O poveste (literară) de viață, contextualizată primei faze a războiului din Ucraina

Note de lectură asupra romanului „Cu ochii celuilalt”*, cel mai recent volum al scriitorului basarabean Nicolae Rusu

Între cărțile care mi-au ispitit ochiul în ultimele două decenii – firește, ca cititor de rând –, multe au avut titluri aparținând scriitorilor basarabeni. Câteva sute de cărți cu autori din stânga Prutului, chiar aproape de o mie, se află în patrimoniul bibliotecii comunale de la baștina mea. Circa o sută de asemenea volume, cu diferite titluri, se află în bibliotecile personale ale mirosloveștenilor, între posesorii privilegiați numărându-mă și eu. Sunt între aceste cărți și volume dăruite chiar prin mâna autorului, firește, cu autograf precedat de dedicații. Dar cele mai multe au ajuns la Miroslovești printr-un intermediar special, onorabil, respectiv universitarul Vasile Șoimaru, despre care tind să cred că toată lumea îl știe ca pe un notoriu călător prin spațiul interior al românității, dar mai abitir în jurul spațiului carpato-danubiano-pontic, unde se află frânturi de vatră românească ori pâlcuri de așezări pe pământ străin dar cu locuitori de sorgintea neamului românesc (asemenea comunități au fost găsite de dr. V. Soimaru și pe țărmul Pacificului, la Vladivostok!) .

Ultimele trei titluri (apărute în cadrul „Proiectului Romanii din jurul Romaniei”, coordonator editorial dr. Vasile Soimaru) le-am primit la domiciliu înainte de pandemie, în urma celei mai recente vizite la Miroslovești a renumitului călător basarabean și Cetățean special al comunei mele, respectiv „de Onoare”. Într-un entuziasm spontan, i-am promis atunci că, după lectură, îmi voi publica notițele de cititor, o imprudență (relativ frecventă) a mea în a-mi expune… limitele. Am făcut-o deja cu „Argus și slugile sale” a lui Vladimir Bacinschi (Ed. „Serebia”, Chișinău, 2019), acum o fac pentru cel mai recent roman al prolificului prozator Nicolae Rusu, autor a circa 30 de volume. Titlurile numitului scriitor concurează ca număr în repertoriul meu de lectură consumată cu ale scriitorilor basarabeni Nicolae Dabija, Ion Iachin, Aurelian Silvestru, Ionel Căpiță și, firește, Vasile Șoimaru. Sunt cărți de o deosebit de consistentă substanță estetică și cu o atractivă tematică socio-istorică, cu destinele individuale ale unor personaje care disimulează indivizi extrași din societatea reală a spațiului românesc din stânga Prutului.

Scriitorul Nicolae Rusu – autor de romane, proză scurtă și teatru, „…povestitor nativ intrat în prim-planul vieţii literare” (Th. Codreanu) – este membru al Uniunilor Scriitorilor din R. Moldova și România, precum și membru PEN Club, organizație internațională care apără libertatea de exprimare a scriitorilor aflați în diferite forme de dizidență (lumea literară știe bine calvarul prin care a trecut Nicolae Rusu, în contextul activității sale literare în fosta RSSM.)

În romanul „Cu ochii celuilalt”*, Nicolae Rusu narează, în fluxul epic, povestea de viață a unui basarabean, Petrea, contextualizată unor evenimente dramatice care au marcat viața trăitorilor din spațiul estic al românității, respectiv zonele aflate sub ocupație/influență sovietică. E vorba de arii restrânse din Ucraina (în Donețk) și Basarabia, zonele de origine și/ sau rezidență ale personajelor. Firul narativ acoperă o dimensiune temporală echivalentă cu durata vieții personajului principal – de la copilărie, la vârstă senectuții. Desigur, se întâmplă asta cu mijloacele specifice literaturii. Autorul recurge la o anamneză atribuită personajului principal, în jurul căruia se construiește întregul corp narativ.

Petrea (Petea) personajul principal, fost miner, un basarabean cu traiul în arealul orașului Donețk, își dezvăluie viața, la bătrânețe. Povestitorul îi organizează amintirile fie reactualizate de personaj în mod conștient, fie prin intermedierea visului, cu efectele alegorice specifice imaginației involuntare ale lui Petrea din timpul somnului. E de înțeles, aici intervine creativitatea autorului, care recurge la alegorie, ca sursă asupra detaliilor vieții lui Petre. Intermediarii alegorici sunt „bătrânul în alb” (din vis) și, inedit, o reprezentantă a necuvântătoarelor. Cioara Carla devine umbra lui Petrea, urmărindu-l peste tot, cu scopul de a răzbuna uciderea lui Carl, perechea ei, în timpul foametei basarabene. Înaripata capătă atribute umane (raționament și limbaj) și devine sursa intermediară de informare asupra vieții lui Petrea.

Derularea destinului lui Petrea se petrece, într-un segment important al narațiunii, în timpul foametei din Basarabia de după război – „holodomorul” basarabean – provocat de secetă și accentuat artificial de abuzurile puterii sovietice, după modelul „Holodomorului” (1932-1933), tragedie care a provocat în Ucraina în jur de zece milioane de victime.

Ca și cel din Ucraina, „holodomorul” basarabean a contribuit la o degradare gravă a comportamentului uman, la o dezumanizare care a împins omul de sub vremi la fapte îngrozitoare, precum crimele de canibalism chiar în sânul propriei familii.

Cititorul acestui roman care nu cunoaște acest dramatic episod istoric, instrumentat de regimul sovietic, ar fi gata să încadreze unele fragmente ale cărții în categoria horror. Autorul însă preîntâmpină această eventuală calificare asupra cărții. Ne atrage atenția încă de la prima pagină asupra probabilității că faptele acestei povești pot fi, în parte, reale și nu rodul exclusiv al imaginației sale. Mă refer la nota în care autorul își exprimă recunoștința față de aportul documentaristic (materiale de arhivă) din partea doctorului în istorie Mariana T. Țăranu și a autoarei cărții-document „Cartea foamei”, respectiv Larisa Turea.

În ce mă privește, eu citisem impresionanta lucrare a istoricului Alexe Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, dedicată tragicului „holodomor” basarabean. Și găsesc că încadrarea poveștii destinului lui Petrea în contextul istoric al respectivei tragedii dă romanului lui Nicolae Rusu, pe lângă valoare literară intrinsecă, și o valoare documentară. Însă romanul „Cu ochii celuilalt” se citește ca o carte pur literară. Personajele vor fi fiind imaginare, ca și faptele lor în detaliu, dar, în mare, povestea romanului e o proiecție de fond a unor segmente de istorie, o transpunere literară a unor realități. Cu toate tentațiile legate de impresia că citim o carte-document, rămânem totuși la literatură, știind că literatura, prin definiție, nu e realitate, ci e ceea ce vrea să pară realitate. Da, chiar și atunci când cititorul lui Nicolae Rusu știe, din alte cărți pe care i le-a citit, că autorul, cu abilitatea-i literară specifică, insinuează în cărțile sale particularitățile vremurilor istorice conexe subiectului.

Iată pe scurt și un rezumat foarte zgârcit al cărții. Adolescent fiind, Petrea se îndrăgostește – o dragoste împărtășită – de fiica mamei lui vitrige, adusă în familie după ce tatăl său s-a recăsătorit, urmare a decesului primei soții. După cutuma oamenilor acelui timp și loc, această dragoste era interzisă. Iar persistența lui Petre în respectiva culpă era gata să-i curme viața, prin securea tatălui sau, un „năsâlnic” (violent, rău). Petre devine pribeag, trăind experiențe de o evidentă originalitate, purtând amprentele vremii și spațiului socio-istoric, respectiv foametea de după război din Basarabia. Se căsătorește cu Daria (Dăruța), rusoaică, devenind miner în Donbas. Etapele vieții sale suportă momente prevestite de „bătrânul in alb” (din vis), între altele, legate de mariaj, de munca sa de miner, ori conflictul armat din regiunea ucraineană Donbas. Vechea și nealterata lui iubire este întreținută prin nevinovate știri despre Ilinca, primite prin corespondență de la Aliona, fiica lui din Basarabia, aflată în bună relație cu prima dragoste a tatălui său. Împlinirea trupească a iubirii celor doi basarabeni, Petrea și Ilinca, regăsiți la o înmormântare în satul natal din Basarabia, după ce fiecare își consolidase propria familie, reprezintă un ultim episod al relației lor intermitente. Rezultă din această târzie și fugară reîntâlnire un copil, despre existența căruia tatăl nu va afla niciodată. La vârsta senectuții, chemat în Basarabia natală de Ilinca, aflată pe patul de moarte, urma să i se dezvăluie lui Petre paternitatea Speranței, fructul iubirii lor interzise. În drum spre gara din Donețk, bătrânul Petrea calcă pe o mină, care îi va sfârși povestea vieții. A fost cea din urmă împlinire a prevestirilor Bătrânului din vis, căci îi mai reușise câteva până la cea intermediată de unealta războiului.

Parcursul târziu al vieții lui Petre este animat de copiii săi, toți cu carte, aflați într-un perpetuu conflict generat de percepția lor asupra evenimentelor și propriei naționalități. Ruslan, ofițer la Donețk se crede rus și îl amenință, mai mult sau mai puțin serios, pe frate-său Ștefan, jurist la Kiev, că dacă vine la Donețk îl împușcă. Acesta le argumentează fratelui și surorii participarea sa, de partea rusofililor, la războiul de la Nistru (o făcuse fără știrea familie, ca să nu le „facă sânge rău” membrilor acesteia). Aliona, sora celor doi, profesoară în Transnistria, se simte româncă și îl califică pe Ruslan drept un „zombi”. Tot ea le demonstrează fraților, spre exemplu, teoria ei despre normalitatea prezenței dincolo de Nistru a Armatei Române în al Doilea Război Mondial, respectiv îl scuză pe Mareșalul român pentru trecerea Nistrului, arătând că, militar fiind, conducătorul statului român nu avea alternativa imorală și imprudentă a politicianului în a decide retragerea din alianța cu Hitler. Tot ea – „înțeleapta tatei” – le oferă însă fraților ei și dreptul la liberul arbitru, fiindcă lucrurile și faptele sunt mereu văzute… „cu ochii celuilalt”.

În sfârșit, ca în cazul oricărei căr\i, nicio încercare de prezentare a acesteia nu poate suplini cartea în sine. Cu atât mai puțin exercițiul cronicăresc al unui cititor comun. Ceea ce e evident pentru cel care a citit deja cartea numită e că prin măiestria literară specifică, prozatorul Nicolae Rusu face posibil parcursul coerent și cursiv al unei povești de viață ruptă din istoria recentă care motivează cititorul la o lectură alertă și, numaidecât, la reverberații post-lectură.

Gheorghe Pârlea
_____________

*Cu ochii celuilalt”, Nicolae Rusu, Ed. „Serebia”, Chișinău, 2019 

O carte cât (şi ca) o Biblie: “TEROAREA COMUNISTĂ în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1940-1947)” de Alexei MEMEI

Categoric, pentru patriotul Vasile Şoimaru, harnicul militant pentru Unire, Prutul nu mai are conotaţia de hotar nedrept în sânul Neamului. Niciun basarabean, cred, n-a trecut Prutul de-atâtea ori de câte a facut-o universitarul de la ASEM Chişinău în ultimele două decenii, doar cu scopul de a trezi din somnul uitării românismul cel încă adormit. Şi de fiecare dată când trece prin preajma locurilor de unde se trage, prin strămoşii săi de demult, aduce şi cărţi (scrise la Chişinău) pentru Biblioteca din Mirosloveşti, îmbogăţind colecţia de carte basarabeană (al cărei fondator este) a acestei instituţii culturale săteşti de pe malul Moldovei. Pe 26 martie a acestui an, însoţit de inginerul (şi maestrul fotograf) Marcel Porumbescu, un basarabean frumos clădit la trup şi, fără îndoială, în bună proporţie şi cu ceea ce nu se vede repede-repede dar se întrevede neîntârziat, dr. Vasile Şoimaru mergea la Tg. Mureş, ca să sărbătorească, împreună cu ardelenii de la Biblioteca Judeţeană, bucuria aceea a Neamului care a ţinut doar douăzeci şi doi de ani. Şi, evident, să împărtăşească speranţa unei noi împliniri de aceeaşi natură. De data aceasta, cărturarul basarabean (membru al UniuniiScriitorilor) se grăbea tare şi am convenit să ne întâlnim într-o locaţie de pe traseul globe-trotterului (eticheta e absolut justificată de miile de kilometri parcurşi pe melegurile românilor împraştiaţi prin Lume). Împreună cu primarul nostru, ec. Ionuţ Gospodaru, am zăbovit la Cristeşti atât cât timp a fost necesar pentru sorbirea unei ciorbe de post, ingredimentată cu dulcile vorbe “moldovineşti” (ale limbii române, evident) despre abia alesul preşedinte de la Chişinău şi speranţele aduse cu el. Ba, taman acum, cei de la Radio România Internaţional îl programaseră cu un interviu, în direct. Aşa că întâlnirea ocazională cu prietenul nostru, un “om zbuciumat” (prin cinstitele lui treburi în Cetate, în spiritul dregătorilor Şoimăreni pe care-i continuă peste timp), a fost pe fugă. La despărţire mi-a întins, din mers, o carte cât o Biblie, cu următoarea poruncă: “s-o citeşti, că-i a învăţătorului meu de istorie şi că a muncit la ea douăzeci de ani”. Şi iată-mă astfel cu voluminosul tom de circa 800 de pagini în braţe şi cu “misia” de suflet – să-l citesc. D’apoi cât crede universitarul de la ASEM că poate citi dăscălaşul rural de la Mirosloveşti, cu gospodărie pe cap, tocmai când treburile urgente de primăvară trag omul de mânecă chiar şi prin somn?! Desigur, nu l-am dezamăgit nici acum pe dr. Vasile Şoimaru, care (mi-a specificat expres) nu dă cărţile osârditorilor cărturari din Basarabia decât celor asupra cărora e convins că le şi citesc. Şi, eu lăsând impresia că mă număr printre cei selectaţi de rigurosul distribuitor (el însuşi făuritor) de carte basarabeană, am avut, de data asta, o răspundere care mi-a întrecut cu mult solvabilitatea. Efortul meu intelectual, cu folos doar în ce mă priveşte, a trebuit, însă, să se concretizeze şi într-un modest omagiu de cititor, adus autorului. Am aflat mai apoi, indirect, că la travaliul demersurilor necesare tipăririi acestui volum monumental (o parte însemnată a acestei acţiuni) a contribuit şi cel care mi-a intermediat privilegiul de a fi printre primii beneficiari ai acestei opere. Prin urmare, cronica de faţă e un mod de a mulţumi de două ori – evident, cu măsură diferenţiată – celor care mi-au oferit darul. * Cartea istoricului Alexei Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, e o carte “grea”, un tratat aplicat de istorie a ocupaţiei ruseşi, bolşevice, în vatra românilor din Est. E o carte de căpătâi pentru istorici, dar şi pentru cei care ştiu, de la Bălcescu încoace, că “istoria e cea dintâi carte a unui neam”. Mânat de curiozitatea celui nerăbdător să afle, precipitare născută din puţinătatea timpului rămas pentru asta, am citit-o într-o oarecare grabă, ceea ce mă obligă să revin aspura ei. Categoric, însă, pentru oricine o are, cartea lui Alexei Memei e o carte de uz permanent. E concentraţia unei întregi chimii bibliografice, in contextul temei amintite, căci conţine 1171 de note de subsol. E cartea unui Sisif invingător. Dar ce-şi propune în ea autorul (în înţelesul cititorului comun pe care îl reprezint)? Aflu asta şi prin contribuţia intermediară a prefaţatorului: dr. hab. conf. univ. Anton Moraru, distinsul istoric pe care îl citesc cu interes din “Literatura şi arta”. Aşadar, din bogata bibliografie consultată de autor rezultă că demascarea politicii coloniale ruseşti în teritoriile locuite de români suferă de o anumită indulgenţă, ce relevă o atitudine de obedienţă a autorilor faţă de stăpânii-invadatori, chiar dacă preocupările acestor autori înseamnă, cantitativ, o sumă de peste 200 de lucrări, în perioda 1924-2008. În Ucraina, constată istoricul A. Memei, aceeaşi problematică este relevată mult mai realist, exemplificând cu o lucrare fundamentală din 2002. Referitor la istoricii şi politologii occidentali, aceştia tratează respectiva problematică subiectiv, privindu-i pe moldovenii transnistreni ca pe o etnie diferită de români. În ce priveşte strategia bolşevică de deznaţionalizare, mai ales prin infometarea populaţiei româneşti din Transnistria şi, implicit, consecinţele acesteia, Alexei Memei găseşte cusururi şi în lucrările unor autori pe care nu-i suspectează de rea credinţă, dar pe care îi taxează pentru superficialitate – spre exemplu în politica de înfometare organizată, din perioda 1930-1933, când aceştia au centrat cauzalitatea foametei pe condiţiile meteorologice accidentale. Ei, arată autorul, au neglijat o corelare corectă a fenomenului cu ceea ce se întâmpla, în aceeaşi periodă, şi în Basarabia unită cu Ţara, unde lipsurile permiteau totuşi un trai omenesc. Principiile ştiinţifice ale cercetării istorice, care (conform prefaţatorului) “constituie suportul teoretic şi metodologic al lucrării”, îl motivează superior pe Alexei Memei să rescrie şi să dezvolte obiectiv – pe baza logicii ştiinţei, a metodei statistice de analiză şi cercetare – politica specifică expansionismului bolşevic în teritoriile româneşti din stânga Nistrului, teroarea abătută asupra băştinaşilor transnistreni. Lucrarea ştiinţifică a lui Alexei Memei este inovativă, ne asigură dr. Anatol Moraru, căci prin ea “a fost deschisă o nouă direcţie de cercetare, completă şi profundă, a crimelor regimului totalitar şi comunist în RASSM şi RSSM”. Este dezvoltată de autor, pentru prima oară în istoriografie, folosirea “metodelor economice şi sociale” în teroarea organizată cu scopul dominaţiei totalitare în RASSM, folosindu-se “metode de genocid” (sintagma este uzitată frecvent de autor). Amplul volum aflat aici în atenţia cititorului care îndrăzneşte această modestă cronică este conceput în două părţi, denumite în firească relaţie cu “cadrul cronologic şi geografic” deductibil din titlul cărţii. Perioadei comuniste în RASSM (1924-1940) îi dedică nouă capitole, iar perioadei comuniste în RSSM (1940-1947), două capitole. Autorul îşi fondează ampla cercetare pe treizeci de lucrări specificate în Bibliografie şi pe o multitudine de materiale de arhivă, introduse pentru prima oara în circuitul ştiinţific (ne asigură prefaţatorul). Între aceste documente de arhivă, multe cu menţiunea”strict secret”, am numărat peste 100 de tabele statistice, liste nominale, interogatorii, rapoarte, anchete de partid etc., numai pentru primul capitol. Demonstraţia aurorului cu privire la metodele terorii comuniste folosite în Transnistria – ce au avut drept consecinţe orori calificate în dreptul civilizat drept “crime împotriva umanităţii” – se desfăşoară în jurul unor evenimente şi acţiuni care constituie epicentre ale fenomenului istoric cercetat, “direcţii de acţiune” (cum le numeşte autorul în “Incheierea” volumului), după cum urmează: răscoalele ţăranilor din stânga Nistrului, deportarea ţăranilor înstăriţi în Siberia şi în nordul URSS, colonizarea satelor de moldoveni cu demobilizaţi ruşi şi ucraineni ai armatei roşii, cuprinderea forţată a ţăranilor în colhozuri şi exodul colhoznicilor, înfometarea organizată, măcelul de la Nistru (pentru RASSM); represiunile comuniştilor în stânga Nistrului, excluderea din partid a comuniştilor aflaţi sub administraţie românescă în timpul războiului, politica de cadre a partidului comunist, foametea organizată în 1945-1948 (pentru RSSM). Cartea lui Alexei Memei are capacitatea de a “furniza” oricui o citeşte “materialul probator” pentru ceea ce autorul califică în titlul cărţii drept “teroarea comunistă”, ca strategie, tactică de deznaţionalizare pentru a stăpâni. Metodele legate de înfometare însemnând exterminarea în masă a populaţiei băştinaşe, între altele, determinând până şi atrocităţi legate de canibalism – consecinţe care produc cititorului similitudini cu practicile naziste. Ţăranilor moldoveni nu le rămâneau, în condiţiile date, decât câteva perspective, privind viaţa sau moarte: să treacă Nistrul în Basarabia aflată sub administraţie românescă, cu riscul de a fi împuşcaţi de soldaţii armatei rosii (în postură de grăniceri), să se spânzure sau să moară de foame (“umflaţi”), să se revolte, cu preţul impuşcării sau deportării. Iată, în întărirea celor de mai sus, căteva exemple. Numai în trei luni din iarna anului 1933, doar într-o arie limitată a hotarului pe care îl reprezenta Nistrul, au trecut frontiera în Basarabia (România) 314 familii în ianuarie, 425 (1449 suflete) în februarie, 503 familii (1644 suflete) în martie. Dar cu ce preţ!? Sute, chiar mii de împuşcaţi. La Olăneşti a fost înroşită gheaţa Nistrului de sângele celor 40 de transfugi moldoveni, împuşcaţi mortal în timpul treceri hotarului. La una din cele 20 de răscoale din RASSM, asupra satului Plosca s-au tras 360 de bombe, iar în satul Mălăieşti (satul natal al autorului cărţii) au fost împuşcaţi la primărie, ca represalii, 50 de ţărani. Desigur, exemplele tragice sunt abundente. Un ţăran, urmare a obligaţiilor de predare a produselor agricole (peste puteri) s-a spânzurat, într-un gest de protest, punându-şi biletul de obligaţiune la nodul spânzurătorii încropite. Un altul, după ce predase 830 de kg a fost bătut bestial, până la hemoragie (pe urechi), doar fiindcă nu mai putea da diferenţa de 124kg. Şi cine credeţi că erau călăii? Erau împuterniciţi politici, terorişti, miliţieni, ostaşi ai armatei roşii, bandiţi de drept penal. Teroarea îndreptată asupra “culacilor” (chiaburilor) a dus la sărăcirea dramatică şi la moartea prin înfometare, în cazul celor care nu au împărtăşit soarta deportaţilor, de fapt, un calvar cu aceleaşi urmări. Dacă vom corela statistica oferită de autor cu privire la numărul gospodăriilor aparţinând culacilor (344), număr extins până la 3200, cu ţăranii mai înstăriţi, putem deduce că cei mai mulţi dintre culaci (autorul nu a găit liste complete) au luat drumul Siberiei, doar observând listele cu cei propuşi pentru deportare de comitetele raionale (către comitetele regionale) numai din raioanele Grigoropol, Tiraspol, Slobozia – 481 de familii (apar în statistică încă 100 de persoane, pentru încălcarea fâşiei de frontieră). Printre deportaţi, o pondere mare o ocupă învăţătorimea, care s-a opus bolşevizării şi a solidarizat cu ţăranii, participând la mişcările lor de revoltă. Din listele nominale prezentate de autor pentru mai multe categorii socio-profesionale, rezultă că au fost deportaţi, numai în perioda 1928-1932, 109 învăţători. Una din “direcţiile” asupra cărora şi-a orientat cartea autorul e aceea din care să rezulte cum a crescut, în RASSM, pondera populaţiei de origine rusă, ca metodă de stăpânire a Transnistriei. Aflăm astfel, din subcapitolul corespunzător, că imediat după inventarea republicii sovietice din Transnistria, încorporată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, pe măsură ce satele moldoveneşti erau depopulate prin deportare, erau aduse în casele părăsite familiile demobilizaţilor din armata roşie, de naţionalitate rusă sau ucraineană. Autorul nu a putut obţine o statistică completă, dar e de-ajuns să ne facem o imagine cu ajutorul unui tabel (care conţine o statistică ulterioară altor acţiunii de această natură) din 1932. Acest tabel cuprinde situaţia unui număr de 791 de familii din respectiva categorie, cu toate facilităţile materiale şi financiare de trai aferente. Acestora li se atribuiau funcţii de conducere în colhozuri şi li se construiau case noi din contribuţiile fiscale ale localnicilor sărăciţi şi exploataţi. În problema “moldovenismului” transnistrean, autorul ne oferă dovezi interesante, amuzante chiar, observând preocupările acelor alchimişti care, evident, n-au putut să schimbe natura unei limbi milenare, decât doar s-o schimonosească cu imixtiunea rusismelor sau s-o înlocuiască cu limba rusă. Între “reformatorii” limbii moldoveneşti se aflau ruşi şi ucraineni (nevorbitori de limba moldovenească), acreditaţi să facă din limba băştinaşilor o limbă nouă, “…curăţată de cuvinte româneşti în stil franţuzesc (sic!)”, divagau “lingviştii” inovatori, ca “…să fie înţeleasă nu numai boierilor, dar şi muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”. Interesant că, printre cei numiţi în comisiile îndrituite cu crearea “noii” limbi moldoveneşti, unii aveau şi “străluminări” în a vedea că demersul lor “ştiinţific” (tărăgănat până la a provoca intervenţia personală a tovarăşului Stalin) nu-i deloc fezabil. Şi iată ce-au îndrăznit ei: “…atunci n-ar fi mai bine de aplicat în activitatea noastră limba română, care este destul de dezvoltată şi are şi literatură?”. Desigur, aceştia îndrăzneţi au fost ignoraţi. Şi s-a bătut pasul “pi loc”. Căci, cui îi trebuia limbă moldovenească, fie ea şi una “nouă”, dacă observăm numai, doar ca un eşantion relevant, că numărului de 58-59 de ştabi ruşi şi ucraineni din comitetele executive ale organizaţiilor şi departamentelor raionale Slobozia şi Dubăsari, raioane cu populaţie exclusiv moldovenească, îi corespundea un număr doar de 5-9 tovarăşi moldoveni. În concluzia acestei mult prea sumare aprecieri asupra cărţii cercetătorului-arhivar Alexei Memei (autoreactivat ca istoric de formaţie, conform studiilor, după pensionarea din alte domenii), se poate afirma că acei ce vor citi această “Biblie” a neamului românesc din stânga Nistrului/Prutului (vezi sinonimia cu exodul evreilor din Vechiului Testament, cu diferenţele specifice) se vor edifica – chiar şi numai pe baza documentelor de arhivă, dominante in economia cărţii, fără a fi agasaţi de teoretizarea excesivă a autorului (fiindcă lucrarea nu o conţine) – asupra a ceea ce a însemnat teroarea bolşevică întrunul din centrele de interes ale Rusiei Sovietice. Unul din acele pământuri strămoşeşti faţă de care – voi repeta mereu – noi, cei din dreapta Prutului, ne facem vinovaţi (măcar) de…nedreaptă uitare. Istoricul Alexei Memei, iată, ne ajută să ne facem penitenţa şi să ne mântuim de vina detaşării de trecutul (vai, cât de apropiat!) atât de zbuciumat al fraţilor de Neam din estul Prutului. Gheorghe Pârlea

HOȚUL NU ȚINE PAȘTELE

 

(Din amintirile unui copil contemplativ)

Era la opt-nouă ani după încheierea războiului cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde sonore din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase însă în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului.

Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative.

La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute mai ales și de mult mai multă lume pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul. Știam, de asemenea, de unde răzbate până sub clopotul de cer de peste ograda mea acel "Pu! Pu! Pu! Pu!"... ieșit din gură fără viață. Era vocea unei pive mecanice de postav de pe celălalt mal al Moldovei, de la Păstrăveni ori de la Davideni. Moș Cosache, vecinul, zicea că-i moară, dar eu îl credeam pe tata, care zicea că-i o mașinărie de făcut șiacul pentru sumane. Tălmăcirile acestea ale adulților nu prea erau pe înțelesul meu, însă eu o tot țineam cu "de ce"-urile vârstei. Pentru unele am aflat răspunsurile ceva mai târziu, când pâcla minții mele fragede începu a se rări.

Mă preocupa de zor, spre exemplu, de ce Bercu, câinele nostru, într-o zi de primăvară timpurie, a confundat-o pe vecina mea Olguța, cu mine. Oare să-i fi întunecat mintea furia de paznic ațâțat, de eu i-am devenit străin de ogradă, iar tovarășa mea de joacă, musafira, taman gazda?! Desigur ar fi trebuit luat în seamă și un posibil fapt al confuziei, anume că și Olguța, și eu, deși nu se cuvenea asta pentru mine, aveam basmale pe cap. Mamele noastre încercaseră prin asta să se opună unui vânt obraznic, de primăvară, care ne biciuia obrăjorii fragezi. Mai precis, cineva, acel uneltitor al întâmplării, nu s-a îndurat să lase semnele rănilor pe chipul fetiței. La vremea potrivită, băiatului avea să-i crească păr pe față și să-i dosească urmele agresorului confuz. Pentru fată însă nu se prefigura un asemenea remediu.

Apoi, în mintea plodului ce abia făcea ochi de văzut dincolo de pojghița lucrurilor încolțeau alte întrebări-mirări. Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira întrebându-se cum a putut crește copacul acela – cu scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub copac, descopereau ochii lui iscoditori, "... e o bortă mare-mare!”.

Dar mirarea cea mai obsedantă a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Giță Pârlea era legată de neomenia unui... om. Cum a putut el să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, tocmai de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai degrabă spus: de lângă drum.

Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase zămnicul - o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut - și meșterise deasupra lui șopronul menit să apere de intemperii, pe lânga pivniță, și cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar putea interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Doar să ceară, că vor primi”, zicea bunicul.

În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului - acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” - pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-'or dat hoții, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă”. Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea mama.

Cugetul neîmpăcat al mamei, referitor la amăgirea bunicii că și hoțul ar ține Paștele, adică s-ar opri din a face rele, prevestea roadele cele otrăvite ale purtării omenești.

Din păcate, mama avu dreptate. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie: „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama milițianului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut asta!”

Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește asta, mai ales că duhul omului, chiar năpăstuit fiind, trebuie să rămână luminat de Învierea Domnului Iubirii. Ba că nicicând nu se cuvine să ne luăm după Legea cea veche: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!”.

Nu se știe dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era convinsă că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi atribuit meridelor de pe Sfântul Disc rolul crud la care a râvnit impulsiv bunica sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie chiar un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii.

Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea spirituală.

Gheorghe Pârlea

Foto: Fiul pădurarului, Nicolae Tonitza

S-A CULCAT ÎN CARUL DIN OGRADĂ ȘI S-A TREZIT ÎN MEDEANUL DIN BURICUL SATULUI (Din mapa monografistului)

O glumă năstrușnică, născută din umorul matricial al consătenilor mei, îmi dă impulsul de a o considera demnă de un imaginar „premiu de popularitate”, rezultând din asta și condiția "mediatizării" ei. Am aflat-o în timpul implicării mele la scrierea monografiei satului de baștină*

***

Glumeții obștii au vrut-o numaidecât victimă pe Marița lui Ioniță, o codană numai bună de măritat, cu pețitori de toată mâna dar respinși de fată pe rudă și pe sămânță.

În satul de la malul Moldovei, aflat în peisajul auroral atins de inegalabilul condei al marelui Sadoveanu, sătenii obișnuiau ca în nopțile verilor din urmă, mai călduroase ca acestea ale timpului nostru, să-și mute „dormitorul” în podul șurii, pe prispa casei sau în căruța din ogradă. Își încropeau saltea din paie sau își întindeau trupul direct pe brațul de fân care le adâncea somnul cu parfumul florilor retezate de coasă.

Marița cea fudulă ce-și aștepta prințul din altă lume, sau măcar din alt sat, nu făcea abatere de la obiceiurile văratice ale obștii. Ea prefera însă căruța din mijlocul ogrăzii și moliciunea fânului cu miros de sânzâiene. Cât despre prudența fetei asupra consecințelor rezultate din eventuala provocare a vreunui flăcău mai nestăpânit, nici vorbă.

Chiar dacă nu cu urmări agravante, ceva trebuia să i se-ntâmple odată și-odată și Mariței, fata care cam ațâța starea celor ce se împlineau încet-încet în ale bărbăției.

Cel ce hotărî să-i plătească într-un fel anume fetei pentru ostentativa ei stăpânire de sine nu era nici el un mormoloc. Năstrușnicul Vasile Toma abia aștepta momentul, iar asociații la pozna sa așteptau doar un șuierat scurt și îndesat, ieșit din două degete împreunate pe limba întreprinzătorului.

În noaptea aceea fierbinte, cu destul timp înaintea ivirii zorilor, un pâlc de flăcăi trecu în taină la treabă. Fiecare isprăvnicel își suflecă mânecile cămășii și, tiptil, gloata deschde porțile cele mari ale ogrăzii gospodarului care îi era părinte frumoasei și ațâțătoarei Marița.

Luna lumina carul cu fata cea îmbătată de somnul adânc al nopții. Luminătorul cel cu două coarne le era complice băietanilor poznași, căci numai el, stăpânul nopții, vedea cu câtă caznă, metru cu metru, fără nicio zdruncinătură, flăcăii ajutau carul să-și urmeze făgașul, mai întâi ieșind pe poartă, apoi ținând drumul spre mijlocul satului. Unul repeta mătănii, îndepărtând pietrele din calea roților, ca nu cumva poticnirea să strice somnul adormitei din brațele vehiculului cu doi flăcăi la oiște. Alți patru împingeau pe lângă roțile cele care, încă din preistorie, au revoluționat raportul omului cu distanța și timpul.

În sfârșit, când carul ajunse în locul plănuit de șugubeți, ostenitorii se-mpânziră pe la casele lor, să prindă două-trei ceasuri de somn. Aveau să se întoarcă numaidecât în zori, spre a fi martori la revelația pe care i-au pregătit-o Mariței.

La prima geană a astrului zilei, băietanii erau la locul faptei. Somnoroasa din carul fantomatic nu dădea semne de deșteptare. Dacă s-ar fi întâmplat asta, satisfacția "scenariștilor" n-ar fi fost îndestulătoare. Abia când se lumină bine de ziuă și forfota prinse glas în buricul satului, în medeanul în care evreul locului își deschidea dugheana, sătenii își pironiră ochii a mirare asupra carului fără boi la oiște. Starea lor de nedumerire ajunse la apogeu când fata se ridică în coșul carului, în cămașa ei de cânepă ghilită și răsghilită de mâinile mumă-sii, își ridică brațele spre cer și-și arcui trupul amorțit, după cerințele anatomice la ridicarea din așternut. Asta, până ce ochii fetei, frecați insistent de cei doi pumnișori, zăriră în jur un alt peisaj decât cel din ograda gospodăriei sale. Zări îndată, Marița, și ceata de flăcăi, cu Vasile Toma în frunte, făptuitorii care dădeau frâu liber stării rezultate din izbânda tărășeniei lor. Era taman de-ajuns ca fata să înțeleagă ce i se întâmplă și ce are de făcut. Își aduse aminte în grabă de calea spre casă pe care o alesese Nică a' lui Ștefan a Petrei din Humulești, ca să-și ascundă goliciunea; goliciunea Mariței putea fi doar ghicită prin subțirimea cămășii.

A urmat apoi, chiar la fața locului, o gâlceavă pe cinste între tatăl fetei și autorul principal al poznei, ușor de dibuit după antecedente.

Văpaia tărăboiului fu stinsă îndată ce asistența ocazională la pozna flăcăiașilor încă nechemați la cătănie se risipi pe ulițele satului. Colbul verii secetoase începu să ia în stăpânire șleahul drumului, în huruitul carelor, vehicule care, spre deosebire de cel de peste noapte, aveau la jug plăvanii, blândele necuvântătoare ce osteneau în solidar cu omul care le înjuga.

Gheorghe Pârlea

(Foto: Fată șezând - pictură de N. Grigorescu)

______________________

* Monografia Comunei Miroslăvești – Despre oameni si locuri, coord. Ioan Pârlea, Ed. Emia Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ediția a II-a)

Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (3)

Întoarcerea acasă

După capitularea Germaniei, pe la începutul lui iulie 1945, o comisie pentru repatrierea foştilor deţinuţi din lagărele germane a hotărât repatrierea copiilor români din satul ceh.
Întoarcerea a durat peste o lună, căci liniile ferate erau copleşite de mulțimea trenurilor militare care nu mai pridideau să întoarcă acasă armamentul rămas ori capturat şi pe combatanţii sleiţi de puteri ai acestui cumplit război.
În gara din Budapesta, în timp ce schimbau trenul, Mihai, fratele cel de aproape cinci ani, scăpă piciorul între şine tocmai când se schimba macazul. Manevra feroviară era destinată unei locomotive care se deplasa în viteză. Cu prezenţa de spirit necaracteristică unui copil de doisprezece ani, Grigore îşi scoate cămaşa şi o vântură disperat înspre monstrul de fier care se apropia ameninţător. Mecanicul observă semnalul şi opreşte la timp.
Tot pe teritoriul Ungariei, într-o altă gară, mezinul coborî pe neobservate după Grigore, care se îndepărtă în grabă de tren pentru a găsi undeva o sursă de apă. Trenul porni surprinzător de repede şi luase deja viteză când Grigore îl văzu pe cel mai vulnerabil dintre fraţi între linii. Cu sufletul la gură, alergă disperat și reuşi să-l înhaţe şi să-l zvârle într-un vagon cu uşa deschisă. Fratele mai mare abia reuşi să se agaţe şi el de scara ultimului vagon. Cum însă în marfare nu poţi să treci dintr-un vagon în altul, iar trenul lor a mers fără oprire în multe gări succesive, micuţul Mihai a călătorit o vreme singur într-un vagon. Abia când trenul a oprit într-o gară, Grigore şi-a luat piatra de pe inimă, găsindu-şi frăţiorul cuminte şi contrariat de ceea ce i se întâmplase.
Prin ţară, de la Curtici până la Bacău au făcut şase zile. Iar la Bacău, Crucea Roşie, în grija căreia se aflau, i-a ţinut în gară cincisprezece zile.
Acasă, la Soci, imediat ce a fost desconcentrat, Dumitru Dominte, tatăl copiilor, s-a repezit în satul în care îl avea refugiat pe Costache, băiatul cel mare, apoi a dat fuga la Slănic Moldova ca să-i aducă acasă şi pe cei patru mai mici, pe care îi știa aflați în grija așezământului social. Aici însă află cu nedumerire că nu ştie nimeni nimic de soarta copiilor din Preventoriu. Întrebând din om în om, mergând pe jos până la Târgu-Ocna, află că grupul de copii din tabăra socială de la Slănic a fost luat de nemţi în Germania. Să cadă cerul pe el! Nu putea să facă nimic mai mult decât să aştepte sfârşitul luptelor din Ardeal, apoi să plece pe urmele lor, în speranţa că va afla ceva mai mult despre soarta copiilor. Aşa a şi făcut. A mers pe ruta pe care trenul i-a scos plozii din ţară până la graniţa de la Curtici. Neaflând însă nimic mai mult decât ştia, s-a întors acasă trăindu-și drama când în deznădejde, când în resemnare.
Dar unde s-a mai văzut ca un părinte în situaţia lui Dumitru Dominte să aibă somn, să aibă poftă de mâncare. Cu atât mai mult cu cât aflase din ziare despre iadul din Germania în preajma capitulării. Sătenii îl compătimeau şi nu-i dădeau nicio speranţă. Colac peste pupăză, singurul băiat pe care-l mai avea lângă el, Costache, îşi mutilase mâna dreaptă, în timp ce “pescuia” în Moldova cu explozibil recuperat de pe linia frontului. Între timp îşi scrântise şi el, tatăl, mâna stângă, aşa că au ajuns să-şi spele camăşile în doi: “fiul ţinea cămaşa cu mâna stângă, iar tatăl o spăla cu mâna dreaptă”, descrie episodul autorul memoriilor.
În primăvara lui 1945, Dumitru a plecat la Bucureşti ca să dea anunţ la ziarul “Universul”, în speranţa că această nouă încercare îi va fi de folos. Renumitul ziar bucureştean avea acum însă alte priorităţi, cele legate de instalarea noului Guvern condus de Petru Groza. Aşa că abia în vară ziarul dădu curs priorităţii tatălui cu patru copii dispăruţi fără urmă.
Se făcuse deja toamnă când, în sfârşit, fraţii Dominte ajunseră în răvăşita gară din Paşcani. Aici, cei patru copii, avându-l în frunte pe Grigore, care târa o valiză nemţească drept captură de război, aştepta pe cineva care să-i ia în primire. Curioşii care intrau în vorbă cu minorii – prezenţă inedită în gară, printre militarii din ambele tabere beligerante – izbucneau în râs când aceştia susţineau cu înverşunare că vin din lagărele germane. La fel şi ofiţerul care i-a dus la Primăria oraşului. Acolo, livretul de deţinut la Erfurt al lui Grigore, singurul dintre cei patru copii care poseda un asemenea document, risipi nedumerirea celor din preajmă. Desigur, au fost lăsaţi să se descurce singuri în restul drumului lor spre casă, până unde mai aveau de parcurs vreo cincisprezece kilometri. Pe drumul din şesul Paşcanilor i-a ajuns o căruţă, chiar a unui socean, încărcată cu fân din lunca Siretului, în care au fost suiţi cei doi copii mai mici, Mihai şi Ilie. Grigore şi Ion, nerăbdători, au pornit-o înainte, spre satul în care tatăl lor se pregătea să cedeze îndemnului apropiaţilor de a le face copiilor parastas după datina creştină.
Iată cum descrie col. Grigore Dominte, în cartea sa de memorii, clipa reîntâlnirii cu tatăl său, la întoarcerea din Germania: “M-am oprit la gard şi am strigat, dar n-a răspuns nimeni; toată grădina era plantată cu porumb, care era încă verde, şi nu se vedea nimic. Pe iarba din livadă era priponită Joiana, care a supravieţuit războiului. Lângă ea, un viţel mare. După un timp s-a ivit în mijlocul porumbului un om cu barbă, ca lipovenii, înnegrit de soare, care, auzindu-mă, s-a prăbuşit la pământ de emoție. Eu am sărit gardul din sârmă şi m-am dus lângă el. Când şi-a revenit, prima lui întrebare a fost : <<Unde-s Mihai şi Ilie?!>>. Şi nu îndrăznea să creadă că vin şi ei agale, în căruţa cu fân a lui Ion Sasu”.
***
Despre evoluţia ulterioară a lui Grigore, „liderul” fraţilor soceni care au supravieţuit lagărelor naziste, aflăm că, susţinut de un preventoriu social, a urmat Şcoala Normală (la Iaşi, finalizată la Bacău) şi Facultatea de Istorie (Secţia arheologie) a Universităţii din Bucureşti. A intrat în învăţământul corecțional al Ministerului de Interne, unde a făcut carieră ca profesor şi ofiţer-comandant al şcolilor de delicvenţi minori. După desfiinţarea acestor instituţii de reeducare, a lucrat ca ofiţer judiciar. A decedat în 2012. Cât despre ceilalţi trei fraţi, Ion a fost avocat în Suceava, Ilie – tehnician zootehnic la Pașcani, iar mezinul Mihai, tehnician agrotehnic la Suceava. Cei patru fraţi, eroi ai cărţii amintite mai sus, au participat în ziua de 12 iulie 2009 la Sărbătoarea fiilor satului, organizată la Mirosloveşti, comuna de care aparţine satul natal, Soci. Autorului memoriilor i s-a conferit titlul de „Cetăţean de Onoare” al comunei.

Gheorghe Pârlea

Foto: Imagine preluată de pe internet

Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (2)

 

De la Preventoriu, în lagărele naziste 

În vara lui 1944, copiii Dominte nu s-au putut evacua odată cu sătenii şi au continuat să convieţuiască cu militarii. Când luptele s-au înteţit în zonă, un ofiţer i-a obligat să se refugieze şi ei. Copiii și-au pus câteva blide într-un paner de papură, şi-au luat Joiana de funie – acum, “bucătăria lor de campanie” – şi au plecat la Verşeni, sat al comunei ceva mai depărtat de linia frontului. Au zăbovit acolo vreo săptămână, dormind pe unde apucau, chiar şi pe şanț, alături de animalul care-i ţinea în viaţă, apoi s-au îndreptat, obligaţi de autorităţi, spre Roznov (județul Neamț). Exodul a durat zile întregi. Se opreau din loc în loc ca să pască Joiana şi-apoi s-o mulgă. Era atâta suferinţă în jur, încât ciotca de copii cu văcuța de funie nu a atras nimănui atenția prin ineditul prezenței lor în peisajul forfotei celor ce se refugiau din cale rușilor. Nimeni nu le-a adresat o vorbă în tot acest timp. La Bălăneşti au fost despărţiţi şi repartizaţi pe la familii mai înstărite, ca să fie folosiţi la muncile gospodăriei.
Tatăl, aflat atunci la compania de pază de la Bacău, primeşte veste despre evacuarea copiilor şi obţine o nouă permisie. Îi găseşte slugi pe la casele gospodarilor nemţeni şi află cu sfâşiere de moartea unuia dintre cei șase copii. Se-ntoarce la unitate, luându-i cu el şi instalându-i clandestin în cazarmă pe patru dintre cei cinci băieţi: Grigore, Ion, Ilie şi Mihai (pe Costache, băiatul cel mare îl lăsă în satul cu refugiaţi). Aici îi descoperă un general venit în inspecţie, care ordonă (după ce intervine personal la patronajul unui serviciu social) trimiterea minorilor în tabăra de copii orfani din Slănic-Moldova, staţiune înţesată cu ofiţerimea germană care răspundea de trupele din Moldova.
După ce ruperea frontului deveni iminentă, cei 40 de copii orfani din preventoriul de la Slănic sunt trimişi în Ardeal; e inexplicabil însă de ce evenimentul legat de modificarea frontului n-a avut aceeaşi consecinţă şi asupra populaţiei din zonă. La Ciceu, cele două vagoane de marfă care-i transportau au fost ataşate, sub instrucţiunile unui militar ungur, altui marfar, dirijat în aceeaşi notă confuză spre Budapesta. Aici, copiii (şi cele trei educatoare care-i însoţeau) au fost comasaţi într-un singur vagon, evident, tot de marfă. Abia atunci educatoarele aflară că, pe traseu, copiii mai mari evadaseră din “închisoarea feroviară”. Grigore, cu luciditatea-i precoce, ar fi făcut-o şi el dacă nu apăsa asupra lui grija fratelui mai mare faţă de cei mai mici (cel mic avea 4 ani).
Calvarul deportării spre vest a durat săptămâni. Pe teritoriul Austriei, bombardierele anglo-americanilor ameninţau mereu viaţa micilor deportaţi, care, la “vaietele” înspăimântătoare ale sirenelor, săreau din tren, în mersul încetinit al marfarului, ca să se adăpostească în tranşeele paralele cu linia ferată. La încetarea alarmei antiaeriene, la Salsburg, îşi aminteşte Grigore Dominte, nu prididea să numere morţii din rândul localnicilor. În gările mari (Viena, Salsburg, Linz), în care bombardamentele Aliaţilor făceau din geometria perfectă a liniilor ferate mormane de fiare contorsionate deasupra unor cratere neverosimil de largi şi adânci, copiii cu vârste de peste zece ani erau scoşi şi ei la munca silnică de refacere a drumului de fier. Prilej pentru Grigore, premiantul de la şcoala din Soci, să-şi adâncească maturizarea precoce.
În Austria, grupul de copii din România a fost internat într-un lagăr-satelit al celebrului lagăr nazist de la Dachau, în care fraţii Dominte au cunoscut toată panoplia de orori ale fenomenului intrat în istorie sub vocabula Holocaust. Reprezentanţii rasei ariene au constatat, la fiecare dintre zecile de controale, că Grigore şi fraţii lui nu erau circumcişi. Să-i fi scăpat asta de la cutremurătorul deznodământ, exterminarea?
De la Dachau, copiii români au fost transferaţi în alt iad, de aceeaşi factură, la Erfurt, în Germania. Aici, dezumanizarea i-a făcut pe Grigore şi pe fraţii lui părtaşi la modul de viaţă al necuvântătoarelor. Au “păscut” iarba din ţarcurile lagărului (de regulă, aceasta se epuiza repede, de cum îi dadea colţul, şi atunci trebuiau s-o smulgă din afara ţarcurilor lagărului, prin gardul de sârmă ghimpată, aflat mereu sub tensiune electrică), sau au “ciugulit” seminţe de plante cunoscute şi necunoscute, cele de ricin fiind cât pe ce să-l omoare pe Grigore. Tot el a fost supus unor experimente medicale atroce: i s-a extirpat un ganglion inghinal fără anestezie, şi i s-a extras din stern, cu o seringă înspăimântătoare, “o substanţă alb-rozalie”.
Aici, la Erfurt, baraca în care supravieţuiau fraţii Dominte se afla chiar lângă crematoriu, diabolica instalaţie în care erau arse mormanele de cadavre umane ale nefericiţilor cu stadii mai vechi în lagăr. Norocul lui Grigore şi al fraţilor săi a fost, probabil, că ei au nimerit în aceste “locaţii” ale morții mai spre sfârşitul războiului. Căci, cine știe?...
În primăvara lui lui 1945 aliaţii începeau să se apropie de Berlin şi comandantul lagărului a primit ordinul precipitat de a-i transfera pe copiii români într-un sat mai dosit, în gospodăriile unor nemţi fideli Reichului, în scopul scăpării de culpabilizare. Copiii au fost exploataţi o vreme de aceşti fermieri cu suflete de gheaţă. Au fost transferați apoi într-un sat din Cehoslovacia,  aflat într-un protectorat german din regiunea Sudeţi, sub paza unei unități germane ai cărei soldaţi erau tot la fel de temuţi ca şi cei din trupele SS. Abia acum intervine Crucea Roşie Internaţională (și spiritul umanitar al populaţiei cehe, în contrast izbitor cu răceala celor din satul german).
Deşi tot în condiţii de detenţie, Grigore Dominte simte în Cehoslovacia starea aceea de trecere de la agonie la extaz. Ca un paradox, însă, taman aici era cât pe ce să sfărşească ucis de un glonţ rusesc, după ce a trecut prin spaima morţii în cele două lagăre fasciste. (Va urma.)

Foto: Imagine preluată de pe internet

Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (1)

 

Prolog: 

Ceea ce urmează în acest exercițiu narativ e rezumatul unui capitol din cartea de memorii a regretatului prof. col. Grigore Dominte, „De la Dachau la Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer de Miliţie”, Ed. „Irexon”, Bucureşti, 2006. Citindu-i cartea, i-am împărtășit impresiile mele de cititor într-o scrisoare, pe care autorul le-a inserat ca prefaţă în ediţia a II-a a cărţii, adresându-mi totodată rugămintea de a-i face cunoscută cartea prin mijloacele care îmi stau la îndemână.

Cunoscându-l personal pe autor şi ştiind că exemplarele cărţii sale nu vor putea acoperi suficient condiţia de mărturisitoare ale dramelor războiului, mă oblig să răspund dorinței sale testamentare și să intermediez ajungerea conținutului cărții (firește, într-o sinteză) la generațiile care nu au cunoscut ororile războiului. Desigur centrul de interes al memoriilor sale îl constituie acel capitol odiseic, legat de experiența autorului și a fraților săi în lagărele naziste, capitol asupra căruia îmi asum demersul meu de aici. O fac și din convingerea personală că Istoria, o ştiinţă „rece”, bazată pe documente, impune – prin ea însăși – a fi completată cu mărturiile celui care-i oferă substanța: participantul direct la faptul istoric, omul, elementul central al acestei ştiinte umanistice. 

 ***

În sat, sub spectrul războiului

O poveste reală – şi totuşi neverosimilă –, provocată de acest monstru al Istoriei ce poartă numele (adaptat ortografic) de Al Doilea Război Mondial.
Dumitru Dominte, gospodar în rândul oamenilor, cum se spune, avea în preajma războiului şapte copii, o nevastă frumoasă dar bolnavă de boala cea mai frecventă a vremii, tuberculoza, o Joiana bună de lapte şi ceva pământ moştenit din tată-n fiu de la stramoşii săi. Unul dintre ei, Călin Dominte, venise la Soci de dincolo de Carpaţi, cum vor fi venit şi înaintaşii consătenilor săi din spiţa Sasu ori Moroşanu.
Avea Dumitru Dominte ceva din firea ardelenilor căci nu era lung la vorbă şi, mai ales, era hotărât în faptă. Cum oare să-ţi explici felul în care şi-a luat nevastă?!... La o horă a satului, i s-a întâmplat lui Dumitru, flăcău cam trecut cu vârsta, să simtă un fior ciudat, ca şi cum o energie, încă necunoscută lui până atunci, îl "curentă" când o privea pe Raruca lui Dumitru Sasu, o fată peste măsură de frumoasă, de vreo nouăsprezece ani. A aşteptat spargerea horei, odată cu apusul soarelui, ca să găsească motiv s-o însoţească acasă pe cea care musai trebuia să-i devină nevastă. Când a ajuns pe la poarta gospodăriei lui, căci pe-acolo avea drum codana, a tras-o-n ograda sa, cu tot cu creanga părului de care fata se agăţase în încercarea disperată de-a se opune. Odată intrată în casa flăcăului pe înnoptate, victima acestui vicleşug nu mai putea da înapoi. A împărtăşit cu Dumitru Dominte, flăcău răsărit, cu minte înclinată spre acumulări intelectuale (îl citea pe Tolstoi, pe Hugo, pe Schiller), viaţa aceea precară a refacerii de după Primul Război Mondial.
Ca o fatalitate, cei doi însurăţei au trebuit să-şi trăiască experienţa de familişti între două Războaie Mondiale, evenimente tragice care au implicat două generaţii consecutive. N-au apucat a-şi vedea copiii crescuţi, că s-a şi arătat noul iad pe pământ, un preludiu al Apocalipsei, care a curmat în patru ani peste 50 de milioane de vieţi.
Dumitru Dominte începuse deja să urce Golgota propriului destin cu doar câţiva ani înainte de declanşarea războiului. I-a murit mai întâi cel de-al doilea născut. Copiii îi veneau pe lume câte unul la doi ani. Mama lor era firavă şi şubrezită de vechea-i suferinţă fizică. La puţin timp după naşterea celui de-al şaptelea copil, biata femeie s-a sfârşit, cu fiul din urmă la sân.
Tatăl era de-acum şi mamă pentru cei şase copii. Dar oare cum poţi face asta?! Iată cum, citându-l pe cel de-al treilea născut, autorul cărţii amintite: “Fiindcă tata nu putea face faţă îngrijirii celor şase băieţi minori, era obligat să ne pună la muncă pe fiecare după puterile lui; astfel, cei mai mari se ocupau de muncile agricole [la câmp], iar cei mai mici de îngrijirea păsărilor, porcilor şi vitelor”. Cei şase copii cu vârste între patru luni şi paisprezece ani n-apucară a se obişnui cu absenţa mamei căci începu pentru ei o altă nenorocire.
Când i-a venit ordin de concentrare, Dumitru Dominte avea terminată armata de vreo cincisprezece ani, cu gradul de sergent. Acum trebuia să-şi ia în primire din nou puşca, dar în ce condiţii?! Abia îi murise, în iarnă, nevasta şi avea de hrănit o casă de copii. Poate c-ar fi găsit el înţelegere la „Comenduire”, dar să vedeţi întâmplare. Fratele său mai mare, Grigore, ca să scape de concentrare se dădu la Comisariat drept Dumitru, cu tot cu situaţia lui familială, şi invocă înţelegere pentru anularea ordinului de concentrare. Culmea, o şi obţinu. Acum ce să mai facă Dumitru?! Să-şi înfunde în puşcărie fratele? Îi lăsă cu legământ copiii în grijă şi de-aici încolo îl va înjura până la sfârşitul vieţii.
Până în 1944, copiii Dominte îşi vor purta aproape singuri de grijă, ajutaţi sporadic de rude şi de nişte săteni inimoşi. Unchiul Grigore, cel cu substituirea de persoană, s-a străduit şi el să-şi spele ruşinea faţă de ostaşul aflat în locul lui la Cotu’ Donului.
Au trecut doi ani de când copiii Dominte trăiau fără mamă şi fără tată. Frontul de Est se apropia de România, odată cu compania sergentului Dumitru Dominte, care, ascuns în carapacea lui de introvertit, era greu "de citit" de către tovarăşii lui de arme. În aceste împrejurări, soceanul făcu ce făcu şi obţinu o permisie de trei zile ca să poată veni, de la Nistru, pe Valea Moldovei, unde sălăşluiau în nevoi cei şase copii ai săi. Găsindu-i slabi şi în mizerie, întârzie întoarcerea cu două zile, în încercarea sa precipitată de a mai orândui treburile casei, timp în care sergentul fusese dat dezertor şi deferit Curţii Marţiale. A fost judecat sumar şi condamnat la 25 de ani închisoare, osândă pe care trebuia s-o împlinească după ce se va întoarce de pe linia întâi a frontului, preludiu la închisoarea ce urma, dacă avea norocul să scape de moarte.
Pe holurile Tribunalului Militar, Dumitru Dominte reîntâlni o persoană providenţială. Cu peste zece ani în urmă, când îşi îndeplinea stagiul militar, printr-o întâmplare devenise curierul unei domnişoare îndragostite. Îi ducea scrisorile parfumate şi copleşite de pasiune tânărului ei iubit. Femeia ajunse între timp avocată cu nume în branşă. Iată că veni aşadar vremea bunei răsplăţi. O adevărată profesionistă, avocata obţinu recursul şi achitarea. Dumitru Dominte a fost însă decăzut din starea de combatant şi mutat la o companie de pază din Bacău, fapt ce-l avantaja oarecum, căci putea primi de-acum veşti despre copiii săi.
La Soci, viaţa fraţilor Dominte era încercată de cumplita iarnă a anilor 1943-1944. Nu aveau haine şi lemne de foc, iar Joiana era gestantă, deci nu le mai asigura subzistenţa. Pe la începutul lui martie, familia minorilor încearcă un reviriment odată cu sosirea trupelor române în sat. În casa lor, deşi mică, au fost încartiruiţi câţiva soldaţi, iar sub părul din livadă militarii au improvizat o bucătărie de campanie. Zilnic, copiii Dominte primeau câte o gamelă de ciorbă. Între timp a fătat şi Joiana, scăpând la nepreţuitul izvor de lapte.
Viaţa însă continuă să ceară tribut abuziv familiei lui Dumitru. Unul dintre copii, cel de şase ani, moare în braţele lui Grigore, fratele de 12 ani, care, deşi nu era cel mai mare, era liderul familiei formată numai din copii. L-au înmormântat soldaţii, care i-au înjghebat sicriu şi l-au aşezat în mormântul mamei. Moarta încă mai păstra pe cap baticul şi la gât mărgelele, îşi aminteşte, în cartea sa, Grigore Dominte, fiul. (Va urma.)

Gheorghe Pârlea