HOȚUL NU ȚINE PAȘTELE

 

(Din amintirile unui copil contemplativ)

Era la opt-nouă ani după încheierea războiului cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde sonore din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase însă în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului.

Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative.

La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute mai ales și de mult mai multă lume pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul. Știam, de asemenea, de unde răzbate până sub clopotul de cer de peste ograda mea acel "Pu! Pu! Pu! Pu!"... ieșit din gură fără viață. Era vocea unei pive mecanice de postav de pe celălalt mal al Moldovei, de la Păstrăveni ori de la Davideni. Moș Cosache, vecinul, zicea că-i moară, dar eu îl credeam pe tata, care zicea că-i o mașinărie de făcut șiacul pentru sumane. Tălmăcirile acestea ale adulților nu prea erau pe înțelesul meu, însă eu o tot țineam cu "de ce"-urile vârstei. Pentru unele am aflat răspunsurile ceva mai târziu, când pâcla minții mele fragede începu a se rări.

Mă preocupa de zor, spre exemplu, de ce Bercu, câinele nostru, într-o zi de primăvară timpurie, a confundat-o pe vecina mea Olguța, cu mine. Oare să-i fi întunecat mintea furia de paznic ațâțat, de eu i-am devenit străin de ogradă, iar tovarășa mea de joacă, musafira, taman gazda?! Desigur ar fi trebuit luat în seamă și un posibil fapt al confuziei, anume că și Olguța, și eu, deși nu se cuvenea asta pentru mine, aveam basmale pe cap. Mamele noastre încercaseră prin asta să se opună unui vânt obraznic, de primăvară, care ne biciuia obrăjorii fragezi. Mai precis, cineva, acel uneltitor al întâmplării, nu s-a îndurat să lase semnele rănilor pe chipul fetiței. La vremea potrivită, băiatului avea să-i crească păr pe față și să-i dosească urmele agresorului confuz. Pentru fată însă nu se prefigura un asemenea remediu.

Apoi, în mintea plodului ce abia făcea ochi de văzut dincolo de pojghița lucrurilor încolțeau alte întrebări-mirări. Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira întrebându-se cum a putut crește copacul acela – cu scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub copac, descopereau ochii lui iscoditori, "... e o bortă mare-mare!”.

Dar mirarea cea mai obsedantă a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Giță Pârlea era legată de neomenia unui... om. Cum a putut el să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, tocmai de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai degrabă spus: de lângă drum.

Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase zămnicul - o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut - și meșterise deasupra lui șopronul menit să apere de intemperii, pe lânga pivniță, și cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar putea interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Doar să ceară, că vor primi”, zicea bunicul.

În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului - acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” - pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-'or dat hoții, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă”. Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea mama.

Cugetul neîmpăcat al mamei, referitor la amăgirea bunicii că și hoțul ar ține Paștele, adică s-ar opri din a face rele, prevestea roadele cele otrăvite ale purtării omenești.

Din păcate, mama avu dreptate. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie: „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama milițianului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut asta!”

Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește asta, mai ales că duhul omului, chiar năpăstuit fiind, trebuie să rămână luminat de Învierea Domnului Iubirii. Ba că nicicând nu se cuvine să ne luăm după Legea cea veche: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!”.

Nu se știe dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era convinsă că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi atribuit meridelor de pe Sfântul Disc rolul crud la care a râvnit impulsiv bunica sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie chiar un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii.

Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea spirituală.

Gheorghe Pârlea

Foto: Fiul pădurarului, Nicolae Tonitza

S-A CULCAT ÎN CARUL DIN OGRADĂ ȘI S-A TREZIT ÎN MEDEANUL DIN BURICUL SATULUI (Din mapa monografistului)

O glumă năstrușnică, născută din umorul matricial al consătenilor mei, îmi dă impulsul de a o considera demnă de un imaginar „premiu de popularitate”, rezultând din asta și condiția "mediatizării" ei. Am aflat-o în timpul implicării mele la scrierea monografiei satului de baștină*

***

Glumeții obștii au vrut-o numaidecât victimă pe Marița lui Ioniță, o codană numai bună de măritat, cu pețitori de toată mâna dar respinși de fată pe rudă și pe sămânță.

În satul de la malul Moldovei, aflat în peisajul auroral atins de inegalabilul condei al marelui Sadoveanu, sătenii obișnuiau ca în nopțile verilor din urmă, mai călduroase ca acestea ale timpului nostru, să-și mute „dormitorul” în podul șurii, pe prispa casei sau în căruța din ogradă. Își încropeau saltea din paie sau își întindeau trupul direct pe brațul de fân care le adâncea somnul cu parfumul florilor retezate de coasă.

Marița cea fudulă ce-și aștepta prințul din altă lume, sau măcar din alt sat, nu făcea abatere de la obiceiurile văratice ale obștii. Ea prefera însă căruța din mijlocul ogrăzii și moliciunea fânului cu miros de sânzâiene. Cât despre prudența fetei asupra consecințelor rezultate din eventuala provocare a vreunui flăcău mai nestăpânit, nici vorbă.

Chiar dacă nu cu urmări agravante, ceva trebuia să i se-ntâmple odată și-odată și Mariței, fata care cam ațâța starea celor ce se împlineau încet-încet în ale bărbăției.

Cel ce hotărî să-i plătească într-un fel anume fetei pentru ostentativa ei stăpânire de sine nu era nici el un mormoloc. Năstrușnicul Vasile Toma abia aștepta momentul, iar asociații la pozna sa așteptau doar un șuierat scurt și îndesat, ieșit din două degete împreunate pe limba întreprinzătorului.

În noaptea aceea fierbinte, cu destul timp înaintea ivirii zorilor, un pâlc de flăcăi trecu în taină la treabă. Fiecare isprăvnicel își suflecă mânecile cămășii și, tiptil, gloata deschde porțile cele mari ale ogrăzii gospodarului care îi era părinte frumoasei și ațâțătoarei Marița.

Luna lumina carul cu fata cea îmbătată de somnul adânc al nopții. Luminătorul cel cu două coarne le era complice băietanilor poznași, căci numai el, stăpânul nopții, vedea cu câtă caznă, metru cu metru, fără nicio zdruncinătură, flăcăii ajutau carul să-și urmeze făgașul, mai întâi ieșind pe poartă, apoi ținând drumul spre mijlocul satului. Unul repeta mătănii, îndepărtând pietrele din calea roților, ca nu cumva poticnirea să strice somnul adormitei din brațele vehiculului cu doi flăcăi la oiște. Alți patru împingeau pe lângă roțile cele care, încă din preistorie, au revoluționat raportul omului cu distanța și timpul.

În sfârșit, când carul ajunse în locul plănuit de șugubeți, ostenitorii se-mpânziră pe la casele lor, să prindă două-trei ceasuri de somn. Aveau să se întoarcă numaidecât în zori, spre a fi martori la revelația pe care i-au pregătit-o Mariței.

La prima geană a astrului zilei, băietanii erau la locul faptei. Somnoroasa din carul fantomatic nu dădea semne de deșteptare. Dacă s-ar fi întâmplat asta, satisfacția "scenariștilor" n-ar fi fost îndestulătoare. Abia când se lumină bine de ziuă și forfota prinse glas în buricul satului, în medeanul în care evreul locului își deschidea dugheana, sătenii își pironiră ochii a mirare asupra carului fără boi la oiște. Starea lor de nedumerire ajunse la apogeu când fata se ridică în coșul carului, în cămașa ei de cânepă ghilită și răsghilită de mâinile mumă-sii, își ridică brațele spre cer și-și arcui trupul amorțit, după cerințele anatomice la ridicarea din așternut. Asta, până ce ochii fetei, frecați insistent de cei doi pumnișori, zăriră în jur un alt peisaj decât cel din ograda gospodăriei sale. Zări îndată, Marița, și ceata de flăcăi, cu Vasile Toma în frunte, făptuitorii care dădeau frâu liber stării rezultate din izbânda tărășeniei lor. Era taman de-ajuns ca fata să înțeleagă ce i se întâmplă și ce are de făcut. Își aduse aminte în grabă de calea spre casă pe care o alesese Nică a' lui Ștefan a Petrei din Humulești, ca să-și ascundă goliciunea; goliciunea Mariței putea fi doar ghicită prin subțirimea cămășii.

A urmat apoi, chiar la fața locului, o gâlceavă pe cinste între tatăl fetei și autorul principal al poznei, ușor de dibuit după antecedente.

Văpaia tărăboiului fu stinsă îndată ce asistența ocazională la pozna flăcăiașilor încă nechemați la cătănie se risipi pe ulițele satului. Colbul verii secetoase începu să ia în stăpânire șleahul drumului, în huruitul carelor, vehicule care, spre deosebire de cel de peste noapte, aveau la jug plăvanii, blândele necuvântătoare ce osteneau în solidar cu omul care le înjuga.

Gheorghe Pârlea

(Foto: Fată șezând - pictură de N. Grigorescu)

______________________

* Monografia Comunei Miroslăvești – Despre oameni si locuri, coord. Ioan Pârlea, Ed. Emia Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ediția a II-a)

Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (3)

Întoarcerea acasă

După capitularea Germaniei, pe la începutul lui iulie 1945, o comisie pentru repatrierea foştilor deţinuţi din lagărele germane a hotărât repatrierea copiilor români din satul ceh.
Întoarcerea a durat peste o lună, căci liniile ferate erau copleşite de mulțimea trenurilor militare care nu mai pridideau să întoarcă acasă armamentul rămas ori capturat şi pe combatanţii sleiţi de puteri ai acestui cumplit război.
În gara din Budapesta, în timp ce schimbau trenul, Mihai, fratele cel de aproape cinci ani, scăpă piciorul între şine tocmai când se schimba macazul. Manevra feroviară era destinată unei locomotive care se deplasa în viteză. Cu prezenţa de spirit necaracteristică unui copil de doisprezece ani, Grigore îşi scoate cămaşa şi o vântură disperat înspre monstrul de fier care se apropia ameninţător. Mecanicul observă semnalul şi opreşte la timp.
Tot pe teritoriul Ungariei, într-o altă gară, mezinul coborî pe neobservate după Grigore, care se îndepărtă în grabă de tren pentru a găsi undeva o sursă de apă. Trenul porni surprinzător de repede şi luase deja viteză când Grigore îl văzu pe cel mai vulnerabil dintre fraţi între linii. Cu sufletul la gură, alergă disperat și reuşi să-l înhaţe şi să-l zvârle într-un vagon cu uşa deschisă. Fratele mai mare abia reuşi să se agaţe şi el de scara ultimului vagon. Cum însă în marfare nu poţi să treci dintr-un vagon în altul, iar trenul lor a mers fără oprire în multe gări succesive, micuţul Mihai a călătorit o vreme singur într-un vagon. Abia când trenul a oprit într-o gară, Grigore şi-a luat piatra de pe inimă, găsindu-şi frăţiorul cuminte şi contrariat de ceea ce i se întâmplase.
Prin ţară, de la Curtici până la Bacău au făcut şase zile. Iar la Bacău, Crucea Roşie, în grija căreia se aflau, i-a ţinut în gară cincisprezece zile.
Acasă, la Soci, imediat ce a fost desconcentrat, Dumitru Dominte, tatăl copiilor, s-a repezit în satul în care îl avea refugiat pe Costache, băiatul cel mare, apoi a dat fuga la Slănic Moldova ca să-i aducă acasă şi pe cei patru mai mici, pe care îi știa aflați în grija așezământului social. Aici însă află cu nedumerire că nu ştie nimeni nimic de soarta copiilor din Preventoriu. Întrebând din om în om, mergând pe jos până la Târgu-Ocna, află că grupul de copii din tabăra socială de la Slănic a fost luat de nemţi în Germania. Să cadă cerul pe el! Nu putea să facă nimic mai mult decât să aştepte sfârşitul luptelor din Ardeal, apoi să plece pe urmele lor, în speranţa că va afla ceva mai mult despre soarta copiilor. Aşa a şi făcut. A mers pe ruta pe care trenul i-a scos plozii din ţară până la graniţa de la Curtici. Neaflând însă nimic mai mult decât ştia, s-a întors acasă trăindu-și drama când în deznădejde, când în resemnare.
Dar unde s-a mai văzut ca un părinte în situaţia lui Dumitru Dominte să aibă somn, să aibă poftă de mâncare. Cu atât mai mult cu cât aflase din ziare despre iadul din Germania în preajma capitulării. Sătenii îl compătimeau şi nu-i dădeau nicio speranţă. Colac peste pupăză, singurul băiat pe care-l mai avea lângă el, Costache, îşi mutilase mâna dreaptă, în timp ce “pescuia” în Moldova cu explozibil recuperat de pe linia frontului. Între timp îşi scrântise şi el, tatăl, mâna stângă, aşa că au ajuns să-şi spele camăşile în doi: “fiul ţinea cămaşa cu mâna stângă, iar tatăl o spăla cu mâna dreaptă”, descrie episodul autorul memoriilor.
În primăvara lui 1945, Dumitru a plecat la Bucureşti ca să dea anunţ la ziarul “Universul”, în speranţa că această nouă încercare îi va fi de folos. Renumitul ziar bucureştean avea acum însă alte priorităţi, cele legate de instalarea noului Guvern condus de Petru Groza. Aşa că abia în vară ziarul dădu curs priorităţii tatălui cu patru copii dispăruţi fără urmă.
Se făcuse deja toamnă când, în sfârşit, fraţii Dominte ajunseră în răvăşita gară din Paşcani. Aici, cei patru copii, avându-l în frunte pe Grigore, care târa o valiză nemţească drept captură de război, aştepta pe cineva care să-i ia în primire. Curioşii care intrau în vorbă cu minorii – prezenţă inedită în gară, printre militarii din ambele tabere beligerante – izbucneau în râs când aceştia susţineau cu înverşunare că vin din lagărele germane. La fel şi ofiţerul care i-a dus la Primăria oraşului. Acolo, livretul de deţinut la Erfurt al lui Grigore, singurul dintre cei patru copii care poseda un asemenea document, risipi nedumerirea celor din preajmă. Desigur, au fost lăsaţi să se descurce singuri în restul drumului lor spre casă, până unde mai aveau de parcurs vreo cincisprezece kilometri. Pe drumul din şesul Paşcanilor i-a ajuns o căruţă, chiar a unui socean, încărcată cu fân din lunca Siretului, în care au fost suiţi cei doi copii mai mici, Mihai şi Ilie. Grigore şi Ion, nerăbdători, au pornit-o înainte, spre satul în care tatăl lor se pregătea să cedeze îndemnului apropiaţilor de a le face copiilor parastas după datina creştină.
Iată cum descrie col. Grigore Dominte, în cartea sa de memorii, clipa reîntâlnirii cu tatăl său, la întoarcerea din Germania: “M-am oprit la gard şi am strigat, dar n-a răspuns nimeni; toată grădina era plantată cu porumb, care era încă verde, şi nu se vedea nimic. Pe iarba din livadă era priponită Joiana, care a supravieţuit războiului. Lângă ea, un viţel mare. După un timp s-a ivit în mijlocul porumbului un om cu barbă, ca lipovenii, înnegrit de soare, care, auzindu-mă, s-a prăbuşit la pământ de emoție. Eu am sărit gardul din sârmă şi m-am dus lângă el. Când şi-a revenit, prima lui întrebare a fost : <<Unde-s Mihai şi Ilie?!>>. Şi nu îndrăznea să creadă că vin şi ei agale, în căruţa cu fân a lui Ion Sasu”.
***
Despre evoluţia ulterioară a lui Grigore, „liderul” fraţilor soceni care au supravieţuit lagărelor naziste, aflăm că, susţinut de un preventoriu social, a urmat Şcoala Normală (la Iaşi, finalizată la Bacău) şi Facultatea de Istorie (Secţia arheologie) a Universităţii din Bucureşti. A intrat în învăţământul corecțional al Ministerului de Interne, unde a făcut carieră ca profesor şi ofiţer-comandant al şcolilor de delicvenţi minori. După desfiinţarea acestor instituţii de reeducare, a lucrat ca ofiţer judiciar. A decedat în 2012. Cât despre ceilalţi trei fraţi, Ion a fost avocat în Suceava, Ilie – tehnician zootehnic la Pașcani, iar mezinul Mihai, tehnician agrotehnic la Suceava. Cei patru fraţi, eroi ai cărţii amintite mai sus, au participat în ziua de 12 iulie 2009 la Sărbătoarea fiilor satului, organizată la Mirosloveşti, comuna de care aparţine satul natal, Soci. Autorului memoriilor i s-a conferit titlul de „Cetăţean de Onoare” al comunei.

Gheorghe Pârlea

Foto: Imagine preluată de pe internet

Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (2)

 

De la Preventoriu, în lagărele naziste 

În vara lui 1944, copiii Dominte nu s-au putut evacua odată cu sătenii şi au continuat să convieţuiască cu militarii. Când luptele s-au înteţit în zonă, un ofiţer i-a obligat să se refugieze şi ei. Copiii și-au pus câteva blide într-un paner de papură, şi-au luat Joiana de funie – acum, “bucătăria lor de campanie” – şi au plecat la Verşeni, sat al comunei ceva mai depărtat de linia frontului. Au zăbovit acolo vreo săptămână, dormind pe unde apucau, chiar şi pe şanț, alături de animalul care-i ţinea în viaţă, apoi s-au îndreptat, obligaţi de autorităţi, spre Roznov (județul Neamț). Exodul a durat zile întregi. Se opreau din loc în loc ca să pască Joiana şi-apoi s-o mulgă. Era atâta suferinţă în jur, încât ciotca de copii cu văcuța de funie nu a atras nimănui atenția prin ineditul prezenței lor în peisajul forfotei celor ce se refugiau din cale rușilor. Nimeni nu le-a adresat o vorbă în tot acest timp. La Bălăneşti au fost despărţiţi şi repartizaţi pe la familii mai înstărite, ca să fie folosiţi la muncile gospodăriei.
Tatăl, aflat atunci la compania de pază de la Bacău, primeşte veste despre evacuarea copiilor şi obţine o nouă permisie. Îi găseşte slugi pe la casele gospodarilor nemţeni şi află cu sfâşiere de moartea unuia dintre cei șase copii. Se-ntoarce la unitate, luându-i cu el şi instalându-i clandestin în cazarmă pe patru dintre cei cinci băieţi: Grigore, Ion, Ilie şi Mihai (pe Costache, băiatul cel mare îl lăsă în satul cu refugiaţi). Aici îi descoperă un general venit în inspecţie, care ordonă (după ce intervine personal la patronajul unui serviciu social) trimiterea minorilor în tabăra de copii orfani din Slănic-Moldova, staţiune înţesată cu ofiţerimea germană care răspundea de trupele din Moldova.
După ce ruperea frontului deveni iminentă, cei 40 de copii orfani din preventoriul de la Slănic sunt trimişi în Ardeal; e inexplicabil însă de ce evenimentul legat de modificarea frontului n-a avut aceeaşi consecinţă şi asupra populaţiei din zonă. La Ciceu, cele două vagoane de marfă care-i transportau au fost ataşate, sub instrucţiunile unui militar ungur, altui marfar, dirijat în aceeaşi notă confuză spre Budapesta. Aici, copiii (şi cele trei educatoare care-i însoţeau) au fost comasaţi într-un singur vagon, evident, tot de marfă. Abia atunci educatoarele aflară că, pe traseu, copiii mai mari evadaseră din “închisoarea feroviară”. Grigore, cu luciditatea-i precoce, ar fi făcut-o şi el dacă nu apăsa asupra lui grija fratelui mai mare faţă de cei mai mici (cel mic avea 4 ani).
Calvarul deportării spre vest a durat săptămâni. Pe teritoriul Austriei, bombardierele anglo-americanilor ameninţau mereu viaţa micilor deportaţi, care, la “vaietele” înspăimântătoare ale sirenelor, săreau din tren, în mersul încetinit al marfarului, ca să se adăpostească în tranşeele paralele cu linia ferată. La încetarea alarmei antiaeriene, la Salsburg, îşi aminteşte Grigore Dominte, nu prididea să numere morţii din rândul localnicilor. În gările mari (Viena, Salsburg, Linz), în care bombardamentele Aliaţilor făceau din geometria perfectă a liniilor ferate mormane de fiare contorsionate deasupra unor cratere neverosimil de largi şi adânci, copiii cu vârste de peste zece ani erau scoşi şi ei la munca silnică de refacere a drumului de fier. Prilej pentru Grigore, premiantul de la şcoala din Soci, să-şi adâncească maturizarea precoce.
În Austria, grupul de copii din România a fost internat într-un lagăr-satelit al celebrului lagăr nazist de la Dachau, în care fraţii Dominte au cunoscut toată panoplia de orori ale fenomenului intrat în istorie sub vocabula Holocaust. Reprezentanţii rasei ariene au constatat, la fiecare dintre zecile de controale, că Grigore şi fraţii lui nu erau circumcişi. Să-i fi scăpat asta de la cutremurătorul deznodământ, exterminarea?
De la Dachau, copiii români au fost transferaţi în alt iad, de aceeaşi factură, la Erfurt, în Germania. Aici, dezumanizarea i-a făcut pe Grigore şi pe fraţii lui părtaşi la modul de viaţă al necuvântătoarelor. Au “păscut” iarba din ţarcurile lagărului (de regulă, aceasta se epuiza repede, de cum îi dadea colţul, şi atunci trebuiau s-o smulgă din afara ţarcurilor lagărului, prin gardul de sârmă ghimpată, aflat mereu sub tensiune electrică), sau au “ciugulit” seminţe de plante cunoscute şi necunoscute, cele de ricin fiind cât pe ce să-l omoare pe Grigore. Tot el a fost supus unor experimente medicale atroce: i s-a extirpat un ganglion inghinal fără anestezie, şi i s-a extras din stern, cu o seringă înspăimântătoare, “o substanţă alb-rozalie”.
Aici, la Erfurt, baraca în care supravieţuiau fraţii Dominte se afla chiar lângă crematoriu, diabolica instalaţie în care erau arse mormanele de cadavre umane ale nefericiţilor cu stadii mai vechi în lagăr. Norocul lui Grigore şi al fraţilor săi a fost, probabil, că ei au nimerit în aceste “locaţii” ale morții mai spre sfârşitul războiului. Căci, cine știe?...
În primăvara lui lui 1945 aliaţii începeau să se apropie de Berlin şi comandantul lagărului a primit ordinul precipitat de a-i transfera pe copiii români într-un sat mai dosit, în gospodăriile unor nemţi fideli Reichului, în scopul scăpării de culpabilizare. Copiii au fost exploataţi o vreme de aceşti fermieri cu suflete de gheaţă. Au fost transferați apoi într-un sat din Cehoslovacia,  aflat într-un protectorat german din regiunea Sudeţi, sub paza unei unități germane ai cărei soldaţi erau tot la fel de temuţi ca şi cei din trupele SS. Abia acum intervine Crucea Roşie Internaţională (și spiritul umanitar al populaţiei cehe, în contrast izbitor cu răceala celor din satul german).
Deşi tot în condiţii de detenţie, Grigore Dominte simte în Cehoslovacia starea aceea de trecere de la agonie la extaz. Ca un paradox, însă, taman aici era cât pe ce să sfărşească ucis de un glonţ rusesc, după ce a trecut prin spaima morţii în cele două lagăre fasciste. (Va urma.)

Foto: Imagine preluată de pe internet

Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (1)

 

Prolog: 

Ceea ce urmează în acest exercițiu narativ e rezumatul unui capitol din cartea de memorii a regretatului prof. col. Grigore Dominte, „De la Dachau la Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer de Miliţie”, Ed. „Irexon”, Bucureşti, 2006. Citindu-i cartea, i-am împărtășit impresiile mele de cititor într-o scrisoare, pe care autorul le-a inserat ca prefaţă în ediţia a II-a a cărţii, adresându-mi totodată rugămintea de a-i face cunoscută cartea prin mijloacele care îmi stau la îndemână.

Cunoscându-l personal pe autor şi ştiind că exemplarele cărţii sale nu vor putea acoperi suficient condiţia de mărturisitoare ale dramelor războiului, mă oblig să răspund dorinței sale testamentare și să intermediez ajungerea conținutului cărții (firește, într-o sinteză) la generațiile care nu au cunoscut ororile războiului. Desigur centrul de interes al memoriilor sale îl constituie acel capitol odiseic, legat de experiența autorului și a fraților săi în lagărele naziste, capitol asupra căruia îmi asum demersul meu de aici. O fac și din convingerea personală că Istoria, o ştiinţă „rece”, bazată pe documente, impune – prin ea însăși – a fi completată cu mărturiile celui care-i oferă substanța: participantul direct la faptul istoric, omul, elementul central al acestei ştiinte umanistice. 

 ***

În sat, sub spectrul războiului

O poveste reală – şi totuşi neverosimilă –, provocată de acest monstru al Istoriei ce poartă numele (adaptat ortografic) de Al Doilea Război Mondial.
Dumitru Dominte, gospodar în rândul oamenilor, cum se spune, avea în preajma războiului şapte copii, o nevastă frumoasă dar bolnavă de boala cea mai frecventă a vremii, tuberculoza, o Joiana bună de lapte şi ceva pământ moştenit din tată-n fiu de la stramoşii săi. Unul dintre ei, Călin Dominte, venise la Soci de dincolo de Carpaţi, cum vor fi venit şi înaintaşii consătenilor săi din spiţa Sasu ori Moroşanu.
Avea Dumitru Dominte ceva din firea ardelenilor căci nu era lung la vorbă şi, mai ales, era hotărât în faptă. Cum oare să-ţi explici felul în care şi-a luat nevastă?!... La o horă a satului, i s-a întâmplat lui Dumitru, flăcău cam trecut cu vârsta, să simtă un fior ciudat, ca şi cum o energie, încă necunoscută lui până atunci, îl "curentă" când o privea pe Raruca lui Dumitru Sasu, o fată peste măsură de frumoasă, de vreo nouăsprezece ani. A aşteptat spargerea horei, odată cu apusul soarelui, ca să găsească motiv s-o însoţească acasă pe cea care musai trebuia să-i devină nevastă. Când a ajuns pe la poarta gospodăriei lui, căci pe-acolo avea drum codana, a tras-o-n ograda sa, cu tot cu creanga părului de care fata se agăţase în încercarea disperată de-a se opune. Odată intrată în casa flăcăului pe înnoptate, victima acestui vicleşug nu mai putea da înapoi. A împărtăşit cu Dumitru Dominte, flăcău răsărit, cu minte înclinată spre acumulări intelectuale (îl citea pe Tolstoi, pe Hugo, pe Schiller), viaţa aceea precară a refacerii de după Primul Război Mondial.
Ca o fatalitate, cei doi însurăţei au trebuit să-şi trăiască experienţa de familişti între două Războaie Mondiale, evenimente tragice care au implicat două generaţii consecutive. N-au apucat a-şi vedea copiii crescuţi, că s-a şi arătat noul iad pe pământ, un preludiu al Apocalipsei, care a curmat în patru ani peste 50 de milioane de vieţi.
Dumitru Dominte începuse deja să urce Golgota propriului destin cu doar câţiva ani înainte de declanşarea războiului. I-a murit mai întâi cel de-al doilea născut. Copiii îi veneau pe lume câte unul la doi ani. Mama lor era firavă şi şubrezită de vechea-i suferinţă fizică. La puţin timp după naşterea celui de-al şaptelea copil, biata femeie s-a sfârşit, cu fiul din urmă la sân.
Tatăl era de-acum şi mamă pentru cei şase copii. Dar oare cum poţi face asta?! Iată cum, citându-l pe cel de-al treilea născut, autorul cărţii amintite: “Fiindcă tata nu putea face faţă îngrijirii celor şase băieţi minori, era obligat să ne pună la muncă pe fiecare după puterile lui; astfel, cei mai mari se ocupau de muncile agricole [la câmp], iar cei mai mici de îngrijirea păsărilor, porcilor şi vitelor”. Cei şase copii cu vârste între patru luni şi paisprezece ani n-apucară a se obişnui cu absenţa mamei căci începu pentru ei o altă nenorocire.
Când i-a venit ordin de concentrare, Dumitru Dominte avea terminată armata de vreo cincisprezece ani, cu gradul de sergent. Acum trebuia să-şi ia în primire din nou puşca, dar în ce condiţii?! Abia îi murise, în iarnă, nevasta şi avea de hrănit o casă de copii. Poate c-ar fi găsit el înţelegere la „Comenduire”, dar să vedeţi întâmplare. Fratele său mai mare, Grigore, ca să scape de concentrare se dădu la Comisariat drept Dumitru, cu tot cu situaţia lui familială, şi invocă înţelegere pentru anularea ordinului de concentrare. Culmea, o şi obţinu. Acum ce să mai facă Dumitru?! Să-şi înfunde în puşcărie fratele? Îi lăsă cu legământ copiii în grijă şi de-aici încolo îl va înjura până la sfârşitul vieţii.
Până în 1944, copiii Dominte îşi vor purta aproape singuri de grijă, ajutaţi sporadic de rude şi de nişte săteni inimoşi. Unchiul Grigore, cel cu substituirea de persoană, s-a străduit şi el să-şi spele ruşinea faţă de ostaşul aflat în locul lui la Cotu’ Donului.
Au trecut doi ani de când copiii Dominte trăiau fără mamă şi fără tată. Frontul de Est se apropia de România, odată cu compania sergentului Dumitru Dominte, care, ascuns în carapacea lui de introvertit, era greu "de citit" de către tovarăşii lui de arme. În aceste împrejurări, soceanul făcu ce făcu şi obţinu o permisie de trei zile ca să poată veni, de la Nistru, pe Valea Moldovei, unde sălăşluiau în nevoi cei şase copii ai săi. Găsindu-i slabi şi în mizerie, întârzie întoarcerea cu două zile, în încercarea sa precipitată de a mai orândui treburile casei, timp în care sergentul fusese dat dezertor şi deferit Curţii Marţiale. A fost judecat sumar şi condamnat la 25 de ani închisoare, osândă pe care trebuia s-o împlinească după ce se va întoarce de pe linia întâi a frontului, preludiu la închisoarea ce urma, dacă avea norocul să scape de moarte.
Pe holurile Tribunalului Militar, Dumitru Dominte reîntâlni o persoană providenţială. Cu peste zece ani în urmă, când îşi îndeplinea stagiul militar, printr-o întâmplare devenise curierul unei domnişoare îndragostite. Îi ducea scrisorile parfumate şi copleşite de pasiune tânărului ei iubit. Femeia ajunse între timp avocată cu nume în branşă. Iată că veni aşadar vremea bunei răsplăţi. O adevărată profesionistă, avocata obţinu recursul şi achitarea. Dumitru Dominte a fost însă decăzut din starea de combatant şi mutat la o companie de pază din Bacău, fapt ce-l avantaja oarecum, căci putea primi de-acum veşti despre copiii săi.
La Soci, viaţa fraţilor Dominte era încercată de cumplita iarnă a anilor 1943-1944. Nu aveau haine şi lemne de foc, iar Joiana era gestantă, deci nu le mai asigura subzistenţa. Pe la începutul lui martie, familia minorilor încearcă un reviriment odată cu sosirea trupelor române în sat. În casa lor, deşi mică, au fost încartiruiţi câţiva soldaţi, iar sub părul din livadă militarii au improvizat o bucătărie de campanie. Zilnic, copiii Dominte primeau câte o gamelă de ciorbă. Între timp a fătat şi Joiana, scăpând la nepreţuitul izvor de lapte.
Viaţa însă continuă să ceară tribut abuziv familiei lui Dumitru. Unul dintre copii, cel de şase ani, moare în braţele lui Grigore, fratele de 12 ani, care, deşi nu era cel mai mare, era liderul familiei formată numai din copii. L-au înmormântat soldaţii, care i-au înjghebat sicriu şi l-au aşezat în mormântul mamei. Moarta încă mai păstra pe cap baticul şi la gât mărgelele, îşi aminteşte, în cartea sa, Grigore Dominte, fiul. (Va urma.)

Gheorghe Pârlea

ROATA TIMPULUI

 

Timpul, roata veșnic vie,

Cere omului simbrie...

An cu an, din zece-n zece,

Timpul vine, timpul trece...

 

Roată rece, roată crudă,

Cât ai fi tu de zăludă,

Hai te-ndură, hai te-ndură

Și oprește-te o tură!

 

Dă-mi, vârtelniță, de azi,

Un discount, un răgaz,

Uită-o vreme să-mi măsori

Anii pân' la subsuori!

 

Hai, te-nvârte mai domol,

Că prea iute-mi dai ocol;

Vezi un munte, că-i colea,

Și-l măsoară cât vei vrea!

 

Și cât îi vei da ocol

Muntelui cu creștet gol,

Slăbește-ți puțin și graba,

Învață și tu zăbava!

Iar când înapoi, la mine

Poftă să te-ntorci îți vine,

Înnoadă numărătoarea

De-unde mi-ai făcut favoarea.

 

Roată rece, roată crudă,

Cât ai fi tu de zăludă,

Hai te-ndură, hai te-ndură

Și oprește-te o tură!...

 

Iar, în schimb, pentru favoare,

N-am să strig în gura mare

(Ca să nu te fac de-ocară)

Că… am tras timpul pe sfoară.

Gheorghe Pârlea

 

EU ȘTIU CINE-I EL

El încă înfruntă epocile potrivnice
strălucirii cristalului;
Muntele i-a dat tăria stâncii
și castitatea florii de colţ,
Iarba ce vindecă moartea;
încă e râul – dalta şlefuitorului –
Născut din izvoarele ce-au potolit
setea meşterului Manole.
El nu mai izvodește Luceferi,
ci e chiar astrul rătăciţilor
Sortiţi să întârzie trecerea Rubiconului,
spre a învăţa a muri.
Crugul vremii îi poartă numele
rostit în altă limbă veche:
Ulise, îi zic mulţi (iar Veronicăi, Penelopa),
dar eu... ştiu cine-i EL.

Gheorghe Pârlea