare măsură de atitudinea subiectivă a unuia dintre cei atinși de frumusețea scrisului sadovenian. Un motiv expres ar fi, spre exemplu, și faptul că anul acesta se împlinesc şaptezeci de ani de la tipărirea romanului, apărut la Editura Tineretului, Bucureşti (în imagine, coperta). 

Un alt motiv al intervenţiei de faţă e valorificarea, în context, a unui exerciţiu personal mai vechi pe marginea cărţii sadoveniene, fapt observabil în cele de mai jos. 

Se ştie, prin exegeţii lui Sadoveanu, că marele prozator, cu tot romantismul său, a fost "…suficient de realist pentru a nu se fi inspirat decît din întîmplările cunoscute mai mult sau mai puţin direct, pentru a nu introduce decît peisaje pe care le-a străbătut el însuşi, pe îndelete". Sau, în altă formulare, "interesul prozatorului" a fost legat de "reconstruirea cît mai exactă a evenimentului (…), reconstruirea cadrului şi fixarea cît mai exactă a faptelor", procedeu ce este "o chezăşie a autenticităţii lor". În sfârşit, după o altă opinie, convergentă cu celelalte exemple, aflăm că "oamenii şi locurile închipuite (de Sadoveanu) sînt aidoma celor ce vor fi fiinţat aevea pe acest pămînt".  

În perioada 2000-2004 mi-am asumat în cadrul unui proiect monografic (materializat în volumul „Monografia comunei Miroslăveşti – Despre oameni şi locuri”, coord. Prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004) răspunderea de a releva strânsele legături ale prozatorului cu spaţiul şi spiritualitatea răzeşilor de la Verşeni (sat aflat în componenţa comunei monografiate), loc din care Sadoveanu se trage după mamă. Am constatat că această filiaţie puternică, răzbătută în opera scriitorului, poate fi demonstrată şi prin intermediul romanului „Nicoară Potcoavă”. 

Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, aici , printre ai săi de la Verşeni, a început să i se dezvolte, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisite de bunicul său, Gheorghe Ursachi, al cărui nume copilul Mihail l-a purtat până la vârsta de 12 ani. Desigur, romanele sale istorice de la vârsta maturităţii, demersuri literare epopeice, au ca suport o profundă cercetare documentară a istoriei noastre, Sadoveanu reuşind să facă din opera sa, după cum se spune, „o monografie a întregului popor român”. 

Faptul că puternicul sentiment al istoriei va fi germinat în vremea copilăriei sale la Verşeni îl va fi determinat pe prozator să-i aducă episodic pe Nicoară Potcoavă, eroul din romanul cu acelaşi nume, şi pe însoţitorii săi în preajma satului bunicilor. La Davideni (de aici se trag neamurile bunicii sale materne), sat megieş cu Verşenii, despărţit de acesta prin râul Moldova, Nicoară, rănit, a fost adus de credincioşii săi însoţitori pentru loc de adăpost vremelnic şi prilej bun de îngrijire a rănilor de către o vrăciţă renumită a locului, presvitera Olimbiada. Câţiva din oştenii lui Nicoară, aflaţi în acest sat situat într-o simetrie perfectă cu Verşenii, trec Moldova dincoace şi participă la o vânătoare de mistreţi, organizată de localnici. Dihăniile stricătoare de recolte îşi aveau sălaşurile în pădurile de pe dealul Bourei, unde, "zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică". 

Sadoveanu foloseşte pentru delimitarea spaţiului acţiunii toponimul verşenean, "Dealul Bourei" (convertit însă în "piscul Bourei", probabil pentru a-i da măreţie sau pentru a concentra cadrul acţiunii – piscul fiind o subunitate bine determinata a dealului). Acest loc cu "vocabule" istorice de la care a preluat numele pentru episodul vânătorii este în realitate despădurit (era şi în timpul scrierii romanului), deci nepotrivit pentru acţiunea de amploarea celei descrise în roman. Ca urmare, Sadoveanu îl translatează la doi-trei kilometri mai spre nord-est, în pădurea de la Boureni, unde ştia de la cronicar (după propria-i mărturisire) că de acest spațiu restrâns ar fi legată legenda descălecatului moldav. Ca să ajungă în pădure, vânătorii au trecut râul Moldova şi, în fantezia naratorului, trebuie să fi străbătut meleagurile satelor Verşeni, Miroslăveşti şi Soci. În descrierea itinerarului, povestitorul nu foloseşte toponimele satelor amintite dar, atenţi la tabloul „topografic” al locurilor acestui periplu vânătoresc, e uşor de dedus că paşii personajelor sadoveniene au călcat potecile satelor miroslăveştene. E neîndoielnică probabilitatea mare ca scriitorul să fi scrutat des, din lunca de la Verşeni, pădurea legendară, legată de vremurile descălecatului lui Dragoş. Astfel, spaţial, autenticitatea parcursului ales de scriitor pentru vânătoarea de mistreţi devine verosimilă. Iată şi fragmentul care încurajează motivarea deducerii de mai sus: "Duminică (...) dis- de-dimineaţă, cînd se îngîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stelele, a sunat un bucium dincolo de Moldova (logic, de pe malul aparţinător Verşenilor sau Miroslăveştilor ) şi răzeşii cu feciorii lor" (din Davideni), însoţiţi şi de câţiva dintre oştenii lui Nicoară, "au prins a se aduna spre vaduri". După trecerea râului, vânatorii n-aveau cum să ajungă în pădurea de la Boureni, al cărei amplasament real este întocmai cu cel desprins din dialogul personajelor (când acestea se deplasau, la venirea lor dinspre Iaşi, prin vadul Siretului, spre vadul Moldovei din dreptul Păstrăvenilor) decât urmând drumurile şi potecile imaginare ale satelor miroslăveştene.

În zona proximă pădurii de la Boureni, la vreo cinci kilometri spre sud, există şi toponimul "La Budăie", atribuit din vremuri uitate unei răscruci de cinci drumeaguri din Miroslăveşti, unul din ele fiind cale de legatură, pe acelaşi versant de deal, cu pădurea Bourenilor. În acest loc, cuprins în vremuri imemoriale de aceeaşi pădure legendară, izvoare puternice au săpat râpa adâncă a unui pârâu şi au dat prilej de naştere câtorva fântâni "bătrâne", care pe vremea copilăriei noastre încă mai aveau ghizdele din buduroaie (budăie). Pe vremea tinereţii lui Sadoveanu, când acesta încă mai venea la Verşeni, în preajma răscrucii de "La Budăie" era un han (spun bătrânii satului) pe care Sadoveanu nu-l va fi ignorat. Aşadar, nu e cu totul exclusă ipoteza unei legături între toponimul real şi poiana din "valea de la Budăie", de unde vânătorii din "Nicoară Potcoavă" au pornit hăituirea vânatului, ca apoi să-l încarce aici în căruţe, spre a se întoarce la Davideni.

În roman, oştenii şi "cei opt drepţi judecători" care-l însoţeau pe Nicoară, fratele domnitorului Ion-Vodă, în drumul lor dinspre vadurile Siretului, din dreptul Cozmeştilor, către vadurile Moldovei de la Păstrăveni, poposesc noaptea şi ţin sfat pe malul stâng al Moldovei. Folosind aceleaşi argumente, legate de topografia locurilor reale şi elementele descriptive (de natură topografică) din carte, locul popasului imaginar este identificabil numai în zăvoaiele satului Miroslăveşti. Aici, pe prundişul Moldovei, între tufele de "mladă", personajele sadoveniene la care am făcut referire mai sus "au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele": erau băieţii locului, ieşiţi în prundul Moldovei cu caii. "De cînd e lumea, la noi, moldovenii, asta e plăcerea cea mare a copilandrilor", mărturiseşte scriitorul cu nostalgie, în „Anii de ucenicie”, amintindu-şi că a încercat şi el această plăcere adolescentină a localnicilor neîmpliniţi încă într-ale bărbăţiei, "cînd n-aveam mustaţă şi cînd n-aveam griji", precizează el. 

Ipoteza că vânătoarea de pe dealul Bourei, din romanul „Nicoara Potcoava”, are amplasament geografic precis, legat de real, e întărită şi de faptul că două personaje ale romanului au numele însoţite de toponime ale locului. De exemplu, moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti  substituie vreun bărbat miroslăveştean, cunoscut de scriitor, precum şi Savu Frăsinel de la Miteşti, vreun bărbat miteştean. Şi "mazilul de la Miroslăveşti", şi "răzăşul de la Miteşti" îi jelesc pe "Măria sa Ion-Vodă", despre care moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti spune că a fost "domnitorul norodului (...) care multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani i-a miluit".   

În ce priveşte precizia referitoare la stabilirea cadrului acţiunii vânătorii de mistreţi, întăresc observaţiile personale de mai sus cu o mărturisire a scriitorului, care afirmă că în timpul scrierii romanului, transfigurat într-unul din personaje, „însoţeşte” el însuşi personajele aduse pe meleagurile copilăriei. Sadoveanu ne dezvăluie că era obsedat de detaliile proiectului său până la pierderea identităţii: "Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-voda cel Cumplit".  

Afirmația de mai sus a prozatorului este, la rându-i, întărită de un martor al timpului respectiv. Despre o reîntoarcere târzie în vecinătatea Verşenilor avem ştiinţă din mărturia lui Airinei Ion (Nică)* din Miroslăveşti, care susţine că la trei-patru ani după ultimul război, Sadoveanu a fost găzduit vreo lună de zile în gospodăria tatălui său, aflată pe malul Moldovei (azi gospodăria urmaşilor lui Vasile Axinte). Acest eveniment care ne-a istoricizat meleagul a coincis cu perioada proiectului legat de romanul „Nicoară Potcoavă”. E foarte probabil (deci) ca prezenţa scriitorului la Mirosloveşti să fi avut drept scop explorarea locurilor în care el avea să amplaseze, cu exactitatea-i proverbială, acţiunea episodului din „Nicoară Potcoavă”, la care s-a facut referire mai sus.

Gheorghe Pârlea

_____________________________

*Stimulat de legătura familiei sale cu scriitorul (în urma găzduirii acestuia la Mirosloveşti), Nică Airinei, persecutat de regimul dejist în perioada când Sadoveanu deţinea demnitatea de membru al MAN, a mers în audienţă la demnitarul-scriitor. Sadoveanu i-a arătat multă bunăvoinţă, găzduindu-l, la rându-i, o noapte în Bucureşti şi intervenind telefonic la oficialităţile de la Fălticeni, care s-au conformat şi i-au retrocedat familiei Airinei bunurile confiscate (între ele, cazanele de preparat ţuică). 

Parfum de tei eminescian la baștina mea (sau... Ce are farmacia cu poezia)

Aflat la pensie și atacat prin învăluire de factorii perturbatori ai bătrâneții (pardon, ai vârstei înaintate), ies regulat pe poartă doar pentru a merge relativ constant la Farmacie și din când în când, la Biserică. Celelalte ieșiri sunt excepțiile care întăresc regula. Locuiesc la o margine a satului, iar cele două ținte regulate ale „voiajului” meu rural sunt nu departe de marginea opusă. Și fiindcă nu m-am învrednicit să-mi iau permis de conducere auto, sunt un soldat pedestru, o raritate pe ulițele satului; scuzați, nu pe ulițele, ci pe străzile satului, că asfaltul a obligat dicționarul la o altă denominare a șleahului cel născut odată cu satul și rezultat din urmele roților cu obezi de lemn ale carelor evului mediu timpuriu.

Una din mai recentele mele ieșiri în sat avea ca destinație Farmacia. Trebuia să-mi înnoiesc rețeta cu medicamente din familia beta-blocantelor și, implicit să-mi refac stocul de ameliorative pentru motorașul meu anatomic. Prozaic, nu? Dar hai să trec și la mai... romantic, să ating – măcar la margine – poezia.

Noaptea care a precedat ieșirea mea din ogradă a fost sub stăpânirea izvoarelor cerului. În consecință, aerul dimineții, purificat de ploaie, îmi umplu plămânii cu miresmele florilor de tei, prefăcându-mi drumul spre Farmacie într-o autentică ședintă de aromaterapie. Apogeul acestei stări emoționale în crescendo l-am atins chiar la destinația marșului meu solitar.

Farmacia e lângă casa părăsită a unui respectabil și regretat învățător al copiilor satului care-și însușeau alfabetul cunoașterii spre mijlocul secolului trecut și puțin peste. În 1969, când mi-am început eu dăscălia, învățătorul era ieșit deja la pensie. Casa acestuia, cu arhitectura ei atipică prezentului nostru cosmopolit, e străjuită la drum de un tei falnic, aureolat acum de podoaba lui florală. Doi bătrâni ai satului, unul aflat cu gospodăria în vecinătatea casei învățătorului, mi-au mărturisit cu ani în urmă – acum am eu vârstă lor de atunci – că teiul învățătorului a fost mai întâi un lăstar smuls de lângă tulpină Teiului lui Eminescu din Iași, arbore despre care știm că încă mai mărturisește istorii romanțioase în Grădina din Copou. La amenajarea celui mai vechi parc din „Iașul marilor iubiri” a fost scutit de secure, parcă anume spre a istoriciza o celebră poveste de iubire de peste timp. Iar eu, de la șoapta celor doi martori încoace mă tot frământ în sine dacă să mă îndoiesc sau nu de veridicitatea mărturiei bătrânilor sfătoși, săteni cărora nu li se potrivea deloc tiparul celor cu apetență spre speculații legate de viața romanțată. Ei au aflat asta de la învățător, o fire introvertită care își alegea confidenții după criterii care răspundeau cumpătării sale în a se relaționa cu semenii. Poate că mai știu și alții povestea asta, dar ea nu a produs reverberații.

Învățătorul care a plantat puietul în ograda lui era un romantic cu renume pentru preocupările sale aferente melancoliei trecutului. Casa lui devenise un autentic muzeu, într-o vreme muzeul fiind chiar funcțional. Așadar, un tei crescut din rădăcina arborelui făcut celebru de aura lui Eminescu trebuia numaidecât să desăvârșească opera pasională a dascălului de la Miroslovești. De va pieri Teiul lui Eminescu din Copou, că are aproape jumătate de mileniu acesta ar avea moștenitor în satul de pe valea Moldovei, în arealul spațiului sadovenian cu nucleul la Hanu’ Ancuței. Desigur, transferul funcției de la titular la suplinitor va subția semnificația originară, dar nu o va disipa complet. Sub vlăstarul teiului eminescian ajuns la maturitate în ograda învățătorului Gheorghe (a) Irinei-Bodoașcă ni-i putem închipui pe cei doi iubiți – Eminescu și Veronica – protagoniștii care și-au nemurit idilica lor poveste de dragoste, ori pe cei mai cunoscuți doi prieteni din literatura română, Eminescu și Creangă.

Eu, așadar, îmi iau libertate deplină pentru această fantezie, mai ales la vremea când înfloresc teii. Atunci când merg la Farmacie, la acest reper eminamente prozaic necesar sănătății trupului, e ca și cum aș face o… incursiune în poezie. În zilele lui iunie, în special, receptând olfactiv prezența arborelui cel odrăslit din Teiul lui Eminescu, e ca și cum m-aș întâlni cu cei care au înveșnicit arborele-monument din cetatea culturii moldave. Și, suplimentar, e ca și cum sub Teiul din Copou, ori sub odrasla lui de la Miroslovești, m-aș revedea cu un alt romantic mirosloveștean, cu doctorul în botanică ing. Ionel Lupu, cel care până la plecarea sa la Domnul a fost dedicatul „medic curant” al monumentului vegetal din istoricul parc ieșean. Și asta nu-i puțin lucru pentru mine, unul care – acum, la bătrânețe – mai are puțin timp pentru a recupera ceea ce o viață întreagă a subordonat prezentului, anume, timpul trecut.

Gheorghe Pârlea

Foto: Vlăstarul de la Miroslovești al Teiului lui Eminescu din Copou și... genitorul său ieșean,  în vârstă de circa 500 de ani

PREŢUL DORULUI DE CASĂ (Războiul în amintiri moștenite)

În timpul documentării pentru monografia comunei Mirosloveşti*, am aflat despre drama unui soldat din Soci, pe nume Iordache Chiruţ. Cu puține zile înaintea mult disputatului moment politico-militar de la 23 august 1944, eveniment contextualizat celui de-al Doilea Război Mondial, Iordache Chiruț lupta alături de camarazii săi pe linia frontului din zona Păstrăveni-Uricheni, la o "azvârlitură de băţ" de satul Soci, unde-şi avea gospodăria. Îl măcina mereu dorul şi grija faţă de cei de-acasă, cu atât mai mult cu cât el se afla în preajma lor, fără a putea avea însă veşti de la ei. Numai câteva clipe îşi dorea să-i vadă şi să-i îmbrăţişeze, căci, "…cine ştie ce va urma…", se tânguia el tovarăşilor săi. 

Într-o seară, la apel, soldatul socean lipsea. Absentul făcuse imprudenţa care avea să-i fie fatală: sub impulsul dorului de casă, a ascultat de glasul inimii şi nu de cel al raţiunii. În timpul nopţii ce a urmat aceleiaşi seri, spre dimineață, pe un cal înspumat de zorul prin care soldatul spera să atenueze fapta-i necugetată, se întorcea la camarazii de arme din vizita fugară făcută alor săi. Camarazii însă îl întâmpinară ca pe un inamic, după cum le era consemnul. 

Războiul nu cunoaşte clemenţa care, pe timp de pace, se naşte din circumstanţele atenuante. Soldatul a fost dus în faţa plutonului de execuţie, în prezenţa nedumeriţilor săi camarazi.   

Târziu, peste ani meniţi să învăluie în pâcla uitării relele timpului, la o moară de grâu de peste apa Moldovei câțiva bărbaţi din sate învecinate, având feţe aspre şi mâini bătătorite, pregăteau nevestelor trupul pâinii. Unul dintre ei, gospodar în Valea-Albă, purtând încă asupra sa, ca pe o pecingine, duhul cel rău al războiului, îi povesti acestea lui Jănică Handra din Soci, mulţumit că a putut să facă măcar atât pentru amintirea nefericitului său camarad. Căci se credea despre el că a fost un dezertor în sensul cel grav al cuvântului. Şi săteanul acesta nemţean îşi rosti ultima frază a istorisirii sale, cu aportul perturbator al nodului din gât: „Era speriat săracu’, deşi văzuse atâta sânge la Stalingrad... Şi am strigat la el cât am putut: Nu te teme, Iordache, că glonţul ăsta aduce moarte uşoară!... Cine ştie cum mă va schilodi... glonţul meu!"

Gheorghe Pârlea

___________________

*Monografia comunei Miroslovești - Despre oameni și locuri, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ed. aII-a)

O poveste (literară) de viață, contextualizată primei faze a războiului din Ucraina

Note de lectură asupra romanului „Cu ochii celuilalt”*, cel mai recent volum al scriitorului basarabean Nicolae Rusu

Între cărțile care mi-au ispitit ochiul în ultimele două decenii – firește, ca cititor de rând –, multe au avut titluri aparținând scriitorilor basarabeni. Câteva sute de cărți cu autori din stânga Prutului, chiar aproape de o mie, se află în patrimoniul bibliotecii comunale de la baștina mea. Circa o sută de asemenea volume, cu diferite titluri, se află în bibliotecile personale ale mirosloveștenilor, între posesorii privilegiați numărându-mă și eu. Sunt între aceste cărți și volume dăruite chiar prin mâna autorului, firește, cu autograf precedat de dedicații. Dar cele mai multe au ajuns la Miroslovești printr-un intermediar special, onorabil, respectiv universitarul Vasile Șoimaru, despre care tind să cred că toată lumea îl știe ca pe un notoriu călător prin spațiul interior al românității, dar mai abitir în jurul spațiului carpato-danubiano-pontic, unde se află frânturi de vatră românească ori pâlcuri de așezări pe pământ străin dar cu locuitori de sorgintea neamului românesc (asemenea comunități au fost găsite de dr. V. Soimaru și pe țărmul Pacificului, la Vladivostok!) .

Ultimele trei titluri (apărute în cadrul „Proiectului Romanii din jurul Romaniei”, coordonator editorial dr. Vasile Soimaru) le-am primit la domiciliu înainte de pandemie, în urma celei mai recente vizite la Miroslovești a renumitului călător basarabean și Cetățean special al comunei mele, respectiv „de Onoare”. Într-un entuziasm spontan, i-am promis atunci că, după lectură, îmi voi publica notițele de cititor, o imprudență (relativ frecventă) a mea în a-mi expune… limitele. Am făcut-o deja cu „Argus și slugile sale” a lui Vladimir Bacinschi (Ed. „Serebia”, Chișinău, 2019), acum o fac pentru cel mai recent roman al prolificului prozator Nicolae Rusu, autor a circa 30 de volume. Titlurile numitului scriitor concurează ca număr în repertoriul meu de lectură consumată cu ale scriitorilor basarabeni Nicolae Dabija, Ion Iachin, Aurelian Silvestru, Ionel Căpiță și, firește, Vasile Șoimaru. Sunt cărți de o deosebit de consistentă substanță estetică și cu o atractivă tematică socio-istorică, cu destinele individuale ale unor personaje care disimulează indivizi extrași din societatea reală a spațiului românesc din stânga Prutului.

Scriitorul Nicolae Rusu – autor de romane, proză scurtă și teatru, „…povestitor nativ intrat în prim-planul vieţii literare” (Th. Codreanu) – este membru al Uniunilor Scriitorilor din R. Moldova și România, precum și membru PEN Club, organizație internațională care apără libertatea de exprimare a scriitorilor aflați în diferite forme de dizidență (lumea literară știe bine calvarul prin care a trecut Nicolae Rusu, în contextul activității sale literare în fosta RSSM.)

În romanul „Cu ochii celuilalt”*, Nicolae Rusu narează, în fluxul epic, povestea de viață a unui basarabean, Petrea, contextualizată unor evenimente dramatice care au marcat viața trăitorilor din spațiul estic al românității, respectiv zonele aflate sub ocupație/influență sovietică. E vorba de arii restrânse din Ucraina (în Donețk) și Basarabia, zonele de origine și/ sau rezidență ale personajelor. Firul narativ acoperă o dimensiune temporală echivalentă cu durata vieții personajului principal – de la copilărie, la vârstă senectuții. Desigur, se întâmplă asta cu mijloacele specifice literaturii. Autorul recurge la o anamneză atribuită personajului principal, în jurul căruia se construiește întregul corp narativ.

Petrea (Petea) personajul principal, fost miner, un basarabean cu traiul în arealul orașului Donețk, își dezvăluie viața, la bătrânețe. Povestitorul îi organizează amintirile fie reactualizate de personaj în mod conștient, fie prin intermedierea visului, cu efectele alegorice specifice imaginației involuntare ale lui Petrea din timpul somnului. E de înțeles, aici intervine creativitatea autorului, care recurge la alegorie, ca sursă asupra detaliilor vieții lui Petre. Intermediarii alegorici sunt „bătrânul în alb” (din vis) și, inedit, o reprezentantă a necuvântătoarelor. Cioara Carla devine umbra lui Petrea, urmărindu-l peste tot, cu scopul de a răzbuna uciderea lui Carl, perechea ei, în timpul foametei basarabene. Înaripata capătă atribute umane (raționament și limbaj) și devine sursa intermediară de informare asupra vieții lui Petrea.

Derularea destinului lui Petrea se petrece, într-un segment important al narațiunii, în timpul foametei din Basarabia de după război – „holodomorul” basarabean – provocat de secetă și accentuat artificial de abuzurile puterii sovietice, după modelul „Holodomorului” (1932-1933), tragedie care a provocat în Ucraina în jur de zece milioane de victime.

Ca și cel din Ucraina, „holodomorul” basarabean a contribuit la o degradare gravă a comportamentului uman, la o dezumanizare care a împins omul de sub vremi la fapte îngrozitoare, precum crimele de canibalism chiar în sânul propriei familii.

Cititorul acestui roman care nu cunoaște acest dramatic episod istoric, instrumentat de regimul sovietic, ar fi gata să încadreze unele fragmente ale cărții în categoria horror. Autorul însă preîntâmpină această eventuală calificare asupra cărții. Ne atrage atenția încă de la prima pagină asupra probabilității că faptele acestei povești pot fi, în parte, reale și nu rodul exclusiv al imaginației sale. Mă refer la nota în care autorul își exprimă recunoștința față de aportul documentaristic (materiale de arhivă) din partea doctorului în istorie Mariana T. Țăranu și a autoarei cărții-document „Cartea foamei”, respectiv Larisa Turea.

În ce mă privește, eu citisem impresionanta lucrare a istoricului Alexe Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, dedicată tragicului „holodomor” basarabean. Și găsesc că încadrarea poveștii destinului lui Petrea în contextul istoric al respectivei tragedii dă romanului lui Nicolae Rusu, pe lângă valoare literară intrinsecă, și o valoare documentară. Însă romanul „Cu ochii celuilalt” se citește ca o carte pur literară. Personajele vor fi fiind imaginare, ca și faptele lor în detaliu, dar, în mare, povestea romanului e o proiecție de fond a unor segmente de istorie, o transpunere literară a unor realități. Cu toate tentațiile legate de impresia că citim o carte-document, rămânem totuși la literatură, știind că literatura, prin definiție, nu e realitate, ci e ceea ce vrea să pară realitate. Da, chiar și atunci când cititorul lui Nicolae Rusu știe, din alte cărți pe care i le-a citit, că autorul, cu abilitatea-i literară specifică, insinuează în cărțile sale particularitățile vremurilor istorice conexe subiectului.

Iată pe scurt și un rezumat foarte zgârcit al cărții. Adolescent fiind, Petrea se îndrăgostește – o dragoste împărtășită – de fiica mamei lui vitrige, adusă în familie după ce tatăl său s-a recăsătorit, urmare a decesului primei soții. După cutuma oamenilor acelui timp și loc, această dragoste era interzisă. Iar persistența lui Petre în respectiva culpă era gata să-i curme viața, prin securea tatălui sau, un „năsâlnic” (violent, rău). Petre devine pribeag, trăind experiențe de o evidentă originalitate, purtând amprentele vremii și spațiului socio-istoric, respectiv foametea de după război din Basarabia. Se căsătorește cu Daria (Dăruța), rusoaică, devenind miner în Donbas. Etapele vieții sale suportă momente prevestite de „bătrânul in alb” (din vis), între altele, legate de mariaj, de munca sa de miner, ori conflictul armat din regiunea ucraineană Donbas. Vechea și nealterata lui iubire este întreținută prin nevinovate știri despre Ilinca, primite prin corespondență de la Aliona, fiica lui din Basarabia, aflată în bună relație cu prima dragoste a tatălui său. Împlinirea trupească a iubirii celor doi basarabeni, Petrea și Ilinca, regăsiți la o înmormântare în satul natal din Basarabia, după ce fiecare își consolidase propria familie, reprezintă un ultim episod al relației lor intermitente. Rezultă din această târzie și fugară reîntâlnire un copil, despre existența căruia tatăl nu va afla niciodată. La vârsta senectuții, chemat în Basarabia natală de Ilinca, aflată pe patul de moarte, urma să i se dezvăluie lui Petre paternitatea Speranței, fructul iubirii lor interzise. În drum spre gara din Donețk, bătrânul Petrea calcă pe o mină, care îi va sfârși povestea vieții. A fost cea din urmă împlinire a prevestirilor Bătrânului din vis, căci îi mai reușise câteva până la cea intermediată de unealta războiului.

Parcursul târziu al vieții lui Petre este animat de copiii săi, toți cu carte, aflați într-un perpetuu conflict generat de percepția lor asupra evenimentelor și propriei naționalități. Ruslan, ofițer la Donețk se crede rus și îl amenință, mai mult sau mai puțin serios, pe frate-său Ștefan, jurist la Kiev, că dacă vine la Donețk îl împușcă. Acesta le argumentează fratelui și surorii participarea sa, de partea rusofililor, la războiul de la Nistru (o făcuse fără știrea familie, ca să nu le „facă sânge rău” membrilor acesteia). Aliona, sora celor doi, profesoară în Transnistria, se simte româncă și îl califică pe Ruslan drept un „zombi”. Tot ea le demonstrează fraților, spre exemplu, teoria ei despre normalitatea prezenței dincolo de Nistru a Armatei Române în al Doilea Război Mondial, respectiv îl scuză pe Mareșalul român pentru trecerea Nistrului, arătând că, militar fiind, conducătorul statului român nu avea alternativa imorală și imprudentă a politicianului în a decide retragerea din alianța cu Hitler. Tot ea – „înțeleapta tatei” – le oferă însă fraților ei și dreptul la liberul arbitru, fiindcă lucrurile și faptele sunt mereu văzute… „cu ochii celuilalt”.

În sfârșit, ca în cazul oricărei căr\i, nicio încercare de prezentare a acesteia nu poate suplini cartea în sine. Cu atât mai puțin exercițiul cronicăresc al unui cititor comun. Ceea ce e evident pentru cel care a citit deja cartea numită e că prin măiestria literară specifică, prozatorul Nicolae Rusu face posibil parcursul coerent și cursiv al unei povești de viață ruptă din istoria recentă care motivează cititorul la o lectură alertă și, numaidecât, la reverberații post-lectură.

Gheorghe Pârlea
_____________

*Cu ochii celuilalt”, Nicolae Rusu, Ed. „Serebia”, Chișinău, 2019 

O carte cât (şi ca) o Biblie: “TEROAREA COMUNISTĂ în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1940-1947)” de Alexei MEMEI

Categoric, pentru patriotul Vasile Şoimaru, harnicul militant pentru Unire, Prutul nu mai are conotaţia de hotar nedrept în sânul Neamului. Niciun basarabean, cred, n-a trecut Prutul de-atâtea ori de câte a facut-o universitarul de la ASEM Chişinău în ultimele două decenii, doar cu scopul de a trezi din somnul uitării românismul cel încă adormit. Şi de fiecare dată când trece prin preajma locurilor de unde se trage, prin strămoşii săi de demult, aduce şi cărţi (scrise la Chişinău) pentru Biblioteca din Mirosloveşti, îmbogăţind colecţia de carte basarabeană (al cărei fondator este) a acestei instituţii culturale săteşti de pe malul Moldovei. Pe 26 martie a acestui an, însoţit de inginerul (şi maestrul fotograf) Marcel Porumbescu, un basarabean frumos clădit la trup şi, fără îndoială, în bună proporţie şi cu ceea ce nu se vede repede-repede dar se întrevede neîntârziat, dr. Vasile Şoimaru mergea la Tg. Mureş, ca să sărbătorească, împreună cu ardelenii de la Biblioteca Judeţeană, bucuria aceea a Neamului care a ţinut doar douăzeci şi doi de ani. Şi, evident, să împărtăşească speranţa unei noi împliniri de aceeaşi natură. De data aceasta, cărturarul basarabean (membru al UniuniiScriitorilor) se grăbea tare şi am convenit să ne întâlnim într-o locaţie de pe traseul globe-trotterului (eticheta e absolut justificată de miile de kilometri parcurşi pe melegurile românilor împraştiaţi prin Lume). Împreună cu primarul nostru, ec. Ionuţ Gospodaru, am zăbovit la Cristeşti atât cât timp a fost necesar pentru sorbirea unei ciorbe de post, ingredimentată cu dulcile vorbe “moldovineşti” (ale limbii române, evident) despre abia alesul preşedinte de la Chişinău şi speranţele aduse cu el. Ba, taman acum, cei de la Radio România Internaţional îl programaseră cu un interviu, în direct. Aşa că întâlnirea ocazională cu prietenul nostru, un “om zbuciumat” (prin cinstitele lui treburi în Cetate, în spiritul dregătorilor Şoimăreni pe care-i continuă peste timp), a fost pe fugă. La despărţire mi-a întins, din mers, o carte cât o Biblie, cu următoarea poruncă: “s-o citeşti, că-i a învăţătorului meu de istorie şi că a muncit la ea douăzeci de ani”. Şi iată-mă astfel cu voluminosul tom de circa 800 de pagini în braţe şi cu “misia” de suflet – să-l citesc. D’apoi cât crede universitarul de la ASEM că poate citi dăscălaşul rural de la Mirosloveşti, cu gospodărie pe cap, tocmai când treburile urgente de primăvară trag omul de mânecă chiar şi prin somn?! Desigur, nu l-am dezamăgit nici acum pe dr. Vasile Şoimaru, care (mi-a specificat expres) nu dă cărţile osârditorilor cărturari din Basarabia decât celor asupra cărora e convins că le şi citesc. Şi, eu lăsând impresia că mă număr printre cei selectaţi de rigurosul distribuitor (el însuşi făuritor) de carte basarabeană, am avut, de data asta, o răspundere care mi-a întrecut cu mult solvabilitatea. Efortul meu intelectual, cu folos doar în ce mă priveşte, a trebuit, însă, să se concretizeze şi într-un modest omagiu de cititor, adus autorului. Am aflat mai apoi, indirect, că la travaliul demersurilor necesare tipăririi acestui volum monumental (o parte însemnată a acestei acţiuni) a contribuit şi cel care mi-a intermediat privilegiul de a fi printre primii beneficiari ai acestei opere. Prin urmare, cronica de faţă e un mod de a mulţumi de două ori – evident, cu măsură diferenţiată – celor care mi-au oferit darul. * Cartea istoricului Alexei Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, e o carte “grea”, un tratat aplicat de istorie a ocupaţiei ruseşi, bolşevice, în vatra românilor din Est. E o carte de căpătâi pentru istorici, dar şi pentru cei care ştiu, de la Bălcescu încoace, că “istoria e cea dintâi carte a unui neam”. Mânat de curiozitatea celui nerăbdător să afle, precipitare născută din puţinătatea timpului rămas pentru asta, am citit-o într-o oarecare grabă, ceea ce mă obligă să revin aspura ei. Categoric, însă, pentru oricine o are, cartea lui Alexei Memei e o carte de uz permanent. E concentraţia unei întregi chimii bibliografice, in contextul temei amintite, căci conţine 1171 de note de subsol. E cartea unui Sisif invingător. Dar ce-şi propune în ea autorul (în înţelesul cititorului comun pe care îl reprezint)? Aflu asta şi prin contribuţia intermediară a prefaţatorului: dr. hab. conf. univ. Anton Moraru, distinsul istoric pe care îl citesc cu interes din “Literatura şi arta”. Aşadar, din bogata bibliografie consultată de autor rezultă că demascarea politicii coloniale ruseşti în teritoriile locuite de români suferă de o anumită indulgenţă, ce relevă o atitudine de obedienţă a autorilor faţă de stăpânii-invadatori, chiar dacă preocupările acestor autori înseamnă, cantitativ, o sumă de peste 200 de lucrări, în perioda 1924-2008. În Ucraina, constată istoricul A. Memei, aceeaşi problematică este relevată mult mai realist, exemplificând cu o lucrare fundamentală din 2002. Referitor la istoricii şi politologii occidentali, aceştia tratează respectiva problematică subiectiv, privindu-i pe moldovenii transnistreni ca pe o etnie diferită de români. În ce priveşte strategia bolşevică de deznaţionalizare, mai ales prin infometarea populaţiei româneşti din Transnistria şi, implicit, consecinţele acesteia, Alexei Memei găseşte cusururi şi în lucrările unor autori pe care nu-i suspectează de rea credinţă, dar pe care îi taxează pentru superficialitate – spre exemplu în politica de înfometare organizată, din perioda 1930-1933, când aceştia au centrat cauzalitatea foametei pe condiţiile meteorologice accidentale. Ei, arată autorul, au neglijat o corelare corectă a fenomenului cu ceea ce se întâmpla, în aceeaşi periodă, şi în Basarabia unită cu Ţara, unde lipsurile permiteau totuşi un trai omenesc. Principiile ştiinţifice ale cercetării istorice, care (conform prefaţatorului) “constituie suportul teoretic şi metodologic al lucrării”, îl motivează superior pe Alexei Memei să rescrie şi să dezvolte obiectiv – pe baza logicii ştiinţei, a metodei statistice de analiză şi cercetare – politica specifică expansionismului bolşevic în teritoriile româneşti din stânga Nistrului, teroarea abătută asupra băştinaşilor transnistreni. Lucrarea ştiinţifică a lui Alexei Memei este inovativă, ne asigură dr. Anatol Moraru, căci prin ea “a fost deschisă o nouă direcţie de cercetare, completă şi profundă, a crimelor regimului totalitar şi comunist în RASSM şi RSSM”. Este dezvoltată de autor, pentru prima oară în istoriografie, folosirea “metodelor economice şi sociale” în teroarea organizată cu scopul dominaţiei totalitare în RASSM, folosindu-se “metode de genocid” (sintagma este uzitată frecvent de autor). Amplul volum aflat aici în atenţia cititorului care îndrăzneşte această modestă cronică este conceput în două părţi, denumite în firească relaţie cu “cadrul cronologic şi geografic” deductibil din titlul cărţii. Perioadei comuniste în RASSM (1924-1940) îi dedică nouă capitole, iar perioadei comuniste în RSSM (1940-1947), două capitole. Autorul îşi fondează ampla cercetare pe treizeci de lucrări specificate în Bibliografie şi pe o multitudine de materiale de arhivă, introduse pentru prima oara în circuitul ştiinţific (ne asigură prefaţatorul). Între aceste documente de arhivă, multe cu menţiunea”strict secret”, am numărat peste 100 de tabele statistice, liste nominale, interogatorii, rapoarte, anchete de partid etc., numai pentru primul capitol. Demonstraţia aurorului cu privire la metodele terorii comuniste folosite în Transnistria – ce au avut drept consecinţe orori calificate în dreptul civilizat drept “crime împotriva umanităţii” – se desfăşoară în jurul unor evenimente şi acţiuni care constituie epicentre ale fenomenului istoric cercetat, “direcţii de acţiune” (cum le numeşte autorul în “Incheierea” volumului), după cum urmează: răscoalele ţăranilor din stânga Nistrului, deportarea ţăranilor înstăriţi în Siberia şi în nordul URSS, colonizarea satelor de moldoveni cu demobilizaţi ruşi şi ucraineni ai armatei roşii, cuprinderea forţată a ţăranilor în colhozuri şi exodul colhoznicilor, înfometarea organizată, măcelul de la Nistru (pentru RASSM); represiunile comuniştilor în stânga Nistrului, excluderea din partid a comuniştilor aflaţi sub administraţie românescă în timpul războiului, politica de cadre a partidului comunist, foametea organizată în 1945-1948 (pentru RSSM). Cartea lui Alexei Memei are capacitatea de a “furniza” oricui o citeşte “materialul probator” pentru ceea ce autorul califică în titlul cărţii drept “teroarea comunistă”, ca strategie, tactică de deznaţionalizare pentru a stăpâni. Metodele legate de înfometare însemnând exterminarea în masă a populaţiei băştinaşe, între altele, determinând până şi atrocităţi legate de canibalism – consecinţe care produc cititorului similitudini cu practicile naziste. Ţăranilor moldoveni nu le rămâneau, în condiţiile date, decât câteva perspective, privind viaţa sau moarte: să treacă Nistrul în Basarabia aflată sub administraţie românescă, cu riscul de a fi împuşcaţi de soldaţii armatei rosii (în postură de grăniceri), să se spânzure sau să moară de foame (“umflaţi”), să se revolte, cu preţul impuşcării sau deportării. Iată, în întărirea celor de mai sus, căteva exemple. Numai în trei luni din iarna anului 1933, doar într-o arie limitată a hotarului pe care îl reprezenta Nistrul, au trecut frontiera în Basarabia (România) 314 familii în ianuarie, 425 (1449 suflete) în februarie, 503 familii (1644 suflete) în martie. Dar cu ce preţ!? Sute, chiar mii de împuşcaţi. La Olăneşti a fost înroşită gheaţa Nistrului de sângele celor 40 de transfugi moldoveni, împuşcaţi mortal în timpul treceri hotarului. La una din cele 20 de răscoale din RASSM, asupra satului Plosca s-au tras 360 de bombe, iar în satul Mălăieşti (satul natal al autorului cărţii) au fost împuşcaţi la primărie, ca represalii, 50 de ţărani. Desigur, exemplele tragice sunt abundente. Un ţăran, urmare a obligaţiilor de predare a produselor agricole (peste puteri) s-a spânzurat, într-un gest de protest, punându-şi biletul de obligaţiune la nodul spânzurătorii încropite. Un altul, după ce predase 830 de kg a fost bătut bestial, până la hemoragie (pe urechi), doar fiindcă nu mai putea da diferenţa de 124kg. Şi cine credeţi că erau călăii? Erau împuterniciţi politici, terorişti, miliţieni, ostaşi ai armatei roşii, bandiţi de drept penal. Teroarea îndreptată asupra “culacilor” (chiaburilor) a dus la sărăcirea dramatică şi la moartea prin înfometare, în cazul celor care nu au împărtăşit soarta deportaţilor, de fapt, un calvar cu aceleaşi urmări. Dacă vom corela statistica oferită de autor cu privire la numărul gospodăriilor aparţinând culacilor (344), număr extins până la 3200, cu ţăranii mai înstăriţi, putem deduce că cei mai mulţi dintre culaci (autorul nu a găit liste complete) au luat drumul Siberiei, doar observând listele cu cei propuşi pentru deportare de comitetele raionale (către comitetele regionale) numai din raioanele Grigoropol, Tiraspol, Slobozia – 481 de familii (apar în statistică încă 100 de persoane, pentru încălcarea fâşiei de frontieră). Printre deportaţi, o pondere mare o ocupă învăţătorimea, care s-a opus bolşevizării şi a solidarizat cu ţăranii, participând la mişcările lor de revoltă. Din listele nominale prezentate de autor pentru mai multe categorii socio-profesionale, rezultă că au fost deportaţi, numai în perioda 1928-1932, 109 învăţători. Una din “direcţiile” asupra cărora şi-a orientat cartea autorul e aceea din care să rezulte cum a crescut, în RASSM, pondera populaţiei de origine rusă, ca metodă de stăpânire a Transnistriei. Aflăm astfel, din subcapitolul corespunzător, că imediat după inventarea republicii sovietice din Transnistria, încorporată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, pe măsură ce satele moldoveneşti erau depopulate prin deportare, erau aduse în casele părăsite familiile demobilizaţilor din armata roşie, de naţionalitate rusă sau ucraineană. Autorul nu a putut obţine o statistică completă, dar e de-ajuns să ne facem o imagine cu ajutorul unui tabel (care conţine o statistică ulterioară altor acţiunii de această natură) din 1932. Acest tabel cuprinde situaţia unui număr de 791 de familii din respectiva categorie, cu toate facilităţile materiale şi financiare de trai aferente. Acestora li se atribuiau funcţii de conducere în colhozuri şi li se construiau case noi din contribuţiile fiscale ale localnicilor sărăciţi şi exploataţi. În problema “moldovenismului” transnistrean, autorul ne oferă dovezi interesante, amuzante chiar, observând preocupările acelor alchimişti care, evident, n-au putut să schimbe natura unei limbi milenare, decât doar s-o schimonosească cu imixtiunea rusismelor sau s-o înlocuiască cu limba rusă. Între “reformatorii” limbii moldoveneşti se aflau ruşi şi ucraineni (nevorbitori de limba moldovenească), acreditaţi să facă din limba băştinaşilor o limbă nouă, “…curăţată de cuvinte româneşti în stil franţuzesc (sic!)”, divagau “lingviştii” inovatori, ca “…să fie înţeleasă nu numai boierilor, dar şi muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”. Interesant că, printre cei numiţi în comisiile îndrituite cu crearea “noii” limbi moldoveneşti, unii aveau şi “străluminări” în a vedea că demersul lor “ştiinţific” (tărăgănat până la a provoca intervenţia personală a tovarăşului Stalin) nu-i deloc fezabil. Şi iată ce-au îndrăznit ei: “…atunci n-ar fi mai bine de aplicat în activitatea noastră limba română, care este destul de dezvoltată şi are şi literatură?”. Desigur, aceştia îndrăzneţi au fost ignoraţi. Şi s-a bătut pasul “pi loc”. Căci, cui îi trebuia limbă moldovenească, fie ea şi una “nouă”, dacă observăm numai, doar ca un eşantion relevant, că numărului de 58-59 de ştabi ruşi şi ucraineni din comitetele executive ale organizaţiilor şi departamentelor raionale Slobozia şi Dubăsari, raioane cu populaţie exclusiv moldovenească, îi corespundea un număr doar de 5-9 tovarăşi moldoveni. În concluzia acestei mult prea sumare aprecieri asupra cărţii cercetătorului-arhivar Alexei Memei (autoreactivat ca istoric de formaţie, conform studiilor, după pensionarea din alte domenii), se poate afirma că acei ce vor citi această “Biblie” a neamului românesc din stânga Nistrului/Prutului (vezi sinonimia cu exodul evreilor din Vechiului Testament, cu diferenţele specifice) se vor edifica – chiar şi numai pe baza documentelor de arhivă, dominante in economia cărţii, fără a fi agasaţi de teoretizarea excesivă a autorului (fiindcă lucrarea nu o conţine) – asupra a ceea ce a însemnat teroarea bolşevică întrunul din centrele de interes ale Rusiei Sovietice. Unul din acele pământuri strămoşeşti faţă de care – voi repeta mereu – noi, cei din dreapta Prutului, ne facem vinovaţi (măcar) de…nedreaptă uitare. Istoricul Alexei Memei, iată, ne ajută să ne facem penitenţa şi să ne mântuim de vina detaşării de trecutul (vai, cât de apropiat!) atât de zbuciumat al fraţilor de Neam din estul Prutului. Gheorghe Pârlea

HOȚUL NU ȚINE PAȘTELE

 

(Din amintirile unui copil contemplativ)

Era la opt-nouă ani după încheierea războiului cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde sonore din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase însă în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului.

Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative.

La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute mai ales și de mult mai multă lume pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul. Știam, de asemenea, de unde răzbate până sub clopotul de cer de peste ograda mea acel "Pu! Pu! Pu! Pu!"... ieșit din gură fără viață. Era vocea unei pive mecanice de postav de pe celălalt mal al Moldovei, de la Păstrăveni ori de la Davideni. Moș Cosache, vecinul, zicea că-i moară, dar eu îl credeam pe tata, care zicea că-i o mașinărie de făcut șiacul pentru sumane. Tălmăcirile acestea ale adulților nu prea erau pe înțelesul meu, însă eu o tot țineam cu "de ce"-urile vârstei. Pentru unele am aflat răspunsurile ceva mai târziu, când pâcla minții mele fragede începu a se rări.

Mă preocupa de zor, spre exemplu, de ce Bercu, câinele nostru, într-o zi de primăvară timpurie, a confundat-o pe vecina mea Olguța, cu mine. Oare să-i fi întunecat mintea furia de paznic ațâțat, de eu i-am devenit străin de ogradă, iar tovarășa mea de joacă, musafira, taman gazda?! Desigur ar fi trebuit luat în seamă și un posibil fapt al confuziei, anume că și Olguța, și eu, deși nu se cuvenea asta pentru mine, aveam basmale pe cap. Mamele noastre încercaseră prin asta să se opună unui vânt obraznic, de primăvară, care ne biciuia obrăjorii fragezi. Mai precis, cineva, acel uneltitor al întâmplării, nu s-a îndurat să lase semnele rănilor pe chipul fetiței. La vremea potrivită, băiatului avea să-i crească păr pe față și să-i dosească urmele agresorului confuz. Pentru fată însă nu se prefigura un asemenea remediu.

Apoi, în mintea plodului ce abia făcea ochi de văzut dincolo de pojghița lucrurilor încolțeau alte întrebări-mirări. Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira întrebându-se cum a putut crește copacul acela – cu scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub copac, descopereau ochii lui iscoditori, "... e o bortă mare-mare!”.

Dar mirarea cea mai obsedantă a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Giță Pârlea era legată de neomenia unui... om. Cum a putut el să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, tocmai de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai degrabă spus: de lângă drum.

Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase zămnicul - o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut - și meșterise deasupra lui șopronul menit să apere de intemperii, pe lânga pivniță, și cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar putea interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Doar să ceară, că vor primi”, zicea bunicul.

În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului - acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” - pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-'or dat hoții, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă”. Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea mama.

Cugetul neîmpăcat al mamei, referitor la amăgirea bunicii că și hoțul ar ține Paștele, adică s-ar opri din a face rele, prevestea roadele cele otrăvite ale purtării omenești.

Din păcate, mama avu dreptate. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie: „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama milițianului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut asta!”

Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește asta, mai ales că duhul omului, chiar năpăstuit fiind, trebuie să rămână luminat de Învierea Domnului Iubirii. Ba că nicicând nu se cuvine să ne luăm după Legea cea veche: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!”.

Nu se știe dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era convinsă că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi atribuit meridelor de pe Sfântul Disc rolul crud la care a râvnit impulsiv bunica sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie chiar un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii.

Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea spirituală.

Gheorghe Pârlea

Foto: Fiul pădurarului, Nicolae Tonitza

S-A CULCAT ÎN CARUL DIN OGRADĂ ȘI S-A TREZIT ÎN MEDEANUL DIN BURICUL SATULUI (Din mapa monografistului)

O glumă năstrușnică, născută din umorul matricial al consătenilor mei, îmi dă impulsul de a o considera demnă de un imaginar „premiu de popularitate”, rezultând din asta și condiția "mediatizării" ei. Am aflat-o în timpul implicării mele la scrierea monografiei satului de baștină*

***

Glumeții obștii au vrut-o numaidecât victimă pe Marița lui Ioniță, o codană numai bună de măritat, cu pețitori de toată mâna dar respinși de fată pe rudă și pe sămânță.

În satul de la malul Moldovei, aflat în peisajul auroral atins de inegalabilul condei al marelui Sadoveanu, sătenii obișnuiau ca în nopțile verilor din urmă, mai călduroase ca acestea ale timpului nostru, să-și mute „dormitorul” în podul șurii, pe prispa casei sau în căruța din ogradă. Își încropeau saltea din paie sau își întindeau trupul direct pe brațul de fân care le adâncea somnul cu parfumul florilor retezate de coasă.

Marița cea fudulă ce-și aștepta prințul din altă lume, sau măcar din alt sat, nu făcea abatere de la obiceiurile văratice ale obștii. Ea prefera însă căruța din mijlocul ogrăzii și moliciunea fânului cu miros de sânzâiene. Cât despre prudența fetei asupra consecințelor rezultate din eventuala provocare a vreunui flăcău mai nestăpânit, nici vorbă.

Chiar dacă nu cu urmări agravante, ceva trebuia să i se-ntâmple odată și-odată și Mariței, fata care cam ațâța starea celor ce se împlineau încet-încet în ale bărbăției.

Cel ce hotărî să-i plătească într-un fel anume fetei pentru ostentativa ei stăpânire de sine nu era nici el un mormoloc. Năstrușnicul Vasile Toma abia aștepta momentul, iar asociații la pozna sa așteptau doar un șuierat scurt și îndesat, ieșit din două degete împreunate pe limba întreprinzătorului.

În noaptea aceea fierbinte, cu destul timp înaintea ivirii zorilor, un pâlc de flăcăi trecu în taină la treabă. Fiecare isprăvnicel își suflecă mânecile cămășii și, tiptil, gloata deschde porțile cele mari ale ogrăzii gospodarului care îi era părinte frumoasei și ațâțătoarei Marița.

Luna lumina carul cu fata cea îmbătată de somnul adânc al nopții. Luminătorul cel cu două coarne le era complice băietanilor poznași, căci numai el, stăpânul nopții, vedea cu câtă caznă, metru cu metru, fără nicio zdruncinătură, flăcăii ajutau carul să-și urmeze făgașul, mai întâi ieșind pe poartă, apoi ținând drumul spre mijlocul satului. Unul repeta mătănii, îndepărtând pietrele din calea roților, ca nu cumva poticnirea să strice somnul adormitei din brațele vehiculului cu doi flăcăi la oiște. Alți patru împingeau pe lângă roțile cele care, încă din preistorie, au revoluționat raportul omului cu distanța și timpul.

În sfârșit, când carul ajunse în locul plănuit de șugubeți, ostenitorii se-mpânziră pe la casele lor, să prindă două-trei ceasuri de somn. Aveau să se întoarcă numaidecât în zori, spre a fi martori la revelația pe care i-au pregătit-o Mariței.

La prima geană a astrului zilei, băietanii erau la locul faptei. Somnoroasa din carul fantomatic nu dădea semne de deșteptare. Dacă s-ar fi întâmplat asta, satisfacția "scenariștilor" n-ar fi fost îndestulătoare. Abia când se lumină bine de ziuă și forfota prinse glas în buricul satului, în medeanul în care evreul locului își deschidea dugheana, sătenii își pironiră ochii a mirare asupra carului fără boi la oiște. Starea lor de nedumerire ajunse la apogeu când fata se ridică în coșul carului, în cămașa ei de cânepă ghilită și răsghilită de mâinile mumă-sii, își ridică brațele spre cer și-și arcui trupul amorțit, după cerințele anatomice la ridicarea din așternut. Asta, până ce ochii fetei, frecați insistent de cei doi pumnișori, zăriră în jur un alt peisaj decât cel din ograda gospodăriei sale. Zări îndată, Marița, și ceata de flăcăi, cu Vasile Toma în frunte, făptuitorii care dădeau frâu liber stării rezultate din izbânda tărășeniei lor. Era taman de-ajuns ca fata să înțeleagă ce i se întâmplă și ce are de făcut. Își aduse aminte în grabă de calea spre casă pe care o alesese Nică a' lui Ștefan a Petrei din Humulești, ca să-și ascundă goliciunea; goliciunea Mariței putea fi doar ghicită prin subțirimea cămășii.

A urmat apoi, chiar la fața locului, o gâlceavă pe cinste între tatăl fetei și autorul principal al poznei, ușor de dibuit după antecedente.

Văpaia tărăboiului fu stinsă îndată ce asistența ocazională la pozna flăcăiașilor încă nechemați la cătănie se risipi pe ulițele satului. Colbul verii secetoase începu să ia în stăpânire șleahul drumului, în huruitul carelor, vehicule care, spre deosebire de cel de peste noapte, aveau la jug plăvanii, blândele necuvântătoare ce osteneau în solidar cu omul care le înjuga.

Gheorghe Pârlea

(Foto: Fată șezând - pictură de N. Grigorescu)

______________________

* Monografia Comunei Miroslăvești – Despre oameni si locuri, coord. Ioan Pârlea, Ed. Emia Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ediția a II-a)