Un gând trist şi neputincios către Fraţii de Neam din Basarabia şi Bucovina, năpăstuiţi să-şi fi văzut repede destrămată Împlinirea

Scrisoare către fratele basarabean

Îţi scriu cu dor de-aici, nu de departe,

Din nou scrisoare lungă, dragă frate.

*

Îţi scriu cu sârg, mereu făr’ să primesc

Întors la noi cuvântul tău frăţesc.

*

Deşi de-aici aproape-mi eşti în zare,

Te ştiu aflat stingher peste hotare.

*

Deşi eu de te strig vârtos, tu mă auzi,

Hotarul silnic dintre noi ne lasă surzi.

*

Of, dragul meu, ce îţi făcu străinul

De nu îi mai auzi mamei suspinul?

*

Ce strâmbătate-ţi croi, frate, soarta

De nu mai vrei deloc s-auzi de tata?

*

Hai frate, vin’ să ne scăldăm în Prut

Ca-n vremurile cele de demult!

*

Şi să ne tolănim în soare-apoi pe mal

Scrutând Carpaţii cu Ceahlăul tutelar.

*

Iar destupând auzul cel din veac,

Să-l auzim pe Iancu la Albac.

*

Şi-apoi să dăm pe val o mândră floare,

S-o ducă Prutul veste pân’ la Mare.

*

Nu-i chiar aşa de aprig, frate, bietul râu,

Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân’ la brâu!

*

Căci iată eu pe mal abia aştept

Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept.

*

Şi-aminte ia acuma, dragă frăţioare,

Adăst să fie asta ultima scrisoare!

                                                        Gheorghe Pârlea
Publicată în Literatura şi arta, Chişinău, 01.12. 2012

                                         

"Glasul satului" Nr. 5/2011 (Editorial)

Prima pagină dintr-un număr anterior

Cuvântul de după tăcere

Micul jubileu al “Glasului…”

    “Jubileul” este un termen desemnat de dicţionarele limbii române ca exprimând o sărbătoare dedicată unui eveniment, la un număr rotund de ani de la producerea lui. Şi tot dicţionarul ne edifică asupra faptului că “jubileul” a fost instituit iniţial pentru numerele cincizeci, douăzeci şi cinci (de ani, de la…).

     Deşi sărbătoarea jubiliară e strâns legată de perioadă/timp, noi, redacţia publicaţiei “Glasul satului”, vom lega aniversarea care ne priveşte de…numărul produselor realizate. Şi, evident, vom recurge şi la o reducere matematică. Vom simplifica prin cinci numărul douazeci şi cinci, consacrat în context, şi vom obţine un mini-jubileu pentru evenimentul cultural local, deja remarcat ca atare, adică realizarea celui de-al cincilea număr al gazetei mirosloveştene.

      Evenimentul prin care ne “alintăm” aici (împreună cu cititorii noştri, sperăm) nu va fi marcat de vreun banchet sau cine ştie ce festivitate pompoasă, ci doar de o simplă aducere în atenţie a “performanţei” legate de revista noastră trimestrială, ajunsă, iată, la a cincea ediţie.

      Şi ce se poate face, mai concret, în sensul celor de mai sus? Categoric, mai întâi trebuie să mulţumim iniţiatorului şi finanţatorilor ”Glasului…”, respectiv, domnului Ionuţ Gospodaru, primarul comunei, şi consilierilor locali (care girează iniţiativa primarului).

      Apoi, se simte nevoia absolută de a evidenţia contribuţia consistentă a unor redactori şi colaboratori în realizarea acestei gazete săteşti, apreciată de către unii observatori neutri ca având chiar anvergură, comparativ cu produsele similare din mediul rural. Între cei remarcaţi ca fiind contribuabili direcţi (şi dedicaţi) la realizarea gazetei, sub aspectul conţinutului, e evidentă dăruirea d-lui prof. Ioan Leleu, care e colaboratorul nostru cel mai activ, a d-nelor prof.Georgiana Popa (redactor), înv. Leleu Alexandrina (colaborator) şi prof. Vica Stan, redactor.

     În ce îl priveşte pe domnul primar, dânsul e şi un activ colaborator, prin contribuţia pe care o are în selectarea şi furnizarea imaginilor legate de tematica administrativă şi de cea legată de tradiţii, prin implicarea nemijlocită în relaţia cu cei care se ocupă de realizarea tehnică a revistei.

    Nu vom trece cu vederea onoarea pe care o acordă publicaţiei noastre, oferindu-ne colaborarea, domnul ing. dr. Ionel Lupu, care, departe de ograda copilăriei, împământenit de la tinereţe în urbea Iaşului, rezonează cu sensibilitate la problematica rurală.

    Aminteam mai sus că apariţia publicaţiei noastre a fost remarcată în afara comunităţii. În acest sens am făcut referiri în numerele anterioare la articole din presa basarabeană (“Literatura şi arta” şi “Expresul de Ungheni”). Solidar cu faptele “consătenilor” săi, domnul prof. univ. dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău (Cetăţean de Onoare al comunei Mirosloveşti), un neobosit călător prin românimea “din jurul României”,  a dus exemplare ale publicaţiei noastre pe meleaguri basarabene, ca pe un anume “blazon” al locurilor de baştină ale strămoşilor săi năvrăpeşteni.

   Desigur, ce părinte nu e mândru de propriul copil? Aducem în vorbă această remarcă pentru a ni se ierta eventualul păcat al “laudei de sine” (evident aici fiind vorba de un sine “colectiv”). Şi, cu toleranţa cititorilor noştri, cărora le intuim “solidaritatea  locală”, aducem şi ultimul exemplu în susţinerea ideii că “Glasul satului” e un produs cultural care merită acest (modest, totuşi) demers jubiliar. Anume, vom invoca onoarea pe care ne-o face ziarul “Buna ziua Iaşi”, cotidian profesionist, dedicând revistei noastre un articol consistent, o prezentare a numărului patru al publicaţiei mirosloveştene. Între altele, distinsul autor al articolului, Dl Ionel Bostan (publicist, scriitor, profesor universitar), constată: “Puţine sunt comunele judeţului nostru care se pot mândri cu o revistă proprie. Între acestea – Mirosloveştii, care editează regulat – la fiecare trei luni – publicaţia locală "Glasul satului" (...). Ajunsă la ediţia a patra, publicaţia vine cu articole interesante pentru orice cititor, evident, vorbitor de limba română – şi nu, aşa cum ne-am fi aşteptat, doar pentru vieţuitorii din Soci, Verşeni ori Miteşti. Aruncându-ne o privire asupra numărului recent ieşit de sub tipar (Ianuarie – Martie, 2011, Anul II, Nr. 4, pagini 8), descoperim mai multe materiale asupra cărora merită să ne aplecăm cu luare aminte”. Şi urmează prezentarea unor teme abordate de ziarul nostru, cu reproduceri consistente din articolele ediţiei.

     Distinsul publicist ieşean găseşte în revistă şi alte smilitudini cu lumea urbană: „Nu lipsesc nici evenimentele culturale de pretenţii similare marilor oraşe. Astfel, redactorul-şef al revistei, la rubrica Punţi peste Prut, se referă la lansări de carte şi conferinţe la care a participat doctorul în economie Vasile Şoimaru, conferenţiar la Academia de Studii Economice din Chişinău şi vlăstar al neamului făcut celebru de Mihail Sadoveanu, în romanul Neamul Soimăreştilor". Dl Ionel Bostan remarcă, de asemeni, în articolele gazetei legăturile noastre onorante cu distinse personalităţi basarabene: „Poate nu este lipsit de importanţă să adaugăm că, în decursul ultimilor ani, comunitatea mirosloveşteană i-a avut ca oaspeţi basarabeni pe scriitorii şi gazetarii Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, Nicolae Rusu, pe artiştii emeriţi Ninela Caranfil (actriţă la Teatrul Naţional) şi Vasile Iovu (naist şi flautist la Filarmonică)”.

     Cu aceste aprecieri care oferă distincţie ocupaţiei noastre de factură gazetărească, aprecieri venite pe o „filieră” publicistică respectabilă, dar mai ales intermediate de un aşa de distins condei, încheiem apoteotic – şi, evident, recunoscători Dlui prof. univ. dr. Ionel Bostan – editorialul numărului jubiliar al gazetei noastre.  

                                                                     Gheorghe Pârlea

Când satul dăruia Fii Bravi Cetăţii

D-lui Prof. Univ. Dr. Doc. Petre Gâştescu, la o aniversare semnificativă, calendaristic, şi nobilă  în Fapte

Şcoala sociologică românească, denumită prin sintagma generică care implică numele fondatorului ei („Şcoala Gusti”, promotoarea unei şiinţe noi in România interbelică) a oferit model aplicativ, dupa Al Doilea Război Mondial, pentru o adevărată „explozie” de monografii sociologice, sinteze în timp ale unor spaţii restrânse, ale unor colţuri de ţară care „rezumă zăcămintele (...), rezervele de energie acumulată ale naţionalului (...) şi ne descoperă pricinile de amorţire ale acestora” (D. Gusti).

Din 2004, satele comunei noastre, deşi târziu faţă de altele, se regăsesc şi ele „inventariate” în acest gen de lucrare editorială, prin strădania unei echipe de dascăli dedicaţi ai Şcolii din Mirosloveşti. Desigur, dascălii de şcoală rurală au avut nevoie în întreprinderea lor îndrăzneaţă de girul unor autorităţi, de „consiliere” ştiinţifică din partea acestora.   

Unul dintre aceşti distinşi sfătuitori ai noştri, pe un palier important al lucrării monografice, a fost Dl. Prof. Univ. Dr. Doc. Petre Gâştescu, ofertant generos de date ştiinţifice care implică meleagurile locale şi de sfaturi specializate pentru conţinutul geografic (şi nu numai) al lucrării noastre. Generozitatea Domniei Sale ne împovărează cu recunoştinţa noastră (insolvabilă) pentru disponibilitatea de a ne fi fost îndrumător onorific la ambele ediţii ale Monografiei. Spre exemplu, pentru prima ediţie Dl Profesor ni s-a dedicat cu sacrificii mari din bugetul său de timp, căci, din câte ştim, avea atunci în îndrumare în jur de 20 de doctoranzi, în diferite etape, iar pentru ediţia a doua ne-a verificat şi adnotat segmentele de conţinut făcând-o într-o minimă unitate de timp, solicitată de noi cu o imputabilă îndrăzneală. 

Desigur, privilegiul de a-l avea Mentor în modesta noastră întreprindere culturală pe ilustrul om de ştiinţă de la Bucureşti ţine de o conjunctură subiectivă, pe care noi am  exploatat-o cu un oarece exces de oportunitate.

Dl Profesor este Fiu Ales al unuia din satele comunei noastre, satul Soci, meleag impregnat de vrednice fapte ale Trecutului, la ultimele evenimente tragice ale Istoriei Neamului Domnia Sa fiind chiar martor pentru modesta noastră lucrare.

Noi, localnicii, ştiam că Dl Profesor n-a încetat să-şi tragă seva din meleagul natal, chiar dacă desprinderea de casa părintească, de satul copilăriei s-a petrecut foarte de timpuriu. Şi efectul judecăţii noastre – anume că fiul lui Vasile Gâştescu (gospodar vrednic, ajutor de primar interbelic în Soci) şi mândria învăţătorului Ioan Pantilimon nu şi-a smuls de tot rădăcinile din locul unde încă mai supravieţuieşte speranţa veşniciei – a fost neaşteptat de benefic.

Deşi un Cetăţean Planetar, dacă ne gândim la impactul internaţional al lucrărilor sale ştiinţifice, la prezenţa în diferite comisii ale unor asociaţii şi uniuni ştiinţifice internaţionale, la misiunile sale de studiu în îndepărtatele ţinuturi de pe mapamond, Omul de Ştiinţă împământenit cu domiciliul în Capitală e cu sufletul mereu, adesea şi cu întreaga sa entitate, Acasă, la Soci. Nu mai departe de astă-vară a venit în sat să săvârşească rânduiala de pomenire creştinească la căpătâiul părinţilor săi. Atunci doar unul din cei îndatoraţi a avut bucuria să-i poată mulţumi direct. Un altul, iată, o face acum, pe altă cale şi cu vinovăţia întârzierii.

Dar mai ales, gândurile de preţuire ale modestului dascăl de şcoală rurală către eruditul Dascăl Universitar sunt însoţite aici de nostalgia vremurilor când satul dăruia Fii Bravi Cetăţii; satul cel din trecut, „sanctuarul unde s-a refugiat şi s-a păstrat manifestarea de viaţă a poporului român, (...) sinteza neamului (...), păstrătorul raporturilor metafizice ale naţiunii cu veşnicia”. (D. Gusti). Din acest gen de „sanctuar” s-a înălţat până la cele mai înalte culmi ale cunoaşterii ştiinţifice şi Cel căruia noi, cei „rămaşi la vatră”, îi nutrim recunoştinţa că ne reprezintă acolo unde puţini au acces.

La mulţi ani cu sănătate, Dle Prof. Univ. Dr. Doc. PETRE GÂŞTESCU!

                                                                (Publicat în revista online "Armonii Culturale", 22 nov. 2011)                      

"Zilele Sadoveanu" la Verşeni

În Biserica în care a fost botezat copilul
 Mihail Ursachi (Sadoveanu)

Verşeniul e satul de pe cursul inferior al râului Moldova în al cărui peisaj auroral şi-a petrecut o parte din copilarie cel ce avea să devină “Ştefan cel Mare” al literaturii secolului XX.

Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în "mezalianţa" cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o "poziţie (…) ciudată", după cum mărturiseşte chiar fiul . În vremea când "iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise" asupra Profirei, "târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea – ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite." Aşadar,"ţăranca" din Verşeni "nu putea fi fericită în mediul orăşenesc" . Legătura directă cu satul natal era o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic şi spiritual al Verşenilor mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: "Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere şi iubire, asupriri şi răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării."

După moartea mamei, când Mihail avea doar paisprezece ani, în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile. "Dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice" , recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei "viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare". Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: "Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?" .

Bunicii Gheorghe şi Anghelina Ursachi de la Verşeni şi unchiul Vasile (fratele mamei, reprezentantul „păstorilor din veac”)  aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, "reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei", care "capătă forma unei anamneze" (a unei pierderi de memorie) avea să însemne o "autentică renaştere spirituală" pentru scriitorul în devenire. 

Aşadar, Verşeniul nu poate fi disociat de biografia şi opera sadoveniană. Acest fapt e consacrat atât de scriitor,  în scrierele sale de natură autobiografică, cât şi de exegeţii săi. De aceea, la Verşeni, manifestările omagiale intitulate generic Zilele Sadoveanu au avut mereu anvergură, profunzime. Deşi casa bunicilor nu mai este, Şcoala din Verşeni a preluat o parte din funcţiile unei imaginare (şi necesare) case memoriale, zeci de ani primind oaspeţi iubitori de slovă sadoveniană şi organizând serbările comemorative anuale. Cartea de Onoare a Şcolii e plină de semnăturile unor personalităţi notorii din lumea literară. Pelerinajele literare anuale îl aveau mereu ca „ghid literar” pe regretatul academician Constantin Ciopraga, cel mai important istoric şi critic literar al celui supranumit „Ceahlăul” literaturii române.

Trebuie spus că efectele curentelor resentimentare („corecte politic”) l-au atins, cu grave consecinţe, şi pe Sadoveanu, cel considerat „un miracol” care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu. De aceea, în ultimii 15 ani Zilele Sadoveanu deveniseră la Verşeni doar modeste medalioane literare ale şcolarilor locului.

Anul acesta, însă, manifestarea omagială care a încheiat ciclul de acţiuni din prima decadă a lunii noiembrie a recăpătat consistenţa pierdută. Gazdele (Primăria Comunei Mirosloveşti şi cadrele didactice) au organizat pe 11 noiembrie o întâlnire cu scriitorii, la care au participat oaspeţi din Basarabia (scriitorul şi publicistul Vlad Pohilă, profesorul universitar Vasile Şoimaru, publicist, autorul monografiei „Neamul Şoimăreştilor-500 de ani de istorie” şi celebrul  naist Vasile Iovu, Artist al Poporului), prof. Ana Nazarov (directorul Casei Memoriale M. Sadoveanu din Fălticeni) şi poetul fălticenean Alexa Paşcu, prof. Carmen Dumitriu (directorul Colegiului M. Sadoveanu din Paşcani, publicistul Mihai Barbu şi poetul Marian Boboc, scriitori veniţi de pe meleagurile lui Avram Iancu (împreună cu vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Costel Avram, fiu al Verşeniului), primarul oraşului Flămânzi, Constantin Pitorac, însoţit de publicistul şi scriitorul Gabi Doboş.

Gazdele (prin reprezentantul lor, Gheorghe Pârlea) au prezentat asistenţei un expozeu detaliat privind legăturile fizice şi spirituale ale prozatorului cu satul bunicilor,  iar invitaţii au avut intervenţii legate de opera şi viaţa marelui prozator, remarcându-se scriitorii de la Chişinău. Scriitorul Vlad Pohilă a relevat însemnătatea cărţilor lui M. Sadoveanu pentru basarabeni în timpul ocupaţiei bolşevice, venind cu date privind titlurile editate la Chişinău, tirajele acestora, ajunse la un milion. Profesorul universitar Vasile Şoimaru a vorbit despre monografia sa dedicată Neamului Şoimăreştilor (dovedind existenţa reală a dregătorilor domneşti cu acest nume, unii dintre ei cu moşii şi pe meleagurile verşenene), despre colecţia sa de 22 de ediţii ale romanului care-i etenizează neamul din care se trage, apărute în Basarabia, la Moscova şi în Ţară, unele dintre ele chiar prezentându-le publicului. Poetul fălticenean a citit din poeziile sale inspirate de locuri atinse de condeiul Maestrului, iar publicistul hunedorean a subliniat întâmplarea de a fi şi el un reprezentant al unui loc  devenit „un Sadoveanu” (Valea Frumoasei) şi a citit publicistică inspirată de o vizită anterioară la Verşeni.

Elevii de la Şcolile din Verşeni şi Mirosloveşti au prezentat scenarii după texte sadoveniene („Baltagul”, „Dumbrava minunata”, „Hultanul”), iar  excepţionalului artist Vasile Iovu, intermediat de naiul adus cu sine, a impresionat asistenţa cu arta sa.

Oaspeţii satului Verşeni au participat şi la un parastas oficiat de pr. prot. Pavel Postolache împreună cu un sobor de preoţi din satele comunei. Ceremonialul religios dedicat  scriitorului s-a desfăşurat în Biserica seculară în a cărei cristelniţă a fost creştinat copilul Mihail Ursachi (numele scriitorului până la vârsta de 12 ani).

Scriitorii-oaspeţi au oferit localnicilor cărţile lor, cu dedicaţii şi autografe. Ziua omagială s-a încheiat cu o vizită a oaspeţilor la Hanu Ancuţei, locul scos din anonimat de condeiul „celui mai mare narator de istorisiri din literatura noastră”.                                                   

                                                                                                          Publicat în ziarul Timpul, 02.12. 2011, Chişinău, şi în revista online Basarabia literară, 01.12. 2011                           

Ce norocoasă-i firea vegetală!...

Toamnă

E tristă Toamna în grădină,

Căci vântu-i smulge voalul, i-l deşiră,

Că roada ei dospită e-n cămară –

Şi iarna o va prinde goală.

*

Şi totuşi norocoasă-i firea vegetală

C-aproape moare, dar renaşte iară...

Că iarna nu-i va frânge viaţa

Şi-o va împodobi din nou verdeaţa...

*

Ce-ar fi să fie-aşa cu omul –

Să amorţească-n toamna lui, ca pomul,

Şi să-nflorească iar în primavară...

Şi iaraşi să mai aibă-o...vară.

*

Iar când o toamnă va-mplini 

Sorocul omului pătruns de vegetal,

Să fie asta-ntocmai cum ar fi

Că a plecat din viaţă un...stejar.

De la fratele meu, copacul

Am soarta ta, omule...
Mă răvăşesc şi pe mine,
te răvăşesc şi pe tine –
pe mine, vânturile,
pe tine, gândurile...
*
Am soarta ta, omule...
Dureros ciopleasc în mine,

dureros ciopleasc în tine –
în mine, securile,
în tine, gândurile...
*
Am soarta ta, omule...
Vâlvătaie arde-n mine,
vâlvătaie arde-n tine –
în mine, focurile,
în tine, gândurile...
*
Rău de mine,
rău de tine...
Însă fratele tău, pomul,
vede că-i mai tragic omul...
Căci şi focul, şi securea
nu strivesc de tot pădurea...
*
Şi că toate vânturile
nu dor cum dor...gândurile.

Ne-a părasit generosul şi energicul Dascăl bacăuan, Prof. Dr. IOAN MURARIU

Mă vizitase cu o lună în urmă, în trecere dinspre Botoşani spre casă, ca să-mi dăruiască ultima sa carte, Monografia Comunei Cristineşti din judeţul Botoşani (Ed. Vicovia, Bacău), o capodoperă tipografică şi, aproape sigur, una dintre cele mai documentate monografii dedicate spaţiului rural (realizată în colaborare cu distinsul etnograf, prof. dr. Angela Paveliuc-Olariu). În privinţa părţii istorice a lucrării, partea cea ma vastă, se poate spune că locurile comunei din care se trage acest neobosit iscoditor al istoriei (medievale, în special) au cea mai meticuloasă şi mai aplicată cercetare istorică din ţară. Locuitorii satelor Cristineşti, Dragalina, Damileni, Fundu-Herţii, Poiana datorează acest privilegiu ataşamentului însufleţitor al Cetăţeanului lor de Onoare pentru dragele lui locuri natale. Profesorul Murariu era mereu prezent Acasă, mai ales când  trebuia să contribuie la organizarea sărbătorii anuale a comunei, la care pregătea fie lansarea căţilor sale, fie pe ale altor fii ai meleagurilor cristineştene. Prin el, consătenii săi rămaşi în sat s-au obişnuit deja cu faptele de spirit, de cultură moderate de îndrăgitul lor Fiu cu domiciliul la Bacău.

A scris mult profesorul Ioan Murariu: monografii, cărţi de istorie locală, dicţionare de termeni istorici şi arhaisme (în mai multe ediţii, ultima cu 8500 de termeni), slavonistică, ghiduri turistice şi sute de articole pentru reviste din ţară şi din Republica Moldova. A scris şi lucrări inedite, spre exemplu, „Istoria Ţinutului Herţa”, micul ţinut smuls din trupul ţării prin cel mai cras abuz, doar fiindcă lacomul creion prin care Stalin trasa graniţele, a înroşit/înnegrit şi strămoşescul meleag pentru care încă nu se încropise vreodată motiv mincinos de înstrăinare. Nu se mai scrisese până atunci o istorie completă a acestui fost ţinut românesc, iar profesorul Murariu o realizase în două ediţii.

Folosindu-mă ca intermediar, inimosul autor mi-a trimis zeci de exemplare din această carte, pe care universitarul Vasile Şoimaru de la Chişinău, notoriul călător prin „românimea din jurul României”, le-a preluat spre a le duce în Ucraina, sub administraţia căreia se află pământul herţean, meleagul poetului George Sion, a cărui poezie încă se mai rosteşte în durere şi dor de Neam: „Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim...”).

În momentul în care dedicam distinsului profesor şi istoric, omului ales acest modest demers comemorativ, am aflat prin internet (tardiv!!!) că autorul Istoriei Ţinutului Herţa (Ed. Vicovia, Bacău) a fost premiat cu Premiul RESTITUTIO la Salonului Internaţional de Carte, ediţia a 20-a consacrată Anului Grigore Vieru  şi aniversării a 20-a, a Independenţei Republicii Moldova. Sunt copleşit de vinovat că generosul osârditor a plecat dintre noi fără a afla, prin vigilenţa mea, despre laurii muncii sale. Desigur harnicul autor de carte (de istorie) a primit numeroase titluri şi diplome, dar recunoaşterea de la un salon international de carte e, parcă, altceva…

Noi, dascălii de şcoală de la Mirosloveşti, autorii Monografiei meleagurilor noastre,  beneficiari ai sprijinului generos din partea cercetătorului bacăuan (contribuţie voluntară pentru care Consiliul Local i-a acordat titlul de „Prieten de Onoare al Comunei Miroslovesti”, îi purtăm o adâncă recunoştinţă şi-i păstrăm vie memoria. Dumnezeu să-i rânduiască veşnicia în Ceruri (şi) după frumoasele sale fapte dedicate Cetăţii pământeşti, după dăruirea de sine arătată nouă, celor care l-am întâlnit în vremelnica şi vrednica sa Trecere.     

                                                                                      înv. Gheorghe Pârlea

Omagiu Maestrului Sadoveanu, de la cititorul comun al slovei sale

Pe 19 octombrie se împlinesc 50 de ani de la plecarea în altă lume a „Ceahlăului” literaturii române. Duhul său a rămas însă cu noi, în cărţile sale.

Hanu Ancuţei
(sau) Locul unde încă se mai istorisesc – în grai dulce, moldovenesc – fapte din vremuri de mult apuse


Se întâmplă ca măcar o dată pe an să merg şi eu la Hanu Ancuţei, aflat la o azvârlitură de băţ de habitatul meu casnic. Întotdeauna, însă, întâmplător. Aş face-o mereu, cu voluntariatul celui profund motivat, dar numai ca vizitator. Cum însă hanul nu-i muzeu, ci loc unde se intră ca să dai tribut trupului, cu cheltuială mare, n-o fac decât …când n-am încotro. Şi de fiecare dată când intru în încăperea aceea mare, primitoare, rânduită după obiceiurile arhaice, sunt mişcat lăuntric de ceva ce mi se trage precis de la slova sadoveniană. Şi tulburarea asta nu-mi face rău, ci mă copleşeşte plăcut de un sentiment al trecutului, al istoriei. Bănuiesc că trăirea aceasta ar fi şi mai accentuată dacă mesenii n-ar fi oamenii epocii noastre, ci acei ai vremurilor care au consacrat locul, prin pana Maestrului. Şi cum oamenii trecutului au făcut trecerea, firesc, în altă lume, speculez şi eu, după pofla sufletului romantic, prezenţa la vreo masă dosită a vreunui pământean de prin satele megieşe hanului, care ar aduce cât de cât la chip şi port cu vreun răzeş de demult. Şi asta mă ajută să aud de la acest străbun încropit vorbe nerostite, dar închipuite după dorinţa mea ascunsă…


***
Oameni buni, ia ridicaţi oleacă ochii din ulcelele burduhoase şi ascultaţi povestea hanului ista, care nu-i han de rând. I-adevarat însă că, dacă nu se năştea nepotul lui Gheorghe şi-a’ Anghelinei Ursachi de la Verşeni, băietu’ Profirei, cel agiuns scriitor mare, şi de-i zice Sadoveanu, rămânea şi Hanu Ancuţei doar un loc de zăbavă, ca multe altele, şi nimic mai mult.

Da' să ştiţi dumneavoastră că nu există pe lume han mare la drum mic. Drumu' ista, la care îşi deschidea porţile hanu’ (acum, doar uşile) cu aproape trei veacuri în urmă (făra 7 ani, numai), e drumul voievozilor descălecători—Dragoş şi Bogdan. Şi asta nu-i puţin, că-s de-atunci aproape şase veacuri. Şleahul ista, de-i zice Drumu' Băei, a fost călcat de potcoavele multor cai, care amu-s dinte ori ochi de lup. Făgaşul lui a fost adâncit de chervanele cu coviltir ale negustorilor armeni, încărcate cu mărfuri nemţăşti, aduse tocmai de pe la Lipsca, de-i zic oamenii azi Leipzig, ori de la Lvov, din Polonia, încărcate cu mărfuri tătărăşti, ba chiar cu mărfuri de prin îndepărtata Indie, de unde-a venit şi neamul lăutarilor noştri tuciurii, care-şi fac veacurile aici la han. Au bătucit drumul ista, oameni buni, oşteni fără număr, monahi de la mănăstirile Neamţului, boieri mari şi mici, cu treburi pe la împrăştiatele lor moşii, răzăşi cu pricini la Divan, hoţi de rând şi haiduci vestiţi, domni moldoveni şi munteni, regi străini, în trecere sau puşi pe războaie.

Dupa ce s-o ridicat hanu’, care la-nceput era cetate, cu ziduri groase şi cu porţi ferecate noaptea, ca să nu năvălească nepoftiţii, şi după ce-o trecut vremea toate cele de demult au reînviat aici, în istorisirile bine meşteşugite ale drumeţilor. Vorbe vechi s-au spus la han, multe cât frunzele copacilor, dar au zburat şi ele odată cu frunzisul toamnelor. Multe oale s-au spart aici, oameni buni, mulţi peştişori din râul ista ce-o dat nume ţării, mrene şi cleni, prăjiţi pe vatră, în talgere de lut, au crănţănit drumeţii timpului. Au mistuit crapi şi cârlani la proţap, au molfăit, în plăcinte poale-n brâu, brânza multor turme de oi de pe-aici ori dinspre munte, unele fiind, poate, ale lui Nechifor Lipan, cel răpus cu vicleşug de baltagul lui Bogza, cu părtăşia lu' Cuţui.

Şi-n tăt acest timp, Ancuţele cele de demult – care-acuma-s oale şi ulcele, ca să bem noi vin din ele – umblau ca nişte albine, împodobite cu şiraguri de mărgele şi năframe nemţăşti, vamă cu care negustorii cei însetaţi de vin şi de ochii dulci ai hangiţelor le cumpărau bunăvoinţa. Şi uite-aşa, stătea Ancuţa la mângâiat ca mâţa la dezmierdat.

Da' şi localnicii noştri şi-au ostoit poftele lumeşti la Hanu Ancuţei, în drumurile lor săptămânale la Târgu’ de la Tupilaţi, deschis târgoveţilor exact acum 166 de ani, pe moşia logofătului Ştefan Catargiu. Carele sătenilor din Miroslăveşti, Ciohorăni şi Muncelul de Sus îşi încrucişau căile, unele la dus altele la-ntors, ici la han. Cei care se-ntorceau intrau să bea adalmaşul târguielilor făcute cu animale mari, că la asemenea negustorii aveau mereu dare de mână.

Şi pune-te pe vorbă apoi, mângâind rotunjimea ulcelei, cu ochii la rotunjimile Ancuţei. Trebuie să ştiţi, oameni buni, că Ancuţele dinaintea celor pe care le mângâiem noi acum cu priviri ascunse, ca s-avem cu ce ne spovedi la popă, făceau şi fapte mai de ispravă decât cele de-a amăgi drumeţii cu nurii lor aţâţători sau de-a le turna vinul din cofăiele. Iată, de pildă, una din Ancuţele cele vechi a uneltit cu-n răzăş cam zălud, care-avea la inimă fata unui boier, s-o răpească chiar de-aici, de la vadu’ Moldovei, şi s-o ducă în bordeiul lui de fugar. Trebuie spus că şi coniţei îi chicase cu tronc flacăul cel de la coarnele plugului şi că deja păcătuise cu el, spre ruşinea neamului boieresc. Duduiţa se afla atunci la han, în drum spre M-rea Agapia, unde boierul, însoţit de arnăuţi, o ducea să-şi ispăşească păcatul. Planul pus la cale de ibovnicul coniţei, împreună cu Ancuţa, l-a lăsat pe boier cu botul pe labe, fără să poată a o învinui pe uneltitoarea de la han.

Trebuie să vă spun, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni, se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boierul. Boierului nostru, Domnului cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât îi trebui şi-ndată începu să-şi verse amarul ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Ieş, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage şi cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar îl va pofti pe mai marele Ţării, ca să-şi verse năduful, să-i pupe iapa...undeva, aproape de coadă. Şi-i arată boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu hangul, mânzăşte. Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească…Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnul şi văzu că-i acelaşi cu boierul de la Hanu Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcut că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind intâi şi mergând apoi ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânulu. Când dă să plece, însă, deodată îi răsună în urechi glasul lui Vodă, care îl întreabă cum ar fi rămas dacă nu-i dădea carte de dreptate. Răzăşul de la Suceava, ca lovit în moalele capului cu o măciucă, nu se lăsă doborât şi îi răspunse Domnului, cu oarece sfială: "Domnia ta, eu cuvântul nu mi l-am luat îndărăt niciodată…Dacă era nevoie, iapa mea e colea, peste drum. Vodă l-o privit îngăduitor şi de data asta, arătând că preţuieşte omu’ hâtru şi curajos. Iar răzăşu’ scăpat cu faţa curată o oprit, la-ntoarcere, la Hanu Ancuţei ca să istorisească drumeţilor cei osteniţi păţania cu Vodă şi cu…iapa lui cea slăbănoagă. Aceştia aveau s-o spună urmaşilor până când o agiuns, tot aici, la han, la urechile nepotului lui Gheorghe Ursachi. Apoi, de la el încolo, au aflat-o toţi cei care ştiu cât de cât a buchisi. Dumneavoastră, oameni buni, stăpâniţi meşteşugu’ ista? Atunci ia poftiţi de deschideţi cartea scriitorului de-i zice Sadoveanu...Că n-o să vă pară rău...

Ei, cinstiţi meseni, ar fi multe de spus despre vorbele de demult, răsturnate în urechile mosafirilor Ancuţelor celor vechi, "precum vinu’ în ulcele,/ din doage de cofăiele,/ dar nu-i timpu’ de pierdut/ cât îi vinu’ de băut…Că aici, la Hanu Ancuţei, se ştie bine zicala vinului: "Vinu’ îndulceşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui". Aşa că...
Zâi din cobză, măi cioroi,
Cât oi be’ măcar un ţoi
Ş-o ulcică rotunjică
Cu vin scurs din cofăică.
Zâi, ţâgane, din vioară,
Sî-mi toarne Ancuţa iară
Vinu' cât încape-n oală
Şi focu' în inimioară.

***

...Şi exerciţiul meu romantic, în acest chip sau în altul, mă însoţeşte mereu aici, la Hanu Ancuţei, ca un duh blând, purtând chipul monumental al lui Sadoveanu, nu cel din ilustraţiile cărţilor sale sau ale biografilor lui, ci acela real, care mă urmăreşte de copil, de pe când aveam vreo zece ani, prin 1958, şi întâmplarea mă găsise în preajma Mănăstirii Neamţului.

Desigur, nu-mi amintesc cam ce ştiam eu atunci despre marele prozator. Simt însă şi acum tresărirea mea din clipa în care moş Costache Păduraru, vecinul nostru, m-a atenţionat precipitat: „Măi Gheorghiţă, uite-l pe Sadoveanu. Ţine-l minte, că-i om mare...A scris cartea Baltagul, cu oameni de prin părţile noastre”. 

Eram atunci cuibărit în căruţa noastră, trasă de iapa Florica şi mânată cu blândeţe de tata. În faţă era moş Costache cu atelajul lui, pereche cu al nostru. Cele două care, pregătite să aducă lemne de foc de prin pădurile Pipirigului, dezgolite de coşuri, erau două schelete cu roţi de obezi, având prinse între drugi câte o împletitură din funii şi lanţuri, fiecare umplută cu fân pentru cai. Încropirile acestea pentru drumul la munte erau numai bune şi drept cuiburi călduţe pentru chirigii. Într-a noastră, aproape îngropat în braţul de fân, mă aflam eu, numai ochi şi urechi pentru a observa lumea de dincolo de satul în afara căruia nu mai ieşisem până atunci.

Şi iată ce mi-a fost dat să mi se-ntâmple la prima mea ieşire „în lume”: să-l văd pe Mihail Sadoveanu în carne şi oase. Un monument de om, un domn de la oraş, cu haine boiereşti şi cu o pălărie cu boruri căt streaşina casei noastre, fabula mintea mea în acel moment. Peste măsură de balan la faţă şi greoi la mers, era însoţit, ţinut tandru de braţ, de o doamnă mult prea mărunţică faţă de perechea ei bărbătească. Pe doamna aceea, Valeria (Mitru) Sadoveanu, aveam s-o revăd (şi s-o ascult) la maturitate, la o festivitate comemorativă dedicată Maestrului în Tabăra (de elevi) de la Muncel.

Poate că acea întâmplare, trăită atât de intens, fără să găsesc totuşi argumente pentru forţa  impactului asupra copilului inocent, m-a apropiat cu atâta sârg de cartea sadoveniană. Nu însă în măsura în care să depăşesc condiţia de cititor comun al operei celui care a scris „mai mult decât putem noi citi”, cu harul „celui mai mare istorisitor de întâmplări” şi al celui mai mare contemplator şi zugrav, prin Cuvânt, al Creaţiei.  

Post scriptum: 

Demersul de mai sus e un modest omagiu adus marelui prozator de către cititorul anonim pe care îl reprezint. Cu bucurie, dar şi cu o anume tristeţe. Căci, Mihail Sadoveanu – scriitorul român care, în preajma vârstei de 50 de ani, era deja considerat, la noi, un patriarh al lumii culturale interbelice şi unul dintre primii cinci-şase bărbaţi ai literaturii universale – se află, iată, la puţin peste jumatate de secol distanţă de perioada maximei lui recunoaşteri, într-un pronunţat con de umbră. Să fie oare aceasta consecinţa intersecţiei accidentale a destinului său literar cu debutul proletcultismului la noi?… Dar ce înseamnă Mitrea Cocor, pe lângă Restul operei sale? Sau, poate, aici, au ceva de spus noile mode estetice din literatura română, ai căror corifei, prin exegeţii lor de castă, ţin capul de afiş al noii noastre literaturi. 

Anonimul cititor al slovei sadoveniene, cel care îndrăzneşte acest modest demers, cu siguranţă nu se poate consilia pe sine în asemenea dilemă, dar nici nu solicită expres vreo consiliere “autorizată”. Starea lui de spirit nu e peste măsură afectată de acest accident, câtă vreme orice frază din opera marelui prozator are încă în inima redescoperitorului rezonanţa “viorii cu mii şi mii de strune”.

                                                                                       Gheorghe Pârlea
Publicat în Literatura si arta (nr....), Chişinău şi în revistele online Armonii Culturale (07.11.2011) şi Basarabia literară (13.01.2012)