Note la…”Tema pentru acasă”, romanul unui preţuit poet basarabean
De la o vreme, încep a conştientiza dureros că am citit mult prea puţin pentru cele şase decenii bifate ca trecute pe răbojul grăbitei mele vieţi. Şi când folosesc verbul “a citi”, evident că mă refer la a te adăpa de la izvorul cunoaşterii umane. Omului i se oferă prin darul vieţii, în cazul că el conştientizează asta, revelaţia unei experienţe magice: însăşi existenţa. Din păcate, fiinţarea individului uman e una de o clipă. Căci, ce reprezintă un interval de şaptezeci de ani (speranţa medie de viaţă), raportat la dimensiunea timpului măsurat de orologiul cosmic?! În context, cât de lucid a trăit Marin Sorescu această caracteristică dramatică a condiţiei umane, regretând, la despărţirea iminentă de viaţă, că îi rămâneau multe cărţi necitite.
Eu, însă, cititorul comun, nu-mi pot hrăni aspiraţii prea înalte în privinţa cunoaşterii intelectuale, dar nici nu pot fi indiferent. Citesc, de regulă, când se nimereşte, când, în clipe de “luciditate esenţiala”, reuşesc să mă sustrag preocupărilor cotidiene, care, în genere, se află pe un plan paralel faţă de nevoile spiritului. Şi, mai ales, când apar conjuncturile favorabile. Una dintre aceste conjuncturi e cartea dăruită de către autor.
În ultimii ani, darurile de acest gen, cu preponderenţă, sunt însoţite de semnătura olografă a scriitorilor basarabeni. Ultima carte aşezată pe “raftul darurilor” modestei mele bibioteci e “Tema pentru acasă” (Ed. “Princeps Edit”, Iaşi, 2009) . Autorul, Dl. Nicolae Dabija, mi-a acordat privilegiul de a-mi înmâna cartea, cu autograf şi cu o generoasă dedicaţie (prin instrumentele poeziei), chiar în propria-mi baştină.
Literatura, ca artă, are rolul de a activa sau reactiva acea parte delicată – si, oarecum, misterioasă – din structura noastră omenească, rămasă adesea pasivă, uneori expusă atrofierii. Mă refer la ceea ce ne deosebeşte esenţial de necuvântătoare – anume, zona fiinţei noastre care răspunde de sentimente, de trăiri superioare, ulterior acestora, de atitudini. “Tema pentru acasă” şi-a îndeplinit cu prisosinţă această misiune în cazul cititorului care, iată, îndrăzneşte aici să comenteze opera scriitorului.
Ştiu că acest gen de demers e de domeniul celui îndrituit cu ştiinţa evaluării literare. Dar eu nu întreprind altceva decât să ofer o mostră de ceea ce ar însemna o probă de receptare întoarsă către autor dinspre masa de cititori. Iar eu, presupun, reprezint tocmai categoria de cititori pe care scriitorul o vizează şi de la care arareori primeşte răspuns. Mai adaug, ca motivaţie a întreprinderii mele, şi faptul că prin gestul meu confirm îndeplinirea unei condiţii aferente darului pe care mi l-a făcut autorul romanului. Când mi-a fost înmânată cartea, Dl. Dabija, cu o ironie fină, convertită în glumă, aluzie la snobii care percep cărţile cu autograf doar ca trofee de bibliotecă, a adăugat: “…, dar s-o citeşti!”…
Aşadar, prin modestul meu fapt publicistic (dacă, desigur, se va întâmpla asta), confirm că am citit romanul “Tema pentru acasă”, romanul de debut al unui Poet consacrat de către exegeţi ca fiind cel mai reprezentativ în sânul generaţiei sale. Şi nu l-am citit ca pe celelalte cărţi de literatură, ci cu un zel aparte, ca îndeplinind o misiune specială, primită de dascălul de şcoală rurală de la scriitorul-academician, de la tribunul ale cărui demersuri poetice şi publicistice îmi atinseseră zona sensibilă la care am făcut deja referire.
Înainte de a trece sârguincios la lectura propriu-zisă a romanului, nu mi-am putut reprima obiceiul de a sonda cartea, un fel de automotivare tematică, răsfoind-o pe sărite şi selectând pasaje la întâmplare. Am recunoscut îndată tema romanului, contextul istoric în care se derulau faptele, spaţiul geografic, de o întindere extracontinentală, şi nucleul acestuia, limitat la un spaţiu concentraţionar, familiar – ca eşafod al execuţiei latente – cititorului de literatură scrisă după căderea comunismului. Încet-încet, începusem să simt o uşoară dereglare de ritm respirator, ceea ce era reflexul condiţionat pe care îl aşteptam pentru a trece la lecturarea firească, disciplinată.
Am citit cartea confruntat, şi de data asta, cu problemele urgente ale slujbei dăscăleşti, încă neîntrerupte de pauza vacanţei de vară, şi cu cele ale gospodarului rural, adică chemat mereu afară, tras cu arcanul dinlăuntrul cărţii în care eram cufundat, de îndemnurile disperate ale soţiei aflate, din pricina mea, mereu cu ochii pe ceas sau, mai ales, pe cer. Pe cerul, ca niciodată, parcă, potrivnic intereselor mele lăuntrice.
În ceasurile smulse pe apucate celor trei zile, cât a durat sporadica parcurgere a cărţii, n-am fost deloc eu însumi atunci când mă aflam în afara încăperii în care se consuma actul cititului. Fiindcă treburile mele erau acum făcute cu jumătate din mine, cealaltă jumătate însoţind solidar eroul romanului fie în infernul de la Kolâma, participând la caznele condamnatului la muncă silnică, doar pentru că existenţa lui avea sens cu Eminescu – şi nu cu Stalin –, fie hălăduind prin sălbăticiile îngheţate sau dezgheţate ale Siberiei, hăituit de câinii-gardieni, întru mântuirea prin libertate. În această perioadă a lecturii – recunosc, la vârsta mea ar fi trebuit să fiu mai detaşat de lumea plăsmuită de scriitor –, mi-am reactivat şi mecanismele reumatismului, fără ca factorii meteo din lumea reală să aibă vreo contribuţie.
Aici, trebuie să fac o paranteză. Soţia mea, Ortansa, o “devoratoare” de beletristică, la tinereţe, un lector cu un câmp vizual rarisim, citise romanul chiar la câteva ceasuri de la primirea lui. Autorul ar putea înregistra, prin cititoarea deja numită, două recorduri probabile, vizavi de cartea sa: performanţa de a i se citi romanul în cel mai scurt timp de la primire şi, al doilea record, cea mai rapidă lectură a volumului – aproximativ cinci ore, cu o singură pauză. A se lua în calcul şi forţa motivaţiei induse de subiectul cărţii, fluiditatea şi accesibilitatea narării. Pentru că fac paranteza în contextul stării de spirit induse cititorului în timpul şi în perioada proximă lecturii, am s-o prelungesc cu o secvenţă de inducţie psihologică ce stă în forţa artei literare.
La o zi după terminarea cărţii soţia era, încă, subjugată de subiectul lecturii. Gerurile Siberiei, în corelaţie cu empatia faţă de cuplul de eroi, i-au produs celei abia desprinse de carte dereglări senzoriale – evident, psihologic – care pot defini un exemplu demn de cazuistica în domeniu. În dimineaţa menţionată, la prima ora a zilei, soţia ieşise afară să-şi vadă tufa de scânteioare abia înflorite, de care se ataşase în mod deosebit. Le-a mângâiat cu afect feminin, ca apoi să tresară, într-o stare de panică pe care mi-a împărtăşit-o cu o explozie de mirare: “Au ingheţat scânteioarele! Ai mai pomenit asta în iunie?!”. Ripostez, asigurând-o că e vorba de o eroare: “Ai o problemă de natură literară, eşti încă sub efectul cărţii lui Nicolae Dabija”. Insistă să mă convingă că scânteioarele ei sunt îngheţate. A durat asta până am privit, amândoi, termometrul adus cândva de ginerele nostru, meteorolog la Staţia Meteo de pe Ceahlău, aparat care arăta exact treisprezece grade, plus. Asigur cititorul că “victima” acestui incident “literar” e un om perfect sănătos şi că “fenomenul” a fost favorizat şi de asprimea bazei cupei florale a scânteioarelor, flori pe care admiratoarea nu le mai pipăise până atunci, cât şi de coborârea bruscă a temperaturii în ziua cu pricina. Dar fără conjunctura provocată de proaspăta lectură, florile din curtea noastră n-ar fi “îngheţat” niciodată în iunie.
Revenind la cititorul care semnează aceste rânduri, pe tot parcursul lecturii m-am sforţat să realizez disjungerea întregului între realul şi imaginarul acţiunii, între istorie şi literatură. Intuisem, dar şi ştiam, într-o anume măsură, mai ales din textele ce umplu de conţinut rubrica editorială “La est de vest” din “Literatura şi arta”, că Dl. Nicolae Dabija cunoaşte şi traieşte, în tot tragismul ei, istoria smulgerii Basarabiei din trupul Ţării şi, implicit, ororile stalinismului, context în care se desfăşoară acţiunea romanului “Tema pentru acasă”. Mi-era clar, din Cuvântul care prefaţează cartea, că subiectul este expresia literară a experienţelor trăite (sau aflate şi arhivate) de autor, de prietenii, cunoscuţii sau necunoscuţii care i-au fost alături la spital, în timpul cumpenei dintre viaţă şi moarte hărăzită autorului romanului într-o etapă a vieţii sale. Dar la fel de clar îmi era şi faptul că arta poetului convertit în prozator ar putea codifica realul în metafore mult prea dibace pentru înţelesul meu imediat. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza asta, n-am încetat în a mă frământa să desprind fantezia de faptul istoric, metafora de informaţie. După ce am terminat romanul, am ajuns la concluzia că nici nu era necesar să recurg la polarizarea râvnită. Pentru că toată măiestria artistică a prozatorului-poet acoperă cu desăvârşire cruzimea concretului istoric şi că, integral, urâţenia şi frumuseţea – care plăsmuiesc artistic, în antiteză, caracterele eroilor – balansează natural între frumos şi urât, între bine şi rău, între om şi monstru. Că orice tip de rău pe lume îşi are contraponderea în bine, că forţa intrinsecă a iubirii şi cea a libertăţii sunt mai presus decât orice “virtute” malefică – întocmai cum, artistic şi etic, ne convinge autorul romanului. Şi că, făcând o analogie cu ce s-a afirmat în legatură cu aceast gen de disjungere în opera sadoveniană, cred sincer că în romanul Tema pentru acasa “totul se infirmă, totul se confirmă”. Sau, recurgând la o speculaţie inspirată de literatura patristică, romanul Tema pentru acasa e, întreg, istorie şi, întreg, literatură.
Desigur, cititorul care îndrăzneşte aici a găsit romanului, cu instrumentele sale empirice, multe virtuţi artistice. Spre exemplu, mijloacele literare care au creat contextul peisagistic al acţiunii, într-o corelaţie absolută cu faptele şi cu starea de spirit ale eroilor, m-au condus la concluzia că tablourile siberiene desenate prin cuvânt, în roman, pot concura serios tehnica desăvârşită a imaginilor fizice, din aceeaşi regiune geografică, realizate de National Geographic. Apoi, matricea stilistică a cărţii – în genere, în nota familiară experienţei mele de consumator de literatură – constat, este tuşată, ca să zic aşa, de liniile proeminente ale unor ingenioase elemente de ficţiune. Mă refer la cele uşor de desprins, cele care induc surprinzător punctele culminante ale conflictelor, sau eliberarea de tensiune prin deznodăminte neaşteptate. Probabil că, graţie lor, am avut adesea senzaţia, în timpul lecturii, că citesc un basm, un “basm modern”, în care, cum ar spune Monica Spiridon, ficţiunea are rolul “să dea sens istoriei fiinţei”.
La performanţele artistice asupra cărora, în percepţia mea, s-ar putea zăbovi mult, aş putea adăuga şi pe cele etice. Între ele remarc, aşteptându-mă la asta, reţinerea prozatorului de la tendinţa generalizată de a uza, având de-a face cu un roman de dragoste, de reţetele ieftine de “amor”. Delicateţea, bunul simţ în alegerea modului subtil, deductibil, prin care eroii principali, într-o firească raportare la mediul socio-cultural din care provin, îşi împlinesc, trupeşte, dragostea – din care se va naşte mobilul vieţii aproape întrerupte a eroului – au dat satisfacţie cititorului pe care îl reprezint. Romanul “Tema pentru acasa” e un alt fel de roman de dragoste. Accentul acestei laturi dominante a cărţii e pus pe iubirea spirituală, pe forţa şi filosofia acestei trăiri superioare a omului, romanul fiind chiar un veritabil “tratat de iubire spirituală” între un barbat şi o femeie. Iar îndreptarul acesta e presărat dibaci cu ingrediente deja consacrate, ca valoare, în sensul ideii menţionate. Mă refer la extrasele-citate care prefaţează, distilat, secvenţele romanului.
În acelaşi context al iubirii, iubire extinsă la subiecţi aflaţi dincolo de bărbat sau femeie, observ raportarea personajului principal şi a celorlalte personaje pozitive la starea de libertate a omului, la relaţia lui cu Dumnezeu, acest din urma aspect oprindu-l categoric pe om de a trece hotarul care-l desparte de bestie. Şi, aici, îndrăznesc să am credinţa că romanul Tema pentru acasă a fost anume conceput, ca autorul să “descarce” în el o sinteză a filozofiei sale despre lume şi viaţă, în contextul istoriei. În acest scop a creat personajele extreme, de forţa lui Ulmu şi Kudreavţev. Panoplia personajelor negative – sadici, paranoici, perverşi – i-a oferit scriitorului posibilităţi facile de a se opune acestora, de a-şi exprima crezul său de viaţă, disimulându-se, pe rând, în Mihai Ulmu, în înţeleptul Mendelstam, în părintele Florenski. Probabil, chiar şi Maria Răzeşu e un vehicul pentru autor în a transporta către cititor idei personale, între acestea, convingerea sa cu privire la anvergura lui Eminescu. Apropo, cine a mai avut ideea unui Eminescu prezent, spiritual, chiar şi în Siberia!
În sfârşit, în acelaşi câmp etic, să remarcăm că bătrânul matusalemic Iuiun, ultimul vorbitor în graiul unei etnii siberiene, în asociere cu profesorul basarabean – conlucrare asumată generos de către eroul principal – reprezintă, prin misiunea de a salva limba unei minorităţi etnice milenare, deja asimilate, un exemplu impresionant şi edificator pentru ceea ce şi autorul săvârşeşte, în fapt, la o scară mai puţin dramatică, dar totuşi alarmantă, în contextul militantismului său publicistic, civic, în Basarabia cea smulsă samavolnic din trupul Ţării-Mamă.
Şi în final, am credinţa că romanul Tema pentru acasă e o carte de literatură care acoperă, în rândul cititorilor, o plajă socio-culturală largă şi că ideea centrală a acestei valoroase cărţi e una de referinţă pentru cititorul raţional, anume că omul, chiar fiind “obiectul” tiraniei, e, totuşi, propriul lui stăpân, are mereu ceva de ales. Un testament, mereu rescris. Mereu, dar cu alte mijloace artistice. Acum, cu cele ce poartă amprenta literară a scriitorului Nicolae Dabija.
Constrâns de impresia că am abuzat deja de ipoteticul spaţiu editorial, mă opresc, reprimându-mi multe alte impresii personale pe care le-aş putea împărtăşi, ca între consumatori ocazionali de literatură bună, prezumtivilor cititori ai romanului Tema pentru acasa. Acelora ce ar putea să rezoneze cu bucuria mea spirituală pentru care, iată, am îndrăznit, aici, un alt mod de a spune ceea ce frecvent i se cuvine D-lui Nicolae Dabija: De la cititor, omagiu!
Gheorghe Pârlea
(Publicat în BiblioPolis, vol.36/2011. Un extras consistent din acest text a fost publicat şi în Literatura şi arta 11.11.2010, Chişinău)
Un proiect editorial împlinit după 80 de ani
Monografia Cornova – 1931
( Ed. Quant, Chişinău, 2011)
Perioada interbelică a României Mari, cu toate împlinirile ei naţionale (de o anvergură fără precedent, dacă ne gândim la spaţiul românesc pe care îl avea de administrat Statul Român atunci), cu toate succesele ei democratice, era totuşi o perioadă a bandajării rănilor provocate de Primul Război Mondial, o perioadă a marii crize economice. Providenţa a făcut ca în acest context dificil pentru România să ajungă la deplină maturitate intelectuală, culturală şi de conştiinţă un român de excepţie, anume Dimitrie Gusti.
România de atunci avea absolută nevoie de o gândire sociologică, una legată de idealul social, cultural şi uman care să orienteze politicile noilor realităţi de după Marea Unire, avea nevoie de fundamente teoretice bazate pe analize „la faţa locului”, de o instituţie în acest sens. Şi, graţie acestei personalităţi cu veleităţi academice omnipotente (specializat în şcolile Occidentului în domenii ca filozofie, sociologie, psihologie, etnologie, economie, istorie, antropogeografie), România avea să aibă această Instituţie (mai degrabă un concert de instituţii, cum ar fi: Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială (devenită Institutul Social Român), revistele „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială” şi „Sociologie românească”, Muzeul Satului din Bucureşti – toate fondate de Dimitrie Gusti. Apoi, unele instituţii de profil au trebuit revitalizate prin aflarea la cârma lor a acestui reformator providenţial. De aceea, D.Gusti preia şefia Catedrei de Sociologie Politică de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, preia direcţia Fundaţiei Regale, devine preşedintele Serviciului Social etc.
Şi, de pe aceste poziţii de mare responsabilitate, Dimitrie Gusti crează metode noi de cercetare sociologică pe care le pune în practică prin campaniile de cercetare monografică din perioada 1925-1932, campanii organizate în cadrul Seminarului de sociologie a profesorului Gusti şi prin contribuţia Fundaţiei Regale, prin angajarea a numeroase persoane specializate ori în curs de specializare, ca studenţi. Campania a implicat sate-eşantion din teritoriile readuse acasă după trecerea viforelor care le-au smuls de la sânul Ţării- Mamă. Între aceste sate se află şi satul Cornova, azi în raionul Ungheni.
S-au strâns în aceste campanii dovezi documentaristice fără precedent despre satele exponenţiale cercetate. Spre exemplu, numai pentru Cornova proiectul monografiei gustiene cuprindea peste 1000 de pagini, arhivate într-un masiv volum la Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială. Toate materialele expediţiilor monografice din perioada menţionată au constituit fondul experimental al şcolii sociologice cunoscute sub genericul „Şcoala Gusti”, promotoarea unei şiinţe aplicative al cărei model va produce după Al Doilea Război Mondial o explozie de monografii sociologice, sinteze în timp ale unor spaţii restrânse, colţuri de ţară care „rezumă zăcămintele (...) rezervele de energie acumulată ale naţionalului (...) şi ne descoperă pricinile de amorţire ale acestora” (D. Gusti).
Revenind la spaţiul Cornovei din 1931 monografiat sub auspiciile lui D. Gusti, cercetarea trebuia să fie concentrată editorial într-o monografie a Cornovei în trei volume. Împlinerea proiectului însă „a căzut sub împrejurări nefavorabile”, cum motivează, în Nota privitoare la editie, cei trei înfăptuitori a ceea ce trebuia să devină proiectul născut cu opt decenii în urmă. Iată, aşadar, că „pomul”experimental plantat atunci a rodit acum, într-o toamnă mult amânată, sub o povară nouă, cu nobleţe autoasumată: Cornova – 1931.
Şi iată cine sunt cei trei distinşi şi generoşi oameni ai vremurilor noastre, reprezentanţi ai Cetăţii demni de bravii lor înaintaşi, care au preluat proiectul gustian: Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasile Şoimaru. Nu ignor deloc, însă, în entuziasmul meu de posesor, deja, al acestei monumentale lucrări editoriale, contribuţia respectabilă a membrilor echipei care a împlinit (parţial totuşi, comparativ cu proporţiile cercetării interbelice, recunosc artizanii ediţiei) măreţul proiect sociologic al Părintelui acestei complexe întreprinderi nefinalizate.
Obolul acestor generoşi contribuabili reprezintă, prin edificiul intelectual împlinit acum, şi un respectabil omagiu adus memoriei cercetătorilor care au plătit cu ani siluitori de închisoare comunistă, şi chiar cu viaţa, osteneala lor dedicată Naţiunii. Despre contribuţia la expediţie şi martirajul unuia dintre componenţii echipei Gusti, Antol Golopenţia, am avut prilejul să aflu relativ recent din vol. ”Ultima carte”, îngrijit de fiica cercetătorului, Prof. Univ. Dr. Sanda Golopenţia (descoperită de dr. V. Şoimaru în SUA), colaborator şi la volumul căruia îi dedic aici modesta mea apreciere de cititor.
Sunt onorat să-i cunosc pe doi dintre cei care s-au dăruit impresionantei realizări editoriale Cornova – 1931, pe care îi salut respectuos şi recunoscător prin această semnalare, anume pe generosul, energicul şi inepuizabilul autor de proiecte editoriale dr. Vasile Şoimaru şi pe distinsa d-nă prof univ. Zamfira Mihail (nume distinct pe lista colaboratorilor impunătorului volum), fiica preotului savant Paul Mihail, participant la expediţiile monografice de mai târziu ale Filialei basarabene a ISR-ului lui D. Gusti. Dr. V. Şoimaru realizase anterior, în calitate de autor de proiect şi coordonator, o fromoasă şi bogată monografie Cornova (2000), într-o structură diferită şi cu o minimă contribuţie a documentelor rezultate din expediţiile monografice gustiene. Visul său însă de a recupera masiv valoroasele documente rămase nevalorificate editorial s-a împlinit la exact opt deceni de la expediţia monografică a echipei Gusti, într-un ritm alert şi cu un travaliu (fizic şi intelectual) remarcabil.
Cei doi osârditori numiţi mai sus ai monografiei-document, în egală măsură monografie-monument, Cornova-1931, sunt deja Cetăţeni de Onoare ai Cornovei (recunoaştere oferită recent şi D-nei Golopenţia). Acum cornovenii nu mai au ce răsplată să le ofere decât valoare adaugată la recunoştinţa lor faţă de distinşii fii ai satului care le-au recuperat şi dăruit dovada de netăgăduit că meleagurile lor natale au cea mai complexă, cea mai savantă cercetare istorică, tipică speciei de lucrare editorială numită monografie. Că satul lor e primul sat românesc dovedit a fi, cu mijloacele ştiinţei sociologice, „unul dintre sanctuarele unde s-a refugiat şi s-a păstrat manifestarea de viaţă a poporului român, (...) tipul rezumativ, sinteza neamului (...), păstrătorul raporturilor metafizice ale naţiunii cu veşnicia”. (D. Gusti).
Gheorghe Pârlea
Publicat în revistele online Armonii Culturale (01.02.2012) şi Universul Românesc (09.02.2012),
“Cel rătăcit”, de Aurelian Silvestru, mai mult decât o fascinantă fabulaţie literară
În pragul acestei veri am avut din nou bucuria întâlnirii, la Mirosloveşti, cu distinşii cărturari basarabeni care, de câtva timp, ne răsfaţă cu prezenţa lor frecventă în habitatul nostru rural din preajma Hanului Ancuţei, locul făcut celebru, literar, de inegalabilul Sadoveanu. De data aceasta, aleşii noştri musafiri (oaspeti de câteva ceasuri) au fost renumitul scriitor Nicolae Dabija şi universitarul Vasile Şoimaru, “Cetăţean de Onoare” al comunei noastre, fondatorul secţiunii de carte basarabeană din cadrul Bibliotecii comunale. Neobosiţii intelectuali chişinăuieni, mereu pe drumuri culturale, veneau acum de la M-rea Diaconeşti, unde l-au comemorat, la doi ani de la plecarea la Cer, pe mult-regretatul lor prieten Andrei Vartic – pilduitor exemplu de prelungire a camaraderiei dincolo de moarte.
Desigur, abaterea pe la noi a celor doi cărturari şi patrioţi (da, în Basarabia sintagma “patriot” e uzuală şi incumbă şi valoare reală) a însemnat şi îmbogăţirea minibibliotecii basarabene cu noi volume. La vizita anterioară a Dlui Nicolae Dabija am avut privilegiul de a primi, direct de la autor, romanul său „Tema pentru acasă”, devenit deja un bestseller românesc. Acum am primit, prin intermedierea generosului nostru “consătean” dr. Vasile Şoimaru, între alte valoroase volume, şi un roman al unui ales intelectual, aş zice – după calitatea eseurilor pe care i le citesc frecvent în “Literatura şi arta” – din stirpea celor doi vizitatori. Recomandarea de a-l citi, făcută cu un afect special de către oaspetele cu îndepărtate origini mirosloveştene, mi-a indus o motivaţie superioară pentru a căuta timp prielnic lecturării respectivului volum.
Şi iată-mă începând penultima vacanţă de vară din cariera mea de dascăl cu lectura romanului “Cel rătăcit” al lui Aurelian Silvestru (Ed. Prut Internaţional”, Chişinău, 2009).
După primele pagini ale cărţii, am realizat că citesc un roman “de acţiune” – “de spionaj”, se poate spune – ca pe parcurs să realizez că acţiunea e, în mare măsură, ficţiune, ceea ce nu era genul meu de lectură. N-am citit demult cărţi din această categorie şi aveam dubii că voi obţine satisfacţia scontată, specifică lecturii. Încet-încet, însă, m-am simţit atras de calitatea evocării şi de substanţa dialogului personajelor centrale.
În sfârşit, încep să prind firul “poveştii”. Aflu că mobilul acţiunii romanului este un document de cu două mii de ani în urmă, care, scos la iveală, ar fi compromis fatal Biserica. Iată, constat, nu moravurile “incompatibile” cu slujitorii săi, ci surparea dogmei centrale a Bisericii creştine ar putea împlini previziunea lui Voltaire cu privire la soarta nefastă a Bibliei.
Adâncindu-mă în lectură, a prins să se înfiripe în mintea mea o asociere a cărţii lui Aurelian Silvestru cu romanul americanului Dan Brown, “Codul lui Da Vinci”, ceea ce a început să intrige în mine conştiinţa de creştin cu o oarece practică religioasă. Ştiu că mulţi au aruncat anatema asupra cărţii respective, cât şi asupra celor ispitiţi de ea, şi nu doream să recidivez în “păcat”. Dar nu o dată am fost pus în situaţia de a constata, umilit de propria-mi slăbiciune, că arar dorinţa e echivalentă cu voinţa – în relaţia cu Dumnezeu, mai ales. Şi am mers mai departe…
Aşadar, profesorul Cornelius Verişan, arheolog şi specialist în fizica nucleară – format la şcoala savantului francez Jean Sorel –, cercetător ce experimenta în mare secret relaţia omului cu lumea de dincolo de frontierele terestre, preia de la mentorul său un manuscris autentificat cu cele mai sofisticate mijloace tehnico-ştiintifice. Documentul, scris de însuşi Pilat, procuratorul care, fără argumente personale şi fără voinţă proprie, l-a condamnat pe Iisus la Răstignire, fusese descoperit în Carpaţi şi confirmă ceea ce, ştim bine din Biblie, gândeau mulţi dintre muritorii vremii despre identitatea Celui răstignit şi despre “scenariul” alternativ al Învierii.
Desigur, documentul era “vânat” atât de spionii Bisericii (Vaticanului) cât şi de agenţii unor confrerii oculte cu interese în a-l folosi spre a distruge Biserica, nu din interiorul ei instituţional, structură încă puternică, ci prin credincioşii ei închinători. Căci, ce ar mai fi însemnat Ea pentru nădăjduitorii la iertare, în absenţa Răscumpărării prin moartea şi Învierea Răscumpărătorului dăruit de tatăl Ceresc?! Fără această speranţă, credincioşii îşi vor pierde sufletul şi, fără suflet, omul e la discreţia celor ce râvnesc la tronul Lumii rămase fără Dumnezeu.
Savantul Verişan, slujitor al adevărului istoric, e riguros de raţional cu privire la soarta documentului şi ezită în a-l face cunoscut, aşa cum i se sugera, contrariat de faptul că secretul său era totuşi ştiut de cineva neidentificat. Amânând dezvăluirea, îşi pune pe urme agenţii Umbrelei – organizaţie ocultă, condusă de Saenko (un fost ofiţer KGB) – şi ai altor confrerii ale intunericului. Aceste organizaţii ajung să colaboreze între ele pe baza unui pact tacit de neagresiune. Evident, în asemenea operaţiuni este implicată şi Securitatea statului, reprezentată de generalul Bolcutan, care, în anumite limite, e nevoit să facă joc dublu.
În paralel cu episoadele dedicate vânării manuscrisului lui Pilat, păstrat bine de savantul Verişan, autorul ne introduce abil, cu o temeinică informare privind speculaţiile ştiinţifice şi paraştiinţifice legate de domeniu, într-o lumea paralelă de care, aflăm de la Bătrânul din visele lui Al Satin, ne desparte o “membrană”, din ce în ce mai subţiată de către reversul supercivilizării umanităţii şi, implicit, de ignorarea lui Dumnezeu de către omul prezentului.
Hărţuit de agenţii secreţi şi eliberat din moartea provocată de aceştia – prin intermediul “nanovitalinei” (“apa vie” din basmele noastre), obţinută prin decodificarea unui secret al vechiului Egipt –, profesorul cade în plasa unuia dintre ei. Vica Müller, pretinsă doctorand la Sankt-Petersburg, pseudointeresată de o temă legată de străvechea civilizaţie europeană, se infiltrează în cercul savantului român. Spioana Umbrelei află că cercetările secrete ale profesorului se desfăşoară într-un sanctuar subteran al oamenilor trecutului, în peştera Zimbrului Alb, în care savantul, cu sprijinul unui informatician de excepţie (Radu) şi al unui telepat (Mihai, fiul lui Al Satin, fostul său coleg la universitatea din Moscova), încearcă să comunice cu lumea paralelă ce-şi avea lăcaşul în burta Pământului.
Această lume a începuturilor, a îngerilor cei revoltaţi pe Dumnezeu – o speculaţie literară ingenioasă pe seama unui pasaj din Biblie, coroborat cu profeţiile unui medium american şi cu un text tibetan – e lumea de rezervă care ar fi urmat să înlocuiască lumea omului creat din lut şi spirit. În lipsa savantului, reţinut de Securitate, cei doi colaboratori ai săi realizează miraculosul obiectiv al profesorului: comunicarea cu reprezentanţii celeilalte lumi.
Cruciuliţa de piatră de la gâtul lui Mihai, personaj predestinat să comunice cu lumea paralelă, era o aşchie din stânca de hotar dintre cele două lumi. O primise Al Satin, tatăl său, în condiţii miraculoase, prin Sfânta Oarbă, pentru misiunea mistică de salvare a „celui rătăcit”, a lumii omului, abătută grav de la drumul către Dumnezeu.
Fisura din care amuleta fusese desprinsă era locul în care graniţa dintre cele două lumi avea să cedeze. Tânărul telepat, îndrumat de Bătrânul în alb din visele sale, “unul din împăraţii lui Dumnezeu”, când acesta umbla pe pământ – arătat lui Mihai în mod revelator, în chip real, dar imaterial – reuşeşte să ataşeze aşchia-crucifix la locul ei, ceea ce a făcut ca pruncul din globul de cristal (prototipul stăpânului de rezervă al Terrei, omul pur, din cristale, nu din carbon, dar fără suflet) să se prăbuşească în adâncuri şi să amâne înlocuirea omului căzut în păcat. Pericolul acesta a mai fost odată evitat, acum două mii de ani, prin sacrificiul lui Iisus.
Acţiunea de salvare a omului de invazia lumii subpământene, punctul culminant al naraţiunii, dezlănţuie forţele naturii. Cutremure, potop de ape – atmosferă demnă de scenografiile cineastului Steven Spielberg –, întocmai ca atunci când, pe Dealul Căpăţânii, soldaţii romani îl răstigneau pe Hristos.
Şeful Umbrelei, Saenko, aflând că agenta sa, îndrăgostită de Mihai, abandonează misiunea, se implică personal în acţiune. Aşa află de experimentul savantului, de care vrea să profite, ca o compensaţie la eşecul legat de manuscrisul lui Pilat. Este ucis, însă, în explozia subterană provocată de lupta cu Dan, propriul spion – şi acesta reabilitat, ca şi Vica, sub influenţa benefică a mediului miraculos din Lăcaşul Zeilor.
Urmărind cu sufletul la gură soarta manuscrisului lui Pilat, ajung să constat, eliberat de povara coparticipării mele (ca cititor) la o nouă „erezie”, că documentul, în toată perfecţiunea lui, era invenţia ultraperformantă a Umbrelei, instrument prin care organizaţia urma să-şi atingă scopul, subminând monopolul Bisericii (reprezentate în carte de cardinalul Diego Feroza) asupra omului. Dezvăluirea, girată de omul de ştiinţă, ar fi întors pe dos creştinătatea, ceea ce ar fi însemnat că şefii Umbrelei puteau trece la reconstrucţia lumii după ocultul lor model. Dar, minune, în timpul unei furtuni, un fulger ţinteşte cu precizie documentul, neafectând maşina profesorului, şi-l transformă în cenuşă.
În sfârşit, ajung la concluzia că acest din urmă volum al lui Aurelian Silvestru – intelectualul chişinăuian pe care îl ştiam doar ca fiind un excelent eseist al săptămânalului “Literatura şi arta” (în ultimul timp, autorul rubricii “Lecţii de demnitate”) şi autorul unui impresionant Imn dedicat Unirii (cântec patriotic ce va face istorie, precum „Deşteaptă-te române”) – mi-a umplut, pe parcursul a doua-trei zile, inima de bucuria aceea la care râvneşte orice “consumator” de literatură autentică.
Volumul “Cel rătăcit” nu e doar un roman care te conectează, prin trăirile specifice martorului, la o aventură inedită. Nu e doar o fascinantă fabulaţie literară. Cartea este creaţia unui gânditor special, preocupat de raportul omului cu viaţa, cu lumea lui şi cu cea de dincolo de ceea ce “imposibilul este nu o realitate care nu există, ci o limită pe care mintea noastră nu cutează s-o depăşească”, extrăgând din această experienţă esenţa, filozofia existenţială. Constatăm asta din dialogurile, pline de miez, dintre cei doi înţelepţi, Verişan şi Al Satin, dintre tânăra spioană (timpuriu şi solid maturizată) şi savant, sau dintre aceeaşi agentă “pocăită” şi tânărul telepat Mihai, dintre savant şi cardinalul Feroza etc. Cele două personaje fantastice, Sfânta Oarbă şi Bătrânul în alb, în dialogul lor cu cei doi muritori “aleşi” (unul dintre ei poate originalul lumii dintru începuturi , „cel ratacit”, în sensul propriu, în lumea noastră atât de diluată) furnizează cititorului reflecţii acaparatoare asupra raportului nostru cu misterul, cu limitele raţiunii omului, dar şi cu starea prezentă a conştiinţei umanităţii.
Planurile temporale şi spatiale, diversitatea problematicilor aferente temei centrale, contextele insolite care conturează structurile caracteriale ale personajelor, scenele fantastice (între ele, atacul “umbrelor negre” asupra mănăstirii, din coşmarurile lui Al Satin, pentru capturarea Sfintei Oarbe) constituie tot atâtea “ingrediente” stilistice care fac deosebit de “comestibil”, în integralitatea lui, produsul literar semnat de Aurelian Silvestru – doctor în psihologie, un versat pedagog, directorul unui liceu celebru din Chişinău (am aflat, profund motivat, dupa lectura romanului). Aflu, prin intermediul mult preţuitului poet Nicolae Dabija, şi un amănunt din viaţa autorului romanului „Cel ratacit”, anume că mănăstirea, mediul în care se manifestă fervent credinţa în Dumnezeu, face parte din biografia autorului. Iată un motiv să cred că scriitorul, prin Al Satin, participă efectiv la „filozofia” acestei plăsmuiri ce naşte o Carte.
În planul real al romanului, atorul e un fin observator al evoluţiei postcomuniste a lumii eliberate, descoperind specificităţi legate de interacţiunea ei cu lumea excesiv de liberă a Occidentului. Şi-am să dau, aici, un singur exemplu: vasăzică, ofiţerimea KGB-istă n-are probleme cu reconversia ocupaţională…
Demersul literar prin care autorul m-a cucerit – după ce, iniţial, mă impacientase, vizavi de perspectiva unui subiect blasfemiator – va fi, în modesta mea bibliotecă personală, o carte ce va trebui recitită din când în când. Cel puţin unele pasaje ce se constituie în veritabile sinteze aforistice, cu Dumnezeul Iubirii prezent, şi nu fără El. Căci, “dacă dincolo de moarte nu există Dragoste (esenţa Creştinismului), la ce e bună veşnicia”, îşi încheie, prin cuvintele lui Mihai, Aurelian Silvestru romanul său. Un succes literar, ce-i drept, apreciat ca atare aici doar de exponentul masei de cititori, altfel spus, de cititorul comun, cel care, cu admiraţie şi preţuire, semnează mai jos.
Publicat în revista BiblioPolis (nr.4/2011), Chişinău, în Literatura şi arta nr. 5/2012,Chişinău (cu simplificări nesemnificative) şi în revista online Armonii culturale, 26.12.2011
Un profesor basarabean, prin românimea din “jurul României”
Ştiu doar sumar ce face la ASEM doctorul în economie, universitarul Vasile Şoimaru. M-a impresionat, în relativa mea ignoranţă, mai ales faptul că este cofondatorul acestei instituţii universitare, prima de acest gen în Republica Moldova, şi că a fost o vreme prorectorul ei - “rectorul di pi loc”, cum îl alintau (în dulce grai moldovenesc) prietenii, căci rectorul propriu-zis era profesorul Paul Bran, universitarul de la Bucureşti.
Ştiu însă ceva mai mult, atât cât poate recepta şi percepe constituţia mea intelectuală, ce face monografistul, artistul fotograf, omul de spirit, umanistul – Românul, în ultimă instanţă – Vasile Şoimaru.
Nu-i de ici-colo nici că şi-a reprezentat concetăţenii, ca deputat, în două legislaturi parlamentare, că i s-a propus un portofoliu de ministru şi că, iată un exemplu neverosimil de înaltă conştiinţă, l-a refuzat, crezând că ar fi altul mai potrivit pentru această responsabilitate guvernamentală.
Dar ce face extraprofesional, voluntar şi în deplin dezinteres material Vasile Şoimaru ca intelectual român, într-un context similar în care s-au remarcat celebrii săi înaintaşi Teodor Burada şi Anton Golopenţia, e de-a dreptul copleşitor. N-am să ,,trec în revistă”,cum se spune, isprăvile sale anterioare în aceste direcţii, despre care am avut bucuria şi onoarea, poate nu chiar permise mie, de a vorbi în câteva demersuri devenite, ulterior, publicistice (şi în Tribuna învaţământului).
Acum - iată, sunt incorigibil - am să îndrăznesc iar, cu aceeaşi stânjenire a aceluia insuficient de potrivit să o facă, să dau glas impresiilor mele de beneficiar (“in devălmăşie”) a albumului monografic “Românii din jurul României în imagini”, acesta fiind donat dascălilor şi elevilor Şcolii din Miroslăveşti la foarte puţin timp de la tipărirea lui. Cu atât mai dificilă mi-i întreprinderea cu cât impresiile mele modeste au ca obiect, de data aceasta, cununa (de până acum) a operei lui Vasile Şoimaru, lucrarea sa spirituală care, începând cu lansarea “planificată”(cu rigoarea economistului) pe memorabila dată de 27 Martie, Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, adună mereu iubitorii de neam (la Chişinău, la Bucureşti, la Focşani, la Cernăuţi, în Herţa etc) într-o înaltă trăire comună, în spiritul recunoaşterii şi preţuirii faptelor vrednice, săvârşite în interesul Naţiunii Române.
Timp de cinci ani, universitarul de la Chişinău, în zeci de etape, a străbătut prin românimea din jurul României echivalentul a de două ori şi jumătate “brâul” Pământului – Ecuatorul. De ce acest travaliu fizic şi intelectual, demn de Cartea recordurilor? Aspiră cumva eroul acestei performanţe extreme la ispititorul premiu guines book? Nicidecum.Toată această grandioasă întreprindere are o motivaţie nobilă, aflată în antinomie cu orice impuls egoist. Vasile Şoimaru vrea doar să atragă atenţia că “naţiunea” nu e încă un termen perimat şi că ceea ce reprezintă apartenenţa la ea e, intrinsec, o trăire supremă, fără echivalent în raport cu ceea ce e lumesc. O trăire lucidă pentru iniţiaţii în procesul cunoaşterii, o trăire în subconştient pentru inocenţi. Că apartenenţa la naţiune e fie o Valoare profund asumată, fie Ceva tainic, nedefinibil, de care nu te poţi lepăda nici de voie, nici de nevoie.
Dar să vedem, de mai aproape, ce a realizat dr. Vasile Şoimaru, în justificarea entuziasmului căruia i-am scăpat hăţurile chiar din momentul în care am preluat în palme darul său generos.
Nu e de trecut cu vederea o remarcă vizavi de partea fizică, materială a acestui superb album (cu în jur de 850 de imagini), acolo unde vezi doar cu analizatorii vizual şi tactil - aici remarc şi meritul Editurii Prometeu din Chişinău.
În ce priveşte ceea ce se vede dincolo de acest înţeles exterior al cărţii, acolo unde priveşti cu ochii minţii şi ai sufletului, puţin pătrunzătorul meu văz dă totuşi fiinţei mele fior de trăire românească, peste ceea ce eu percepeam şi-mi reprezentam până acum, legat de subiectul lucrării. Împotriva a ceea ce autorul cu modestie crede (că lucrarea lui nu este îndreptar, lucrare d referinţă în domeniu), eu afirm apăsat că albumul “Românii din jurul României în imagini” este Abecedarul cel care lipsea al Românismului (carte de căpătâi pentru învăţăcei) şi, totodată, Carte de reflecţie asupra Românismului (pentru iniţiaţii problematicii), căci Vasile Şoimaru codifică mesajul pentru această a doua categorie de beneficiari, prin intermediul unei simbolistici ce îi este caracteristică şi prin care se individualizează ca intelectual, ca autor de mesaj cultural şi spiritual. Vasile Şoimaru nu are nevoie de abuz de cuvinte (implic aici şi “Poeme în imagini”). Expresia simbolică, intermediată de fotografia ridicată la statutul de artă, înlocuieşte pe deplin textul. Cartea lui e plină de subtext, e încărcată de “necuvinte”. Multe şoapte pot căpăta glas în acest album monografic, întru revelaţia celui cu sufletul deschis, aflat în rezonanţă cu felul în care Vasile Şoimaru trăieşte veghea – veghea asupra Neamului.
Albumul monografic al lui Vasile Şoimaru n-a fost menit să-i semene, spre exemplu, ca să folosim un termen de comparaţie, albumului “valutofag” Eterna şi fascinanta Românie, conceput drept o cocardă electorală pe pieptul unor potentaţi ai regimului, sau un trofeu pentru bibliotecile ostentative ale aceloraşi snobi privilegiaţi. Albumul lui Vasile Şoimaru e o carte de învăţătură şi, în acelaşi timp, o carte de inimă, cum apreciază cărturarul Vlad Pohilă în prefaţă, ca nimeni altul mai autorizat să-l tălmăcească pe prietenul său – autorul.
Da, ce se spune despre acest recent volum monografic e în consonanţă cu ce simt şi eu. Şi, dacă ar fi să-mi exteriorizez sintetic simţirea, într o frază concluzivă, aş spune că această lucrare monografică, realizată predominant cu ajutorul artei fotografice, e Zâna bună care deşteaptă duhul românesc din somnul raţiunii, salvându-i de monştri (cei ce-ar fi putut fi zămisliţi de noaptea spiritului) şi pe cei tari, şi pe cei slabi.
Fantasma aceasta frumoasă a bătut într-o zi înnoptată de uitarea de sine şi pe la ferestele noastre, ale celor din Miroslăveşti, reşedinţa comunei al cărei Cetăţean de Onoare este dr. Vasile Şoimaru (graţie faptelor sale vrednice şi urmelor străbunilor săi pe pe meleagurile noastre), spre recunoştinţa şi preţiuirea noastră pentru încă o împlinire, în nobila misiune pe care şi-a asumat-o în slujba românităţii.
Gheorghe Pârlea
(Publicat în Tribuna învăţământului, nr. 974/2008
Am scris într-o variantă mai dezvoltată comentariul cu privire la excepţionalul album monografic “Românii din jurul României în imagini”, realizat de dr. Vasile Şoimaru în urma unui travaliu de cinci ani – timp în care a “pribegit” prin zece ţări în care conaţionalii noştri trăiesc în vatra daco-romană, sau în meleag străin dar impregnat, prin ei, de spiritualitate românească.
Realizând că interesele publicaţiilor sunt strâns legate (şi) de spaţiul editorial, am extras din comentariul meu un fragment cu formă mai sintetică pentru “Tribuna învăţământului”, cel de mai sus. Fragmentul în care am decodificat mesajele ascunse în excepţionalele imagini din lumea românităţii “din jurul României” a fost publicat în revista “Natura”, nr. 2 (204) 2009 din Chişinău, ca un extras dintr-un întreg. Îl redau mai jos, cu titlul dat de Redacţie.
Lecţia de demnitate
…În drumul său lung prin românime, autorul albumului “Românii din jurul României” descoperă Bisericile (rupestre, din lemn sau din piatră) în care s-au rugat şi se roagă ca şi noi (cei din matcă), în ritul Sfinţilor Părinţi, străbunii şi urmaşii lor. Prin dangătul subînţeles al clopotelor, cei în legătură cu a căror existenţă am căzut în vinovată uitare ne transmit fiorul nevoii noastre de pocăinţă.
Plaiurile lor, ale românilor risipiţi în jurul României, mai presus de peisajul mirific, sunt parcă rupte din Carpaţii noştri, din colinele Subcarpaţilor, sugerându-ne că semenilor noştri de aiurea le seamănă şi glia, că Dumnezeu nu a lucrat cu “osebire” atunci când a rânduit românimii baştina înspre cele patru zări ale Europei. Şi că Edenul - Paradisul primordial - nu trebuie căutat în vechea Persie, ci acolo unde românul poate rosti cuvântul Acasă.
Apoi, chipurile oamenilor din album, ale celor de departe, cât ne seamănă şi ele! În costumele strabunilor – miraculos păstrate, ornate (pe fondul pur al albului) cu florile pajiştei, stropite de flacăra sângelui şi de siniliul cerului –, oamenii surprinşi de ochiul lui V. Şoimaru ne îndeamnă parca să nu uităm o vorbă risipită în vânt, într-un entuziasm prea repede consumat: “...să ne ţinem de neamuri”.
Cetăţile falnice, aproape neatinse de timp şi de timpuri, Cimitirele şi Monumentele (cu Eminescu omniprezent) subliniază continuitatea, faptul că, deseori, cu sacrificii am răzbătut urcuşul dinspre trecut. În context, prin cimitirul negăsit de la Odessa, cel al ostaşilor români, Vasile Şoimaru ne somează subtil să nu pierdem legătura cu înaintaşii, ca astfel viitorimea neamului să nu rătăcească drumul.
Confluenţele apelor curgătoare de pe meleagul fraţilor de neam ne transmit emoţia întâlnirii umane, ideea de contopire în esenţă a ramurilor neamului, oriunde ar sălăşlui acestea.
Punţile şi podurile sunt năframele care leagă, perechi-perechi, destine deja unite spiritual, precum se-ntâmplă în tradiţia românească a relaţiilor care dau naştere Familiei, întru perpetuarea neamului.
În drumul său lung prin românime, autorul descoperă cascadele Europei chiar pe meleaguri profund româneşti. Ni le arată şi nouă, drept ceea ce reprezintă ele pentru ochiul lăuntric: pragul – pragurile neamului, cele care au fost trecute de-a lungul istoriei, în zbucium, în valtoarea oferită nouă drept pildă de către apele învolburate ale cascadei. Nouă, celor din România de azi, celor care ignorăm pragurile ce le avem de trecut (şi noi) întru Sfânta cauză a Românismului.
Şi încă multe alte şoapte pot căpăta glas în acest album monografic, întru revelaţia celui cu sufletul deschis, aflat în rezonanţă cu felul în care Vasile Şoimaru trăieşte veghea – veghea asupra Neamului.
Sârguinţa şi arta autorului albumului-monografie Românii din jurul României in imagini au dat naştere, deci, unui produs cultural cu inestimabile valenţe spirituale, pentru care Vasile Şoimaru (îndrăznesc să fiu de acord cu distinsul Nicolae Dabija), “merită toate premiile româneşti şi nu numai”. Da, chiar dacă e vorba aici de o figură de stil, ţinând de hiperbolă, V. Şoimaru ar putea primi şi premiile altor naţiuni (respectul de sine potenţează respectul celuilalt), evident ale naţiunilor care nu ne sunt ostile, ale celor care preţuiesc la măsura cuvenită (şi nu puţine sunt acestea) valoarea a ceea ce sintetizează acest concept relativ modern – naţiunea.
*****************************************************************
Autorul cărţii comentate mai jos, împreună cu soţia şi mătuşa lui (Raruca Pârlea, vară cu mama sa), rudă descoperită târziu, prin intermediul cititorului şi comentatorului cărţii sale
După ce am citit prima ediţie a cărţii la care fac referire mai jos, am descoperit că autorul îmi este văr de gr.II. Că mamele noastre aveau aceeaşi bunică, după mamă. Dl. prof. colonel a venit expres în satul de baştină ca să-şi cunoască cea mai apropiată rudă a sa (pe linia mamei) aflată în viaţă.
Un Destin, via Dachau şi Erfurt
Profesorul colonel Grigore Dominte este absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Are respectabila vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, dar spiritul îi e mult mai tânăr decât o spune vârsta biologică, dedusă din actul de stare civilă. E colonel (acum, în rezervă) pentru că întâmplarea, pe care Sadoveanu o numeşte “cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”, i-a îndrumat paşii către un sector profesional cu nevoi pedagogige speciale, diriguit de Ministerul de Interne de atunci. Cum a făcut-o ucenicul acesta “tainic”, aflat în slujba Tatălui Ceresc? Cu mijloacele omeneşti ale trăitorilor vremii. Proaspătul absolvent de istorie, secţia arheologie, a primit repartiţie pe un post de muzeograf care…nu exista. Sau, mai degrabă, era ţinut rezervat pentru un candidat “cu pile”. În asemenea situaţie, aspirantul la o slujbă justificată de studiile sale superioare a trebuit să aleagă între un post de profesor într-un sătuc cu tren, dar fără gară, şi un post de profesor la o…închisoare. Are dreptate Sadoveanu. Aici e mâna Atotputernicului. Altfel, cum poţi găsi un raţionament omenesc la frecvenţa închisorii în viaţa acestui om, fără a exista pentru aceasta motivaţia firească, legată de instituţia mult damnată. Lagărele naziste din timpul copilăriei au fost preludiul pentru ceea ce i-a rezervat soarta acestui misionar special al Proiectantului de destine. Aici l-a călit, aici i-a evaluat si omologat forţa interioară pentru misiunea ce i-a programat-o acestui Macarenko reformator al nostru: o viaţă (o covarşitoare parte a ei) închinată reeducării a mii de copii vagabonzi din şcolile de de corecţie.
Dincolo de exerciţiul meu de misticism, destinul lui Grigore Dominte, într-o primă parte a sa, e demn de a rămâne drept “caz particular” în memoria unui segment al neamului nostru (fie el limitat, raportat la numărul volumelor editate, deci la numărul cititorilor săi) pentru că, într-o anume parte a sa (a destinului), Grigore Dominte, prin copilul de demult, simbolizează, în cadrul naţiunii noastre, victima precoce a fascismului. Prin rememorarea în pagini de carte a dramei sale timpurii, Grigore Dominte ne furnizează, iată, în postura de victimă, un caz edificator de crimă împotriva umanităţii provocată de politicienii Lumii, cei vinovaţi de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, şi săvarşită de acei monştri ai ororilor aşa-zis ”colaterale razboiului”, dincolo de identitatea naţională a victimei. Aşadar, uneori n-a fost nevoie să fii circumcis, ca să împărtaşeşti soarta neamului care se identifica prin acest însemn masculin.
Apoi, într-o altă parte a destinului său, forţa morală a normalistului asistat social de Stat, a studentului de la arheologie care supravieţuia prestând munci umilitoare în pieţele Bucureştiului, a profesorului cu gradele didactice obţinute şi a directorului puternic motivat de la şcolile de minori vagabonzi şi delincvenţi, respectiv a ofiţerul de Interne incoruptibil din judiciar (în ultimul deceniu de activitate, după desfiinţarea şcolilor de corecţie) justifică să privim cartea la care fac referire ca pe un recurs la memorie, ca pe un recurs la istorie.
Cartea de memorii a profesorului colonel Grigore Dominte are valenţe extrapersonale pentru că nu e doar o carte de familie, scrisă pentru nepoţii şi strănepoţii autorului. Ea este echivalentul unui veritabil vernisaj al unui zugrav inedit care, cu ajutorul unui penel debutant în breaslă , surprinde crud de realist, ca fond pentru ipostazele autoportretului pe care şi-l dedică , contextul social-politic al existenţei sale tumultoase. E cartea unui om căruia i-a fost dat să trăiască în cele trei dictaturi succesive ale Romaniei din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Pe primele două, desigur, le-a trait în inocenţa copilăriei sale “fără copilărie”, dar pe ultima, aflăm citindu-i cartea, a trăit-o intr-o luciditate expresă. Cu ochii sufletului şi ai minţii, cumplit de deschişi. Cu aceeaşi montare zeloasă scrutează, din foişorul său de veghe târzie, şi lunga perioadă de tranziţie postcomunistă. Cu abilitatea unui memorialist consacrat, strecoară observaţiile sale critice, referitoare la actuala etapă istorică (încă în tranziţie) a societăţii romaneşti, în contextul celor care descriu jumatatea trăită atât de intens a secolului abia încheiat.
Experienţele sale precoce de deportat în lagărele hitleriste zguduie din toată fiinţa cititorul, iar cele ale adolescentului şi ale adultului angajează o diversitate considerabilă de aspecte ale societăţii “multilateral dezvoltate”, perioadă aflată sub atâtea lupe, fără a avea însă certitudini că aceste instrumente, aparent din inventarul fizicii, au parametrii corespunzător legilor opticii. Grigore Dominte, însă, e un “operator” pe ale cărui instrumente putem conta. E un observator sincer şi curajos. Nu ocoleşte răspunsurile la propriile întrebări, chiar dacă e convins că-şi va face duşmani printre cititorii vorbelor lui (confirmarea e un fapt consumat deja, aflu din fermecătoarele sale scrisori către cititorii săi din părţile baştinei). E remarcabil că nu abuzează de întrebările retorice, cum o fac mulţi mânuitori de condeie, care, procedând astfel, se eschivează (cu o oarece laşitate) de la calitatea de repondent, în cazul întrebărilor izvorâte din propriile framântări. Nu e cazul autorului aflat în modesta mea atenţie, care, odată decis să comunice prin mijloacele specifice cărţii, a considerat că trebuie să aibă şi curajul concluziilor categorice, fie ele personale, deci subiective. De fapt, acestă atitudine îi este specifică autorului, ca un element de inventar din natura personalităţii sale. Încă de copil, Grigore Dominte a început să aibă adevărurile proprii. Viaţa ne învaţă că adevarul “superior” (n-am zis “absolut”) e echivalentul mediei aritmetice (evident, un “calcul” fără cifre) a adevărurilor subiective emise de observatorii ad-hoc. De aici şi… “adevărul e undeva la mijloc”. Prin urmare, prof. col. Grigore Dominte, dezvăluindu-ne itinerarul său pe potecile şi magistralele vietii, îşi aduce contribuţia personală la scrierea şi rescrierea Istoriei - această sinteză de fapte, fapte privite în cauzalitatea şi în consecinţele lor, pe care noi o cautăm în biblioteci ca pe un adevăr superior.
Sunt sigur, în cazul că aceste gânduri vor fi tipărite, că autorul va riposta la ideea că el ar fi intenţionat să completeze sau să corecteze istoria. Va spune că el ne-a dezvăluit caractere, oameni – pur şi simplu – şi fapte după chipul şi asemanarea acestora. Mai mult, intuiesc, nu pretinde că personajele sale sunt creaţia sistemului politic. Fiindcă, cel puţin referitor la un segment din pleiada personajelor sale, oamenii sunt ceea ce sunt, în mare măsură, graţie “fondului genetic cu care creatorul universal i-a înzestrat”, apreciază el. Că organismele resping grefele de organe incompatibile. Iar el e un exemplu în acest sens, fără a face caz de calitatea aluatului entităţii umane care poartă numele şi prenumele său.
În înţelesul percepţiei mele de mai sus, vă recomand cartea lui Grigore Dominte ca pe un “roman” care rememorează o …viaţă. O viaţă de om între oameni, pusă în palmă şi, în consecinţă, dezgolită de atributele intimităţii, nu spre compătimire, nici spre bravare (vezi forţa interioară a eroului), ci spre relevarea dimensiunii diversităţii, în ceea ce noi numim, generic, destin.
O recomand, în calitate de modest cititor, şi fraţilor basarabeni, conaţionali pe care, dacă nu i-aş asocia cu cei câţiva basarabeni speciali ce mi s-au dezvăluit în splendida lor delicateţe spirituală (atunci când m-au învrednicit cu distinsa lor companie, în sânul Tării-mamă), i-aş privi ca pe o lume metafizică, o lume căreia i-am aparţinut şi eu într-o viaţă a mea anterioară.
P. S. Profesorul colonel Grigore Dominte nu va fi mulţumit cu aprecierile mele entuziaste (exprimate şi în numele unor cititori ai carţii sale). El aşteaptă, motivat prin structura caracterului său, şi cuvântul “opoziţiei”. În cartea sa există un pasaj în care protagonistul (recte autorul), într-un concediu, se afla cazat în aceeaşi cameră cu o faţă bisericească. Pe toată durata sejurului, laicul nu i-a adresat nicio vorbă călugarului. De ce? Pentru că tovarăşul său, un dogmatic, evident, n-ar fi putut accepta, în dialog, cele două elemente atitudinale (pro si contra) care dau “energie” cuvântului.
Şi încă ceva: un fapt de context care ar motiva autorul să aspire ca printre cititorii cărţii sale să se numere, simbolic, şi câţiva fraţi basarabeni. Când proaspătul profesor de la închisoarea de “deţinuţi politici” a dat cu ochii – ca intr-un preludiu al ineditei sale ocupatii – de unul din cei 14 deţinuţi minori, l-a întrebat pe bietul copil care-i motivul pentru care va sta 15 ani în închisoare. Imberbul deţinut politic i-a răspuns că n-a făcut altceva decât să ducă la şcoală, colegilor săi, o carte intitulată “Adevărata Istorie a Basarabiei”.
Gheorghe Pârlea
(Publicat în ziarul online “Orizontul“, 2007, în revista “BiblioPolis” nr.4 (24) 2007, Chişinău şi preluat ca prefaţă de autorul cărţii în ediţia a doua: “De la Dachau şi Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer de poliţie”, Ed. Marcona, Târgovişte, 2008)
Rezumat (copilăria "...fără copilărie", la Soci) după cartea de memorii a prof. col. Grigore Dominte – "De la Dachau şi Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer de Miliţie", Ed. Irexon, Bucureşti, 2006
(coperta e a ediţiei a doua, cu modificările de titlu observabile)
O poveste reală, şi totuşi neverosimilă, provocată de acest monstru al istoriei ce poartă numele, adaptat ortografic, de Al Doilea Război Mondial.
Dumitru Dominte din Soci, gospodar în rândul oamenilor, cum se spune, avea în preajma războiului şapte copii, o nevastă frumoasă dar bolnavă de boala cea mai frecventă a vremii, tuberculoza, o Joiană bună de lapte şi ceva pământ moştenit din tată-n fiu de la stramoşii săi. Unul din ei, Călin Dominte, venise la Soci de dincolo de Carpaţi, cum vor fi venit şi înaintaşii consătenilor săi din spiţa lui Sasu ori a lui Moroşanu.
Avea Dumitru Dominte ceva din firea ardelenilor căci nu era lung la vorbă şi, mai ales, era hotărât în faptă. Cum oare să-ţi explici felul în care şi-a luat nevastă? La o hora a satului, i s-a întâmplat lui Dumitru, flăcau cam trecut cu vârsta, să simtă un fior ciudat, ca şi cum o energie, încă necunoscută lui până atunci, îl curenta când o privea pe Raruca lui Dumitru Sasu, o fată peste măsură de frumoasă, de vreo nouăsprezece ani. A aşteptat spargerea horei, odată cu apusul soarelui, ca să găsească motiv s-o însoţească acasă pe cea care musai trebuia să-i devină nevastă. Când a ajuns pe la poarta gospodăriei lui, căci pe-acolo avea drum codana, a tras-o-n ograda sa cu tot cu creanga părului de care fata se agăţase, în încercarea disperată de-a se opune. Odată intrată în casa flăcăului pe înnoptate, victima acestui vicleşug nu mai putea da înapoi. A împărtăşit cu Dumitru Dominte, flăcău răsărit, cu minte înclinată spre acumulări intelectuale (îl citea pe Tolstoi, pe Hugo, pe Schiller), viaţa aceea precară a refacerii de după Primul Război Mondial.
Ca o fatalitate, cei doi însurăţei au trebuit să-şi trăiască experienţa de familişti între două războaie mondiale, evenimente tragice care au implicat două generaţii succesive. N-au apucat a-şi vedea copiii crescuţi, că s-a şi arătat noul iad pe pământ, un preludiu al Apocalipsei, care a curmat în cinci ani 50 de milioane de vieţi.
Dumitru Dominte începuse deja să urce Golgota propriului destin cu doar câţiva ani înainte de declanşarea războiului. I-a murit mai întâi cel de-al doilea născut. Copiii îi veneau pe lume câte unul la doi ani. Mama lor era firavă şi subrezită de vechea-i suferinţă fizică. La puţin timp după naşterea celui de-al şaptelea copil, biata femeie s-a sfârşit, cu fiul din urmă la sân.
Tatăl era de-acum şi mamă pentru cei şase copii. Dar oare cum poţi face asta? Iată cum, citându-l pe cel de-al treilea născut, autorul cărţii amintite: “Fiindcă tata nu putea face faţă îngrijirii celor şase băieţi minori, era obligat să ne pună la muncă pe fiecare după puterile lui; astfel, cei mai mari se ocupau de muncile agricole, iar cei mai mici de îngrijirea păsărilor, porcilor şi vitelor”. Cei şase copii cu vârste între patru luni şi paisprezece ani n-apucară a se obişnui cu absenţa mamei căci începu pentru ei o altă nenorocire.
Când i-a venit ordin de concentrare, Dumitru Dominte avea terminată armata de vreo cincisprezece ani, cu gradul de sergent. Acum, trebuia să-şi ia în primire din nou puşca, dar în ce condiţii?! Abia îi murise, în iarnă, nevasta şi avea de hrănit o casă de copii. Poate c-ar fi găsit el înţelegere la Comenduire, dar să vedeţi întâmplare. Fratele său mai mare, Grigore, ca să scape de concentrare se dădu la Comisariat drept Dumitru, cu tot cu situaţia lui familială, şi invocă înţelegere. Culmea, o şi obţinu. Acum ce să mai facă Dumitru?! Să-şi înfunde în puşcărie fratele? Îi lăsă cu legământ copiii în grijă şi de-aici încolo îl va înjura până la sfârşitul vieţii. Până în 1944, copiii Dominte îşi vor purta aproape singuri de grijă, ajutaţi sporadic de rude şi de nişte săteni inimoşi. Unchiul Grigore, cel cu substituirea de persoană, s-a străduit şi el să-şi spele ruşinea faţă de ostaşul aflat în locul lui la Cotu’ Donului.
Au trecut doi ani de când copiii Dominte trăiau fără mamă şi fără tată. Frontul de Est se apropia de România, odată cu compania sergentului Dumitru Dominte, care, ascuns în carapacea lui de introvertit, era greu de citit de către tovarăşii lui de arme. În aceste împrejurări, soceanul făcu ce făcu şi obţinu o permisie de trei zile ca să poată veni de la Nistru pe Valea Moldovei, unde sălăşluiau în nevoi cei şase copii ai săi. Găsindu-i slabi şi în mizerie, întârzie întoarcerea cu două zile, în încercarea sa precipitată de a mai orândui treburile casei. Între timp sergentul fusese dat dezertor şi deferit Curţii Marţiale. A fost judecat sumar şi condamnat la 25 de ani închisoare, osândă pe care trebuia s-o împlinească după ce se va întoarce de pe linia întâi a frontului, dacă avea norocul să scape de moarte.
Absurd! Nu putea încape în destinul unui om al vremurilor noastre atâta fatalitate. E de-ajuns un Iov, cel din Biblie. Prin urmare, pe holurile Tribunalului Militar, Dumitru Dominte reîntâlni o persoană providenţială. Cu peste zece ani în urmă, când îşi îndeplinea stagiul militar, printr-o întâmplare, devenise curierul unei domnişoare îndragostite. Îi ducea scrisorile parfumate şi copleşite de pasiune tânărului ei iubit. Femeia ajunse între timp avocată cu nume în breaslă. Iată că veni aşadar vremea bunei răsplăţi. O adevărată profesionistă, avocata obţinu recursul şi achitarea. Dumitru Dominte a fost însă decăzut din starea de combatant şi mutat la o companie de pază din Bacău, fapt ce-l avantaja oarecum, căci putea primi de-acum veşti despre copiii săi.
*
La Soci, viaţa
fraţilor Dominte era încercată de cumplita iarnă a anilor 1943-1944. Nu aveau
haine şi lemne de foc, iar Joiana era gestantă, deci nu le mai asigura
subzistenţa. Pe la începutul lui martie, familia minorilor încearcă un
reviriment odată cu sosirea trupelor române în sat. În casa lor, deşi mică, au
fost încartiruiţi câţiva soldaţi, iar sub părul din livadă militarii au
improvizata o bucătărie de campanie. Zilnic copiii Dominte primeau câte o
gamelă de ciorbă. Între timp a fătat şi Joiana, scăpând la nepreţuitul izvor de
lapte.
Viaţa însă
continuă să ceară tribut abuziv familiei lui Dumitru. Unul din copii, cel de
şase ani, moare în braţele lui Grigore, fratele de 12 ani, care, deşi nu era
cel mai mare, era liderul familiei formată numai din copii. L-au înmormântat
soldaţii, care i-au înjghebat sicriu şi l-au aşezat în mormântul mamei. Moarta
încă mai păstra pe cap baticul şi la gât mărgelele, îşi aminteşte, în cartea sa,
Grigore Dominte, fiul.
În vara lui 1944,
copiii Dominte nu s-au putut evacua odată cu sătenii şi au continut să
convieţuiască cu militarii. Când luptele s-au înteţit în zonă, un ofiţer i-a
obligat pe copii să se refugieze şi ei. Şi-au pus câteva blide într-un paner de
papură, şi-au luat Joiana de funie, bucătăria lor de campanie, şi au plecat
spre Verşeni. Au zăbovit acolo vreo săptămână, dormind pe unde apucau, chiar şi
pe şant, alături de animalul care-i ţinea în viaţă, apoi s-au îndreptat,
obligaţi de autorităţi, spre Roznov. Exodul a durat zile întregi. Se opreau din
loc în loc ca să pască Joiana şi-apoi s-o mulgă. Era atâta suferinţă în jur
încât nimeni nu le-a adresat o vorbă în tot acest timp. La Bălăneşti au fost
despărţiţi şi repartizaţi pe la familii mai înstărite, ca să fie folosiţi la
muncile gospodăriei.
Tatăl, aflat
atunci la compania de pază de la Bacău, primeşte veste despre exodul copiilor
şi obţine o nouă permisie. Îi găseşte slugi pe la casele gospodarilor nemţeni şi
află cu sfâşiere de moartea băiatului de şase ani. Se-ntoarce la unitate, luând
cu el şi instalandu-i clandestin în cazarmă pe patru dintre cei cinci băieţi:
Grigore, Ion, Ilie şi Mihai (pe Costache, băiatul cel mare îl lăsă în satul cu
refugiaţi). Aici îi descoperă un general venit în inspecţie, care ordonă (după
ce intervine personal la patronajul unui serviciu social) trimiterea minorilor
în tabăra de copii orfani din Slanic-Moldova, staţiune înţesată cu ofiţerimea
germană care răspundea de trupele din Moldova.
După ce ruperea
frontului devenise iminentă, cei 40 de copii orfani de la Slănic sunt trimişi
în Ardeal; e inexplicabil însă de ce evenimentul militar n-a avut aceeaşi
consecinţă şi pentru restul populaţiei din zonă. La Ciceu, cele două vagoane de
marfă care-i transportau au fost ataşate, sub instrucţiunile unui militar
ungur, altui marfar, dirijat în aceeaşi notă confuză spre Budapesta. Aici,
copiii (şi cele trei educatoare care-i însoţeau) au fost comasaţi într-un
singur vagon, evident, tot de marfă. Abia atunci educatoarele aflară că, pe
traseu, copiii mai mari evadaseră din închisoarea feroviară. Grigore, cu
luciditatea-i precoce, ar fi făcut-o şi el dacă nu apăsa asupra lui grija
fratelui mai mare faţă de cei mai mici (cel mic avea 4 ani).
Calvarul
deportării spre vest a durat săptămâni. Pe teritoriul Austriei, bombardierele
anglo-americanilor ameninţau mereu viaţa micilor deportaţi, care, la vaietele
înspăimântătoare ale sirenelor, săreau din mersul încetinit al marfarului ca să
se adăpostească în tranşeele paralele cu linia ferată. La încetarea alarmei
antiaeriene, la Salsburg, îşi aminteşte Grigore Dominte, nu prididea să numere
morţii din rândul localnicilor. În gările mari (Viena, Salsburg, Linz), în care
bombardamentele Aliaţilor făceau din geometria perfectă a liniilor ferate
mormane de fiare contorsionate, deasupra unor cratere neverosimil de largi şi
adânci, copiii de peste zece ani erau scoşi şi ei la munca silnică de refacere
a drumului de fier. Prilej pentru Grigore, premiantul de la şcoala din Soci,
să-şi adâncească maturizarea precoce.
În Austria,
grupul de copii din România a fost internat într-un lagăr-satelit al celebrului
lagăr nazist de la Dachau, în care fraţii Dominte au cunoscut toată panoplia de
orori ale fenomenului intrat în istorie sub sintagma Holocaust. Reprezentanţii
rasei ariene au constatat, la fiecare dintre zecile de controale, că Grigore şi
fraţii lui nu erau circumcişi...Să-i fi scăpat asta de la cutremurătorul deznodământ?
De la Dachau,
copiii români au fost transferaţi în alt iad, de aceeaşi factură, la Erfurt, în
Germania. Aici, dezumanizarea i-a făcut pe Grigore şi pe fraţii lui părtaşi la
modul de viaţă al necuvântătoarelor. Au păscut iarba din ţarcurile lagărului
(de regulă, aceasta se epuiza repede, de cum îi dadea colţul, şi atunci
trebuiau s-o smulgă din afara ţarcurilor lagărului, prin gardul de sârmă
ghimpată, aflat mereu sub tensiune electrică), sau au ciugulit seminţe de
plante cunoscute şi necunoscute, cele de ricin fiind cât pe ce să-l omoare pe Grigore.
Tot el a fost supus unor experimente medicale atroce: i s-a extirpat un
ganglion inghinal, fără anestezie, şi i s-a extras din stern, cu o seringă
înspăimântătoare, “o substanţă alb-rozalie”.
Aici, la Erfurt,
baraca în care supravieţuiau fraţii Dominte se afla chiar lângă crematoriu,
diabolica instalaţie în care erau arse mormanele de cadavre umane ale
nefericiţilor cu stadii mai vechi în lagăr. Norocul lui Grigore şi al fraţilor
săi a fost, probabil, că ei au nimerit în aceste locaţii ale mortii mai spre
sfârşitul războiului.
În primăvara lui
lui 1945 aliaţii începeau să se apropie de Berlin şi comandantul lagărului a
primit ordinul precipitat de a-i transfera pe copiii români într-un sat mai
dosit, în gospodăriile unor nemţi fideli Reichului, în scopul de a scăpa de
culpabilizare pentru asemenea crime monstruoase. Copiii au fost exploataţi o
vreme de aceşti fermieri cu suflete de gheaţă, faţă de care unul din
protagoniştii acestei odisei, acelaşi mereu lucid (Grigore), nu manifestă nici
un respect, apoi într-un sat din Cehoslovacia, dintr-un protectorat german din
regiunea Sudeţi, sub paza unei unităti germane ai carei soldaţi erau tot la fel
de temuţi ca şi cei din trupele SS. Abia acum intervine Crucea Roşie
Internaţională. Şi spiritul umanitar al populaţiei cehe, în contrast izbitor cu
răceala celor din satul german.
Deşi tot în
condiţii de detenţie, Grigore Dominte simte în Cehoslovacia starea aceea de
trecere de la agonie la extaz. Ca un paradox, însă, acesta era cât pe ce să
sfărşească fulgerător aici, ucis de un glonţ rusesc, după ce a trecut lent prin
agonia morţii în lagărele fasciste.
***
După capitularea Germaniei,
pe la începutul lui iuliei 1945, o comisie pentru repatrierea foştilor deţinuţi
din lagărele germane a hotărât repatrierea copiilor români din satul ceh.
Întoarcerea a durat peste o
lună căci liniile ferate erau copleşite de trenuri militare care nu mai
pridideau să întoarcă acasă armamentul rămas ori capturat şi combatanţii sleiţi
de puteri ai acestui cumplit război.
În gara din Budapesta, în
timp ce schimbau trenul, Mihai, fratele cel de aproape cinci ani, scăpă
piciorul între şine tocmai când se schimba macazul. Manevra feroviară era
destinată unei locomotive care se deplasa în viteză. Cu prezenţa de spirit necaracteristică
unui copil de doisprezece ani, Grigore îşi scoate cămaşa şi o vântură disperat
înspre monstrul de fier care se apropia ameninţător. Mecanicul observă semnalul
şi opreşte la timp.
Tot pe teritoriul Ungariei,
într-o altă gară, mezinul coborî pe neobservate după Grigore, care plecase în
fugă ca să se aprovizioneze cu apă. Trenul porni surprinzător de repede şi
luase deja viteză când Grigore văzu pe cel mai vulnerabil dintre fraţi între
linii. Cu sufletul la gură, reuşi să-l înhaţe şi să-l zvârle într-un vagon cu
uşa deschisă. Fratele mai mare abia reuşi să se agaţe şi el de scara ultimului
vagon. Cum în marfare nu poţi să treci dintr-un vagon în altul, iar trenul lor
a mers fără oprire în multe gări succesive, micuţul Mihai a călătorit o vreme singur
într-un vagon care, evident, nu era destinat călătorilor. Abia când trenul a
oprit, Grigore şi-a luat piatra de pe inimă, găsindu-şi frăţiorul cuminte şi
contariat de ceea ce i se întâmplase.
Prin ţară, de la Curtici
până la Bacău au făcut şase zile. Iar la Bacău, Crucea Roşie, în grija căreia
se aflau, i-a ţinut în gară cincisprezece zile.
*
Acasă , la Soci, imediat ce
a fost desconcentrat, Dumitru Dominte s-a repezit în satul în care îl avea
refugiat pe Costache, băiatul cel mare, apoi a dat fuga la Slănic Moldova ca
să-i aducă acasă şi pe cei patru mai mici. Aici, însă, află cu nedumerire că nu
ştie nimeni nimic de soarta copiilor din preventoriu. Întrebând din om în om,
mergând pe jos până la Târgu-Ocna, află că grupul de copii din tabăra socială de
la Slănic a fost luat de nemţi în Germania. Să cadă cerul pe el! Nu putea să
facă nimic mai mult decât să aştepte sfârşitul luptelor din Ardeal, apoi să
plece pe urmele lor, în speranţa că va afla ceva mai mult despre soarta
copiilor. Aşa a şi făcut. A mers pe ruta pe care trenul i-a scos plozii din
ţară până la graniţa de la Curtici. Neaflând însă nimic mai mult decât ştia,
s-a întors acasă frământat când de deznădejde, când de resemnare.
Dar unde s-a mai văzut ca un
părinte în situaţia lui Dumitru Dominte să aibă somn, să aibă poftă de mâncare.
Cu atât mai mult cu cât aflase din ziare despre iadul din Germania, în preajma
Capitulării. Sătenii îl compătimeau şi nu-i dădeau nicio speranţă. Colac peste
pupază, singurul băiat pe care-l mai avea lângă el, Costache, îşi mutilase mâna
dreaptă, în timp ce “pescuia” în Moldova cu explozibil recuperat de pe linia
frontului. Între timp îşi scrântise şi el, tatăl, mâna stângă, aşa că au ajuns
să-şi spele camăşile în doi: “fiul ţinea cămaşa cu mâna stângă, iar tata o
spăla cu mâna dreaptă”, descrie episodul autorul memoriilor.
În primăvara lui 1945,
Dumitru a plecat la Bucureşti ca să dea anunţ la ziarul Universul, în speranţa
că această nouă încercare îi va fi de folos. Renumitul ziar bucureştean avea
acum însă alte priorităţi, cele legate de instalarea noului Guvern condus de
Petru Groza. Aşa că, abia în vară ziarul dădu curs priorităţii tatălui cu patru
copii dispăruţi fără urmă.
*
Se făcu deja toamnă când, în
sfârşit, fraţii Dominte sosiseră în răvăşita gară din Paşcani. Aici, grupul de
patru copii, avandu-l în frunte pe Grigore, care târa o valiză nemţească, drept
captură de război, aştepta pe cineva care să-i ia în primire. Curioşii care
intrau în vorbă cu minorii, prezenţă inedită în gară, printre militarii din ambele
tabere beligerante, izbucneau în râs când aceştia susţineau cu înverşunare că
vin din lagărele germane. La fel şi ofiţerul care i-a dus la Primaria oraşului.
Acolo, carnetul de de deţinut la Erfurt a lui Grigore, singurul care deţinea un
asemenea document, risipi nedumerirea celor din preajma copiilor. Desigur, au
fost lăsaţi să se descurce singuri în drumul lor spre casă.. Pe drumul din
şesul Paşcanilor i-a ajuns o căruţă, chiar a unui socean, încărcată cu fân din
lunca Siretului, în care au fost suiţi cei doi copii mai mici – Mihai şi Ilie.
Grigore şi Ion, nerăbdători, au pornit-o înainte, spre satul în care tatăl lor
se pregătea să cedeze îndemnului apropiaţilor de a le face copiilor parastas
după datina creştină.
Iată cum descrie col.
Grigore Dominte, în cartea sa de memorii, clipa reîntâlnirii cu tatăl său, la
întoarcerea din Germania: “M-am oprit la gard şi am strigat, dar n-a răspuns
nimeni; toată grădina era plantată cu porumb, care era încă verde, şi nu se
vedea nimic. Pe iarba din livadă era priponită Joiana, care au supravieţuit
războiului. Lângă ea, un viţel mare. După un timp s-a ivit în mijlocul
porumbului un om cu barbă, ca lipovenii, înnegrit de soare, care, auzindu-mă, s-a
prăbuşit la pământ. Eu am sărit gardul din sârmă şi m-am dus la el, iar când
şi-a revenit, prima lui întrebare a fost : <<Unde-s Ilie şi Mihai?>>.
Şi n-a crezut că vin şi ei, în căruţa lui Ion Sasu”.
*
Despre evoluţia ulterioară a
lui Grigore, liderul fraţilor soceni, supravieţuitori ai lagărelor naziste,
aflăm că, susţinut de un preventoriu social, a urmat Şcoala Normală (la Iaşi,
finalizată la Bacău) şi Facultatea de Istorie (Secţia arheologie) a
Universităţii din Bucureşti. A intrat în învăţământul special al Ministerului
de Interne, unde a făcut carieră ca profesor şi ofiţer-comandant al şcolilor de
delicvenţi minori. A lucrat, după desfiinţarea acestor instituţii de reeducare,
ca ofiţer de judiciar. Cât despre ceilalţi trei fraţi, Ion e avocat în Suceava,
Ilie e pensionar în Paşcani (tehnician zootehnic), iar mezinul Mihai (tehnician
agrotehnic) e fermier la Suceava. Cei patru fraţi, eroi ai cărţii amintite mai
sus, au participat în ziua de 12 iulie 2009 la Sărbătoarea fiilor satului,
organizată la Mirosloveşti, comuna de care aparţine satul natal.
(Text conţinut în Monografia comunei Miroslăveşti - Despre oameni şi locuri. Publicat şi în publicatiile online Orizontul şi Confluenţe Româneşti. Am făcut această sinteză a capitolelor dedicate copilăriei autorului în satul natal, ca să le facilitez cunoaşterea acestei experienţe dramatice de viaţă şi celor care nu au avut acces la sursa directă.)
********************************************************************************
„Istoria Ţinutului Herţa”, într-o nouă ediţie
(Sau neodihna unui dascăl pensionar)
Aflându-ne încă în luna ianuarie, mai răsună surd în inimile noastre ecourile alaiurilor folclorice specifice trecerii pragului dintre ani. Întâmplarea a făcut ca în una din aceste zile să găsesc, printre însemnările mele de lectură, şi o strofă dintr-un vechi „Pluguşor” ce exprimă râvna creatorului în a spera la o reîntoarcere Acasă a celor dezrădăcinaţi de neam. Versurile aparţin poetului herţean George Sion, iar sursa bibliografică menţionată în această însemnare a mea e a doua ediţie a „Istoriei Ţinutului Herţa, până în anul 1940”.
Fiind în posesia cărţii, mi-am reactivat regretul că darul autorului – un sârguincios dascăl băcăuan –, în mod nedrept, nu a fost îndeajuns de observat în 2010, anul apariţiei. Deşi distinşii posesori ai cărţii (cei cărora le-am intermediat oferirea câtorva exemplare) au făcut promisiuni că îşi vor exprima preţuirea în presă. Cu toată sfiala şi modestia instrumentelor mele intelectuale, îndrăznesc să ofer eu câteva informaţii despre această apariţie editorială.
Profesorul Ioan Murariu, doctor în istorie şi dascăl în învăţământul băcăuan pe durata unei întregi cariere didactice, se află, iată, la cea de-a zecea carte a sa. La începutul lui 2010, Editura „Vicovia” din Bacău i-a scos de sub tipar ediţia a doua a lucrării numite.
Mereu cercetând izvoarele trecutului şi prelucrându-le în folosul tinerimii, căreia i s-a dedicat cu o dăruire rară, neobositul dascăl-cercetător, septuagenar fiind, sfidează cu seninătatea-i caracteristică factorii perturbatori, familiari vârstei. Între aceştia, unul dintre cei mai feroce inamici ai trupului a fost învins cu tenacitate şi demnitate, chiar în perioada în care autorul îşi definitiva noua ediţie a cărţii sale de istorie. Cei care îl cunosc îi ştiu, sau intuiesc, forţa spirituală şi energia debordantă ce îi sunt specifice şi care, se pare, îşi au sursa în locul unde s-a născut veşnicia: la sat.
Profesorul doctor Ioan Murariu este originar din Dămileni, judeţul Botoşani, un petic de glie de lângă Ţinutul Herţa, scăpat de sub miezul lacom de creion atunci când cei doi tirani ai Europei şi-au împărţit samavolnic teritoriile. Poate că şi acest detaliu biografic a avut un rol în alegerea temei de către cercetător. Ceea ce e totuşi cert, în privinţa motivaţiei pentru alegerea temei, mărturiseşte chiar autorul în Introducerea la prima ediţie: „...niciodată nu s-a scris în manualele şcolare un rând despre pierderea Ţinutului Herţa în acelaşi timp cu Basarabia şi nordul Bucovinei. Mai mult decât atât, Ţinutul Herţa nu a fost menţionat nici măcar pe o hartă didactică între teritoriile răpite României în cursul anului 1940”.
Aşadar, profesorul de istorie bacăuan, cu responsabilitatea dascălului dedicat, acoperă golul, recuperând o realitate istorică pe care elevii şi, evident, nu numai ei, au dreptul să o cunoască.
Desigur, raptul teritorial din iunie 1940, referitor la acest ţinut românesc, e momentul dramatic al cărţii. Lucrarea, însă, este o istorie propriu-zisă, sistematică, cu patru capitole corespunzătoare epocilor istorice, începând cu epoca străveche-veche şi sfârşind cu epoca contemporană, până la 1940. În fiecare capitol, detaliat după rigoarea organizării unei astfel de lucrări – constată (în Referatul asupra lucrării) prof.univ. dr. Constantin Şerban de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava –, autorul introduce în circuitul ştiinţific, pentru prima dată referitor la spaţiul istoric tratat, date inedite, multe legate de aspectele demografice.
Referindu-se la lucrarea profesorului Ioan Murariu, prof. univ. dr. Mihai Iacobescu de la aceeaşi Universitatea suceveană, evidenţiază (în Prefaţă) obiectivitatea, competenţa, capacitatea de selecţie, diversitatea aspectelor istorice (economic, social-politic, demografic, cultural, religios) şi subliniază, în concluzie, că din valoroasa lucrare a istoricului băcăuan
„ ...reiese în mod convingător, indubitabil, apartenenţa qvasi-totală a Ţinutului Herţa la civilizaţia şi spiritualitatea românească, prin conţinutul etnic, lingvistic, confesional al populaţiei, prin întreaga sa evoluţie istorică.”
Din subcapitolul dedicat personalităţilor aparţinătoare acestui ţinut, aflăm că aici îşi au baştina, între alţii, Gheorghe Asachi şi poetul George Sion, cel care ne-a lăsat nemuritoarea poezie dedicată limbii neamului („Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim...)
Textul lucrării, îmbogăţit faţă de prima ediţie cu informaţii, unele inedite, din documente chirilice încă necercetate, din catagrafii, cărţi vechi, studii arheologice şi chiar relatări de martori legate de riposta armatei române împotriva agresorilor, împreună cu o anexă consistentă (26 de piese) oferă o reparaţie necesară pentru istoriografia acestei perioade dramatice a poporului român.
Cartea mai conţine şi un necesar glosar de termeni istorici şi arhaici. Colateral, aici trebuie adăugat stoicismul D-lui prof. dr. Ioan Murariu în a arhiva tezaurul limbii cazaniilor în succesiunea sa de dicţionare, culminând cu ultima ediţie, care include 8500 de termeni.
Şi, în sfârşit, binevenită e mărturia „vizuală”, anexată lucrării, cu privire la osârdia care stă la baza acestei înfăptuiri editoriale, anume prodigioasa activitate publicistică premergătoare înfăptuirii finale. O Istorie aproape completă a unui crâmpei de pământ românesc vitregit, un produs intelectual izvorât dintr-un înalt spirit civic al dascălului şi cercetătorului băcăuan dr. Ioan Murariu, un autentic Om al Cetăţii.
La aniversare celor 74 de ani, un modest omagiu, prin intermediul semnatarului acestor rânduri, de la cei pe care distinsul cercetător i-a ajutat să scoată din ceaţa trecutului mica istorie a locului de baştină.
(Gheorghe Pârlea - Publicat în revista online Basarabia literară, 17.01.2011)
********************************************************************************
Prutul –"separatistul", Prutul – unionistul
Conferenţiarul universitar dr. Vasile Şoimaru de la ASEM Chişinău, deşi dascăl de şcoală superioară, preţuieşte prietenia cu modeştii dascăli de şcoală rurală de pe meleagurile străbunilor săi – Soimărenii din Verşeni, satul bunicilor lui Sadoveanu.
Receptivitatea profesorului Vasile Şoimaru faţă de preţuirea pe care i-o arătăm noi, cei onoraţi cu prietenia sa, s-a simţit în încurajarea şi ajutorul de care am beneficiat din partea lui, în împlinirea unui proiect cultural al nostru: “Monografia comunei Miroslăveşti”.
Iată, a trecut deja un an de la lansarea lucrării noastre monografice, eveniment la care prietenul nostru chişinăuian s-a făcut "luntre şi punte" (la Prut) ca să se bucure împreună cu anonimii săi prieteni de împlinirea aspiraţiei lor culturale (îi ajunsese invitaţia cu o zi înaintea evenimentului, împrejurare care ar fi putut justificata un eventual refuz).
Universitarul de la Chişinău nu a trecut Prutul cu mâna goală nici de data aceasta. În numai un an de la ultima sa carte apărută (Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie), Vasile Şoimaru a zidit o alta, de natură diferită în structura ei, dar de aceeaşi factură în privinţa mesajului, mesaj pe care îl sugerez cititorilor acestui modest demers publicistic prin titlul unuia dintre ciclurile albumului "Poeme în imagini" – Venim din Munţii Latiniei – , sau prin titlul unuia dintre poeme – Prutul - “separatistul”, Prutul - unionistul.
“Poeme în imagini” este un album superb (superlativul e în simbioză cu ceea ce este Românul şi Intelectualul Vasile Şoimaru), conţinând imagini cu peisaje şi privelişti antropice, receptate de un ochi "de şoim" şi intermediate de un performant dispozitiv tehnic.
Artistul-fotograf Vasile Şoimaru nu e doar un vânător rasat de imagini. El este, în acelaşi timp, un poet de aceeaşi talie cu maestrul din el care a filtrat imaginile fizice. Şi fiindcă eu nu pot pleda pe bază de "probe" pentru ceea ce înseamnă imaginea-poem din cartea numită, neputând oferi cititorului probatoriul vizual, voi "traduce" modest, cu ajutorul verbului, câteva din aceste “poeme în imagini”, născute din forţa întreită a unui urmaş de dresor de şoimi. Zic “întreită” pentru că, pe lângă acuitatea de acvilă, pe care i-o atribuim metaforic autorului, speculând dregătoria de "mare şoimar" a strămoşului său (din care i se va trage şi numele), Vasile Şoimaru vede profund cu ochii minţii şi cu ochii sufletului românului adânc rănit şi încă neconsolat.
Am întâlnit, rareori, în opera poeţilor creaţii foarte concentrate, unele comprimate într-un singur vers. În similitudine cu acestea, “poemele în imagini” ale lui Vasile Şoimaru (cele din ciclurile "Culori în mişcare" şi "Simetrii") sunt, în percepţia subsemnatului – dacă mă refer la cele tălmăcite verbal în formule predicative –, foarte reuşite poeme într-un…vers, evident, în corelaţie inseparabilă cu imaginea fizică alăturată: “Zadarnică-ncercare să ascunzi un soare”; “În singuratate, şi omul, şi pomul se usucă” etc. Multe din aceste poeme-imagini sunt însoţite de câte o formulă verbală nepredicativă ce ascunde, într-o casetă de sidef, o inspirată…metaforă: “La cumpăna soarelui” (pentru o fântână cu bătrâna cumpănă, în contextul temporal al zilei), “Scutul Cerului” (pentru un superb curcubeu), “Umbra luminii”, “Umbra verde”, “Îmbrăţişarea soarelui”, “Valsul toamnei”, “Arc tomnatic”… Alte imagini pătrunse de ochiul acestui pictor cu penel tehnologic – cele din ciclurile “Venim din Munţii Latiniei” şi “De la Nistru pân' la Tisa…” – înfăţişează locurile devenirii noastre ca popor, locurile încărcate de semnificaţie românească. Din aceste două cicluri ni se relevă şi frământarea românului care reflectează responsabil –“ în chip firesc pentru o judecată, o viziune sănătoasă”, traduce Vlad Pohilă în Precuvântare – la rana cea încă necicatrizată a Neamului. Iată câteva titluri în acest sens: “Aici a fost sfâşiată Ţara mea” (pentru Palatul Levadia, Ialta), “Prutul-“separatistul”, Prutul-unionistul”, “La noi, şi cerul este românesc” (pentru un apus de soare, edificator), “Limba şi Istoria Română din nou ne adună” (pentru o manifestaţie întru apărarea adevărului istoric)…
În ce priveşte “Au înnebunit macii” (pentru un superb câmp de maci roşii), această imagine, grăitoare pentru starea de spirit a autorului, ni-l relevă pe artist "roşu de furie" în faţa simbolul cromatic al bastionului comunist de pe malul stâng al Prutului.
Rana din sufletul Românului Vasile Şoimaru – deducem din “Poeme în imagini” – nu e ameninţată fatal de agenţii septici. Sistemul imunitar al suferindului de dragoste de Neam e puternic. El luptă frumos cu durerea sa (vai, n-ar trebui să fie pe măsură şi durerea noastră!?) şi şansele-i de vindecare sunt optimiste. Penultimul poem din cartea lui V. Şoimaru înfăţişează cinci copilaşi inocenţi, ţinându-se de mână pe malul unui râu care-l simbolizează pe “Prutul-“separatistul”, Prutul-unionistul”, imagine căreia-i alătură o frântură verbală din "Hora Unirii"— “Hai să dăm mână cu mână…”. Deci, speranţa lui Vasile Şoimaru e…noua generaţie. Dar, din păcate, în această imagine optimistă, cu care încheie “Poemele” sale, maestrul “Simetriilor” n-a reuşit, de data aceasta, să găsească pentru malul drept al Prutului proiecţia Speranţei de pe malul stâng. Cred că, prin această asimetrie, dr. Vasile Şoimaru ne transmite subtil nouă, făuritorilor de generaţii noi de pe malul drept al Prutului, mesajul său legitim. În ce mă priveşte, eu, puţin putinciosul dascăl de şcoală primară, îmi plec, mai întâi vinovat, fruntea în faţa acestui mesaj încrustat într-un “poem în imagini” de V. Şoimaru, apoi o ridic spăşit, spre a scruta timpul ce mi-a mai rămas întru îndreptare.
(Publicat în
Literatura şi arta nr. 31/ 2005 )
*************************************************************
O altă “punte” peste Prut
După 1990, românii de dincolo şi de dincoace de Prut, dezlegându-şi eşarfa neagră de peste ochi, au început să se redescopere ca fraţi de neam. Istoria părea să se repete în spiritual celor întâmplate la 1918. “Podul de flori”, în inocenţa multora dintre noi, trebuia să însemne preludiul împlinirii pe care întunericul nu ne-a împiedicat s-o întrezărim. Dar inimile zburdalnice ale multora nu au fost pe pofta simandicoasă a unora. Aşa încât, cei dintâi menţionaţi (şi-au şoptit în barbă ceilalţi) să rămână la podul de flori. Iar dacă “podul” e cumva o operă prea costisitoare, să se rezume la…”punţi”. Şi acestea, “punţile”, pot fi convertite uşor în acţiuni private (ni se sugerează), câtă vreme guvernele de pe cele două maluri ale Prutului au alte priorităţi, atât cotidiene cât şi pe termen lung.
Şi uite-aşa, tenacele român basarabean, conf. univ. dr. Vasile Şoimaru din Chişinău şi concitadinul său Alexandru Furtună, doctor în istorie, construiesc, asudând, “punţi” peste Prut, în speranţa că punţile lor şi ale altora de dincoace şi de dincolo, şold lângă şold, vor renaşte podul cel mare în stare să înghită “dintr-o sorbire” acest alt Milcov care desparte Neamul.
Ultima “punte” a celor doi e o splendidă carte de istorie, dedicată unei viţe româneşti – Şoimareştilor, cei pe care Mihail Sadoveanu i-a consacrat prin eroul Tudor Şoimaru din “Neamul Şoimăreştilor”.
În prima Duminică din vacanţa cea mare a şcolarilor, cea închinată, de Biserică, Rusaliilor, o zi care lumina blând în interiorul nostru, dar arid în afară, doctorul (în ştiinţe economice) V. Şoimaru venea la Verşeni (a câta oară?), de data aceasta să descopere (cu dovezi) şi celor de aici rădăcina comună a Şoimăreştilor de pe malul Moldovei şi a Şoimăreştilor din Cornova basarabeană. Descoperirea economistului cu veleităţi de istoric (ce-i drept, facilitată de intermedierea unui istoric de profesie) e pentru dr. Vasile Şoimaru mai mult decât hrană spirituală pentru mândria sa de descendent al acestei familii de boieri destoinici. Întreprinderea lui intelectuală, şi a confratelui său de osteneală, este un mesaj militant pentru fraţii cei dezrădăcinaţi: pe cele două maluri ale Prutului nu trăiesc două neamuri diferite, români şi moldoveni, ci un singur neam, dintr-un singur trunchi strămoşesc.
Prezentarea monografiei “Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie” a avut loc în cancelaria Şcolii din Verşeni (comuna Mirosloveşti), în prezenţa unor dascăli din şcolile comunei şi a unor urmaşi verşeneni ai Şoimăreştilor.
Acţiunea culturală de la Verşeni s-a desfăşurat în ambianţa spiritului sadovenian. Prin intermediul lucrării coordonate de dr. Vasile Şoimaru am aflat că cel care a făcut din opera sa o “o monografie literară a istoriei şi geografiei româneşti” l-a creat pe Tudor Şoimaru după prototipul unui Tudor Şoimaru real, primarul comunei Ciohorăni din deceniul al doilea al secolului trecut. Din această comună (desfiinţată) făcea parte şi satul Verşeni, baştina primarului amintit. Acesta era prietenul apropiat al lui Sadoveanu şi profilul său moral şi fizic corepundea întocmai eroului proiectat de marele prozator. Ca să se poată folosi de modelul său, Sadoveanu şi-a mutat atelierul literar la Verşeni în timpul scrierii romanului. Prozatorul însuşi era, prin intermediul Ursăcheştilor (bunicii, după mamă) un vlăstar al Şoimăreştilor, după cum a mărturisit chiar Sadoveanu, într-o întâlnire de suflet cu unchiul autorului (grefierul Vasile Şoimaru, refugiat din Basarabia în România, după război).
Ca toată opera lui Sadoveanu, şi “Neamul Şoimăreştilor” oscilează între legendă şi adevăr, au descoperit Vasile Şoimaru şi Alexandru Furtună. Şoimăreştii au existat cu adevărat, ca oameni vrednici de dregătoriile domneşti pe care le-au deţinut în cursul istoriei medievale a românilor. Ei se numeau, iniţial, în Moldova, Năvrăpescu, până când unul din urmaşi a primit de la domnie dregătoria de “mare şoimar”. Într-o scurtă perioadă de tranziţie, denumirea dregătoriei sale i-a devenit nume de familie. O răsplată domnească pentru servicii aduse ţării a dat naştere ocinei Şoimăreştilor din Basarabia (ţinutul Orheiului).
Cartea celor doi vrednici români din Basarabia are o valoare culturală mult peste compeţentele de “recenzent” ale celui care încearcă aici prezentarea cărţii. Ceea ce n-am împlinit eu au făcut-o, autorizat, intelectualii ieşeni la prezentarea lucrării editoriale a celor doi distinşi basarabeni în “cetatea culturii româneşti”, la Iaşi, acţiune premergătoare celei de la Verşeni.
În ce priveşte modestul demers de faţă, acesta ar trebui să mai implice şi utilitatea valoroasei lucrări pentru cei aplecaţi asupra istoriei locale, în speţă cadre didactice. Iată, spre exemplu, lucrarea este o reală arhivă. Ea conţine 415 documente, reproduse şi comentate, din care 30 fac referire la satele actuale şi cele dispărute de pe teritoriul comunei Mirosloveşti de astăzi. Învăţătorii şi profesorii care lucrăm la monografia comunei avem, prin efortul inestimabil al autorilor acestei cărţi, o sursă bibliografică deosebit de consistentă care va uşura osteneala noastră şi va garanta calitatea ei.
Trebuie spus că autorul moral al monografiei noastre (aflată în curs de finalizare) este acelaşi distins dascăl universitar de la Academia de Studii Economice de la Chişinău. Frecvenţa expediţiilor sale de documentare prin părţile noastre, pasiunea pentru mărturiile directe, pentru imaginile încărcate de semnificaţie istorică (dr. Şoimaru e şi un artist al imaginii fotografice), îndemnurile şi sfaturile insistente cu privire la misiunea intelectualui au avut harul să deştepte în noi conştiinţa somnolentă. De aceea, (şi) din acest motiv, evenimentul prilejuit de prezentarea cărţii sus-amintite la Verşeni, într-o zi cu o coincidenţă neprognozată (edilii comunei erau angajaţi într-o acţiune de anvergură pe domeniul agriculturii, cu prezenţa unui ministru), merită scos din anonimatul la care ar putea fi, nemeritat, condamnat.
Solicitudinea “Tribunei învăţământului” faţă de acest timid demers va contribui cu siguranţă la înfăptuirii unei alte “punţi” peste Prut (publicistice), de data aceasta o punte cu originea pe malul drept al râului care încă mai desparte un Neam.
P.S. Dr. Al. Furtună n-a putut să-l însoţească pe dr. V. Şoimaru la Verşeni, dar lipsa coautorului cărţii a fost suplinită de prezenţa altui intelectual basarabean, scriitorul Nicolae Rusu, care ne-a dăruit cărţile sale. Acest militant al românismului purta cu el, inevitabil, cicatricile rănilor fizice ale nobilei sale înfruntări cu antiromânismul basarabean şi povara unui nume pe care-l poartă generic şi agresorii săi. În privinţa amprentelor lăsate pe cinstitul său chip, îl asigur că lumina ce răzbate în afară, din interiorul său, are efectul unei reale performanţe a chirurgiei estetice.
(Înv. Gheorghe Pârlea, publicat în “Tribuna învăţământului”, nr. 706-707, august, 2003)
***************************************************************
Eminescu rezistă...
(Un exerciţiu de cititor comun, pe marginea unei cărţi dăruite de autor)
Cum vine asta? (Eminescu rezistă..). Ce, Eminescu e pur şi simplu un campion de atletism căruia, vrând-nevrând, cel care-i suflă în ceafă îi va lua locul pe podium mâine-poimâine? Aşa-i şi-n literatură, oare? Corifeii literaturii naţionale sunt ameninţaţi cu detronarea, ca-n sport, de la generaţie la generaţie? Dar chiar şi-n sport, unele ştachete n-au fost încă înălţate până la performanţa anterioară! Mai ştiţi vreo Nadia Comăneci, cumva? Şi chiar dacă s-a întâmplat să mai apară vreuna (pe mapamond, spre exemplu), aceasta a obţinut performanţa cu un alt stil, ori cu un alt echipament tehnic. Uneori cu ...substanţe anabolizante, stimulative, ceea ce...nu se pune.
Şi, ca să continuăm interogaţia retorică, ştiu cititorii comuni ai literaturii noastre, cumva, vreun alt Eminescu, decât pe Mihai? A, cititorii comuni n-or fi ştiind, fiindcă ei nu pot să evalueze...N-au discernământ, în materie...Ei sunt amatori. Pentru asta există specialişti: critici literari, istorici în domeniul condeiului, filosofi...Pentru aceştia, pentru destui dintre ei – ca să fim mai precişi –, recordul Eminescu (dacă va fi fost un asemenea record! se îndoiesc câţiva) a...cazut. Nu ştim câţi aspiranţi vor fi fost, dar recordmenul e deja cunoscut. Evident, în cercul...arbitrilor, al cărturarilor „minoritari” (sau Cărtăreştilor, căci, mi se pare, aşa se face acordul aici).
În ce priveşte patrimoniul bibliotecilor noastre, acesta abundă tot în Eminescu... Câtă ignoranţă în rândul vulgului! Dar ce să-i faci, aşa-i de când lumea: minoritarii suportă consecinţele ingratitudinii majoritarilor. Chiar dacă minoritarii sunt...”boierii minţii”.
***
Patetismul vorbelor de mai sus (vorbe ce, în rostirea anonimului care, totuşi, le semnează, trebuiau să fie...şoapte) mi-a fost stimulat de argumentele deosebit de convingătoare în apararea lui Eminescu, formulate de către un erudit cărturar (în domeniul literaturii, şi nu numai), D-l Theodor Codreanu. Domnia Sa mi-a făcut onoarea – povară grea pentru mine – de a-mi dărui, cu autograf, recenta sa carte „Polemici incorecte politic”. Desigur, deşi domeniul criticii literare, disertaţia savantă a distinsului autor (pe care i-o urmăresc animat în Literatura şi arta de la Chişinău) exced abilităţile culturale ale beneficiarului acestui privilegiu, m-am străduit să nu fac din produsul cultural ce mi-a înnobilat mărunta mea bibliotecă, doar un trofeu cultural.
Aşadar, ce aflăm de la autor (şi prin autor), foarte pe scurt, în legătură cu Eminescu.
„Centralitatea” lui Eminescu „le produce grimase” reprezentanţilor postmodernismului din literatură, resentimentarilor”, care sunt convinşi că „steaua lui Eminescu a apus”. Şi trag în el cu toate gurile de foc. Că Eminescu e reacţionar (portivnic progresului), e „xenofob”, e „pesimist”, e...Nici mai mult nici mai puţin, „e nul ca poet şi ca gânditor”. Şi să vedeţi până unde se merge, în plan ideologic, cu învinovăţirea lui Eminescu: poetul e vinovat „de tot ce-a fost mai rău în istoria ţării de mai bine de un veac: antisemitismul, naţionalismul, fascismul, legionarismul, comunismul etc”, rezumă Dl Codreanu acuzaţiile aberante (îndrăznesc eu) ale lui Ioan Petru Culianu (fie-i ţărâna uşoară!), un cunoscut exponent al diasporei româneşti. După alţii, ceva mai indulgenţi, pe planul literaturii „Luceafarul” poeziei româneşti aproape că s-a stins, de vreme ce poemul care l-a făcut astral „este o operă mediocră”.
Se trage în Eminescu şi cu...puşcocele de soc, smulse din mâinile copiilor, căci doar această muniţie e demnă de o ţintă precum pilozitatea corpului poetului sau platfusul picioarelor lui. După ei, în postmodernitatea literară nu mai contează „dimensiunea profundului”. „Apologeţii nimicului” pun preţ pe lucrurile de suprafaţă...Ce-i acela sacrul? Ce-i naţionalul?...Piesele vestimentare ale unei mode anacronice.
Autorul volumului mai sus numit ne pune în temă cu natura celor care gândesc aşa despre Eminescu.
Există, în expansiune, o „ideologie transnaţională”, „politica corectitudinilor”, un „neocomunism de origine americană”, care „oblăduieşte” o „Şcoală a Resentimentului”. „Şcoala” aceasta are adepţi peste tot, evident, şi în România. Ea „se revendică de la drepturile omului”, care, atenţionează semnatarul cărţii, „ideologizate, tind să părăsească teritoriul realului”. Principiile acestui „curent al emancipărilor de tot felul” sunt cele ce stau în mâna demolatorilor valorilor naţionale, în serviciul globalizării, al „progresului cu orice preţ”.
Argumentele lor de „resentimentari” pe tărâmul literaturii, vedem pe „şantierul Eminescu”, sunt „ideologice şi nu estetice”. Cu aceleaşi unelte se lucrează şi asupra lui Shakespeare, Cervantes etc, fiind scoşi parţial din programele universitare, în Occident, şi înlocuiţi cu „farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”.
În ce-l priveşte pe Eminescu, acesta...rezistă. Prin el însuşi, în primul rând, ne asigură autorul eseurilor adunate în „Polemici...”, dar şi prin exegeţii lui, esteticienii oneşti de azi. Şi ni-i enumeră, exemplificând cu extrase din pledoariile „avocaţilor apărării”. Desigur, între apărători străluceşte (dacă-mi este permis) maestrul „de la bară” care m-a copleşit cu generoasa atenţie a Domniei Sale, trimiţându-mi şi mie un „fragment” din disertaţia sa pro Eminescu. Un fragment zic, căci, cantitativ, raportată la miile de pagini dedicate operii lui Eminescu, cartea „Polemici incorecte politic” reprezintă un mic segment dintr-o operă respectabilă.
Publicat în revista online "O carte pe zi" (02. 08. 2011) şi în "Glasul satului" nr. 2, 2010
Categoric, pentru patriotul Vasile Şoimaru, harnicul militant pentru Unire, Prutul nu mai are conotaţia de hotar nedrept în sânul Neamului. Niciun basarabean, cred, n-a trecut Prutul de-atâtea ori de câte a facut-o universitarul de la ASEM Chişinău în ultimele două decenii, doar cu scopul de a trezi din somnul uitării românismul cel încă adormit. Şi de fiecare dată când trece prin preajma locurilor de unde se trage, prin strămoşii săi de demult, aduce şi cărţi (scrise la Chişinău) pentru Biblioteca din Mirosloveşti, îmbogăţind colecţia de carte basarabeană (al cărei fondator este) a acestei instituţii culturale săteşti de pe malul Moldovei.
Pe 26 martie a acestui an, însoţit de inginerul (şi maestrul fotograf) Marcel Porumbescu, un basarabean frumos clădit la trup şi, fără îndoială, în bună proporţie şi cu ceea ce nu se vede repede-repede dar se întrevede neîntârziat, dr. Vasile Şoimaru mergea la Tg. Mureş, ca să sărbătorească, împreună cu ardelenii de la Biblioteca Judeţeană, bucuria aceea a Neamului care a ţinut doar douăzeci şi doi de ani. Şi, evident, să împărtăşească speranţa unei noi împliniri de aceeaşi natură.
De data aceasta, cărturarul basarabean (membru al UniuniiScriitorilor) se grăbea tare şi am convenit să ne întâlnim într-o locaţie de pe traseul globe-trotterului (eticheta e absolut justificată de miile de kilometri parcurşi pe melegurile românilor împraştiaţi prin Lume). Împreună cu primarul nostru, ec. Ionuţ Gospodaru, am zăbovit la Cristeşti atât cât timp a fost necesar pentru sorbirea unei ciorbe de post, ingredimentată cu dulcile vorbe “moldovineşti” (ale limbii române, evident) despre abia alesul preşedinte de la Chişinău şi speranţele aduse cu el. Ba, taman acum, cei de la Radio România Internaţional îl programaseră cu un interviu, în direct. Aşa că întâlnirea ocazională cu prietenul nostru, un “om zbuciumat” (prin cinstitele lui treburi în Cetate, în spiritul dregătorilor Şoimăreni pe care-i continuă peste timp), a fost pe fugă. La despărţire mi-a întins, din mers, o carte cât o Biblie, cu următoarea poruncă: “s-o citeşti, că-i a învăţătorului meu de istorie şi că a muncit la ea douăzeci de ani”.
Şi iată-mă astfel cu voluminosul tom de circa 800 de pagini în braţe şi cu “misia” de suflet – să-l citesc. D'apoi cât crede universitarul de la ASEM că poate citi dăscălaşul rural de la Mirosloveşti, cu gospodărie pe cap, tocmai când treburile urgente de primăvară trag omul de mânecă chiar şi prin somn?!.
Desigur, nu l-am dezamăgit nici acum pe dr. Vasile Şoimaru, care (mi-a specificat expres) nu dă cărţile osârditorilor cărturari din Basarabia decât celor asupra cărora e convins că le şi citesc. Şi, eu lăsând impresia că mă număr printre cei selectaţi de rigurosul distribuitor (el însuşi făuritor) de carte basarabeană, am avut, de data asta, o răspundere care mi-a întrecut cu mult solvabilitatea. Efortul meu intelectual, cu folos doar în ce mă priveşte, a trebuit, însă, să se concretizeze şi într-un modest omagiu de cititor, adus autorului. Am aflat mai apoi, indirect, că la travaliul demersurilor necesare tipăririi acestui volum monumental (o parte însemnată a acestei acţiuni) a contribuit şi cel care mi-a intermediat privilegiul de a fi printre primii beneficiari ai acestei opere. Prin urmare, cronica de faţă e un mod de a mulţumi de două ori – evident, cu măsură diferenţiată – celor care mi-au oferit darul.
*
Cartea istoricului Alexei Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, e o carte “grea”, un tratat aplicat de istorie a ocupaţiei ruseşi, bolşevice, în vatra românilor din Est. E o carte de căpătâi pentru istorici, dar şi pentru cei care ştiu, de la Bălcescu încoace, că “istoria e cea dintâi carte a unui neam”. Mânat de curiozitatea celui nerăbdător să afle, precipitare născută din puţinătatea timpului rămas pentru asta, am citit-o într-o oarecare grabă, ceea ce mă obligă să revin aspura ei. Categoric, însă, pentru oricine o are, cartea lui Alexei Memei e o carte de uz permanent. E concentraţia unei întregi chimii bibliografice, in contextul temei amintite, căci conţine 1171 de note de subsol. E cartea unui Sisif invingător.
Dar ce-şi propune în ea autorul (în înţelesul cititorului comun pe care îl reprezint)? Aflu asta şi prin contribuţia intermediară a prefaţatorului: dr. hab. conf. univ. Anton Moraru, distinsul istoric pe care îl citesc cu interes din “Literatura şi arta”.
Aşadar, din bogata bibliografie consultată de autor rezultă că demascarea politicii coloniale ruseşti în teritoriile locuite de români suferă de o anumită indulgenţă, ce relevă o atitudine de obedienţă a autorilor faţă de stăpânii-invadatori, chiar dacă preocupările acestor autori înseamnă, cantitativ, o sumă de peste 200 de lucrări, în perioda 1924-2008. În Ucraina, constată istoricul A. Memei, aceeaşi problematică este relevată mult mai realist, exemplificând cu o lucrare fundamentală din 2002. Referitor la istoricii şi politologii occidentali, aceştia tratează respectiva problematică subiectiv, privindu-i pe moldovenii transnistreni ca pe o etnie diferită de români.
În ce priveşte strategia bolşevică de deznaţionalizare, mai ales prin infometarea populaţiei româneşti din Transnistria şi, implicit, consecinţele acesteia, Alexei Memei găseşte cusururi şi în lucrările unor autori pe care nu-i suspectează de rea credinţă, dar pe care îi taxează pentru superficialitate – spre exemplu în politica de înfometare organizată, din perioda 1930-1933, când aceştia au centrat cauzalitatea foametei pe condiţiile meteorologice accidentale. Ei, arată autorul, au neglijat o corelare corectă a fenomenului cu ceea ce se întâmpla, în aceeaşi periodă, şi în Basarabia unită cu Ţara, unde lipsurile permiteau totuşi un trai omenesc.
Principiile ştiinţifice ale cercetării istorice, care (conform prefaţatorului) “constituie suportul teoretic şi metodologic al lucrării”, îl motivează superior pe Alexei Memei să rescrie şi să dezvolte obiectiv – pe baza logicii ştiinţei, a metodei statistice de analiză şi cercetare – politica specifică expansionismului bolşevic în teritoriile româneşti din stânga Nistrului, teroarea abătută asupra băştinaşilor transnistreni.
Lucrarea ştiinţifică a lui Alexei Memei este inovativă, ne asigură dr. Anatol Moraru, căci prin ea “a fost deschisă o nouă direcţie de cercetare, completă şi profundă, a crimelor regimului totalitar şi comunist în RASSM şi RSSM”. Este dezvoltată de autor, pentru prima oară în istoriografie, folosirea “metodelor economice şi sociale” în teroarea organizată cu scopul dominaţiei totalitare în RASSM, folosindu-se “metode de genocid” (sintagma este uzitată frecvent de autor).
Amplul volum aflat aici în atenţia cititorului care îndrăzneşte această modestă cronică este conceput în două părţi, denumite în firească relaţie cu “cadrul cronologic şi geografic” deductibil din titlul cărţii. Perioadei comuniste în RASSM (1924-1940) îi dedică nouă capitole, iar perioadei comuniste în RSSM (1940-1947), două capitole.
Autorul îşi fondează ampla cercetare pe treizeci de lucrări specificate în Bibliografie şi pe o multitudine de materiale de arhivă, introduse pentru prima oara în circuitul ştiinţific (ne asigură prefaţatorul). Între aceste documente de arhivă, multe cu menţiunea”strict secret”, am numărat peste 100 de tabele statistice, liste nominale, interogatorii, rapoarte, anchete de partid etc., numai pentru primul capitol.
Demonstraţia aurorului cu privire la metodele terorii comuniste folosite în Transnistria – ce au avut drept consecinţe orori calificate în dreptul civilizat drept “crime împotriva umanităţii” – se desfăşoară în jurul unor evenimente şi acţiuni care constituie epicentre ale fenomenului istoric cercetat, “direcţii de acţiune” (cum le numeşte autorul în “Incheierea” volumului), după cum urmează: răscoalele ţăranilor din stânga Nistrului, deportarea ţăranilor înstăriţi în Siberia şi în nordul URSS, colonizarea satelor de moldoveni cu demobilizaţi ruşi şi ucraineni ai armatei roşii, cuprinderea forţată a ţăranilor în colhozuri şi exodul colhoznicilor, înfometarea organizată, măcelul de la Nistru (pentru RASSM); represiunile comuniştilor în stânga Nistrului, excluderea din partid a comuniştilor aflaţi sub administraţie românescă în timpul războiului, politica de cadre a partidului comunist, foametea organizată în 1945-1948 (pentru RSSM).
Cartea lui Alexei Memei are capacitatea de a “furniza” oricui o citeşte “materialul probator” pentru ceea ce autorul califică în titlul cărţii drept “teroarea comunistă”, ca strategie, tactică de deznaţionalizare pentru a stăpâni. Metodele legate de înfometare însemnând exterminarea în masă a populaţiei băştinaşe, între altele, determinând până şi atrocităţi legate de canibalism – consecinţe care produc cititorului similitudini cu practicile naziste. Ţăranilor moldoveni nu le rămâneau, în condiţiile date, decât câteva perspective, privind viaţa sau moarte: să treacă Nistrul în Basarabia aflată sub administraţie românescă, cu riscul de a fi împuşcaţi de soldaţii armatei rosii (în postură de grăniceri), să se spânzure sau să moară de foame (“umflaţi”), să se revolte, cu preţul impuşcării sau deportării.
Iată, în întărirea celor de mai sus, căteva exemple. Numai în trei luni din iarna anului 1933, doar într-o arie limitată a hotarului pe care îl reprezenta Nistrul, au trecut frontiera în Basarabia (România) 314 familii în ianuarie, 425 (1449 suflete) în februarie, 503 familii (1644 suflete) în martie. Dar cu ce preţ!? Sute, chiar mii de împuşcaţi. La Olăneşti a fost înroşită gheaţa Nistrului de sângele celor 40 de transfugi moldoveni, împuşcaţi mortal în timpul treceri hotarului. La una din cele 20 de răscoale din RASSM, asupra satului Plosca s-au tras 360 de bombe, iar în satul Mălăieşti (satul natal al autorului cărţii) au fost împuşcaţi la primărie, ca represalii, 50 de ţărani.
Desigur, exemplele tragice sunt abundente. Un ţăran, urmare a obligaţiilor de predare a produselor agricole (peste puteri) s-a spânzurat, într-un gest de protest, punându-şi biletul de obligaţiune la nodul spânzurătorii încropite. Un altul, după ce predase 830 de kg a fost bătut bestial, până la hemoragie (pe urechi), doar fiindcă nu mai putea da diferenţa de 124kg. Şi cine credeţi că erau călăii? Erau împuterniciţi politici, terorişti, miliţieni, ostaşi ai armatei roşii, bandiţi de drept penal.
Teroarea îndreptată asupra “culacilor” (chiaburilor) a dus la sărăcirea dramatică şi la moartea prin înfometare, în cazul celor care nu au împărtăşit soarta deportaţilor, de fapt, un calvar cu aceleaşi urmări. Dacă vom corela statistica oferită de autor cu privire la numărul gospodăriilor aparţinând culacilor (344), număr extins până la 3200, cu ţăranii mai înstăriţi, putem deduce că cei mai mulţi dintre culaci (autorul nu a găit liste complete) au luat drumul Siberiei, doar observând listele cu cei propuşi pentru deportare de comitetele raionale (către comitetele regionale) numai din raioanele Grigoropol, Tiraspol, Slobozia – 481 de familii (apar în statistică încă 100 de persoane, pentru încălcarea fâşiei de frontieră).
Printre deportaţi, o pondere mare o ocupă învăţătorimea, care s-a opus bolşevizării şi a solidarizat cu ţăranii, participând la mişcările lor de revoltă. Din listele nominale prezentate de autor pentru mai multe categorii socio-profesionale, rezultă că au fost deportaţi, numai în perioda 1928-1932, 109 învăţători.
Una din “direcţiile” asupra cărora şi-a orientat cartea autorul e aceea din care să rezulte cum a crescut, în RASSM, pondera populaţiei de origine rusă, ca metodă de stăpânire a Transnistriei. Aflăm astfel, din subcapitolul corespunzător, că imediat după inventarea republicii sovietice din Transnistria, încorporată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, pe măsură ce satele moldoveneşti erau depopulate prin deportare, erau aduse în casele părăsite familiile demobilizaţilor din armata roşie, de naţionalitate rusă sau ucraineană. Autorul nu a putut obţine o statistică completă, dar e de-ajuns să ne facem o imagine cu ajutorul unui tabel (care conţine o statistică ulterioară altor acţiunii de această natură) din 1932. Acest tabel cuprinde situaţia unui număr de 791 de familii din respectiva categorie, cu toate facilităţile materiale şi financiare de trai aferente. Acestora li se atribuiau funcţii de conducere în colhozuri şi li se construiau case noi din contribuţiile fiscale ale localnicilor sărăciţi şi exploataţi.
În problema “moldovenismului” transnistrean, autorul ne oferă dovezi interesante, amuzante chiar, observând preocupările acelor alchimişti care, evident, n-au putut să schimbe natura unei limbi milenare, decât doar s-o schimonosească cu imixtiunea rusismelor sau s-o înlocuiască cu limba rusă. Între “reformatorii” limbii moldoveneşti se aflau ruşi şi ucraineni (nevorbitori de limba moldovenească), acreditaţi să facă din limba băştinaşilor o limbă nouă, “ ... curăţată de cuvinte româneşti în stil franţuzesc (sic!)”, divagau “lingviştii” inovatori, ca “ ... să fie înţeleasă nu numai boierilor, dar şi muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”. Interesant că, printre cei numiţi în comisiile îndrituite cu crearea “noii” limbi moldoveneşti, unii aveau şi “străluminări” în a vedea că demersul lor “ştiinţific” (tărăgănat până la a provoca intervenţia personală a tovarăşului Stalin) nu-i deloc fezabil. Şi iată ce-au îndrăznit ei: “ ... atunci n-ar fi mai bine de aplicat în activitatea noastră limba română, care este destul de dezvoltată şi are şi literatură?”. Desigur, aceştia îndrăzneţi au fost ignoraţi. Şi s-a bătut pasul “pi loc”. Căci, cui îi trebuia limbă moldovenească, fie ea şi una “nouă”, dacă observăm numai, doar ca un eşantion relevant, că numărului de 58-59 de ştabi ruşi şi ucraineni din comitetele executive ale organizaţiilor şi departamentelor raionale Slobozia şi Dubăsari, raioane cu populaţie exclusiv moldovenească, îi corespundea un număr doar de 5-9 tovarăşi moldoveni.
În concluzia acestei mult prea sumare aprecieri asupra cărţii cercetătorului-arhivar Alexei Memei (autoreactivat ca istoric de formaţie, conform studiilor, după pensionarea din alte domenii), se poate afirma că acei ce vor citi această “Biblie” a neamului românesc din stânga Nistrului/Prutului (vezi sinonimia cu exodul evreilor din Vechiului Testament, cu diferenţele specifice) se vor edifica – chiar şi numai pe baza documentelor de arhivă, dominante in economia cărţii, fără a fi agasaţi de teoretizarea excesivă a autorului (fiindcă lucrarea nu o conţine) – asupra a ceea ce a însemnat teroarea bolşevică întrunul din centrele de interes ale Rusiei Sovietice. Unul din acele pământuri strămoşeşti faţă de care – voi repeta mereu – noi, cei din dreapta Prutului, ne facem vinovaţi (măcar) de ... nedreaptă uitare. Istoricul Alexei Memei, iată, ne ajută să ne facem penitenţa şi să ne mântuim de vina detaşării de trecutul (vai, cât de apropiat!) atâ de zbuciumat al fraţilor de Neam din estul Prutului.
Gheorghe Pârlea
Mirosloveşti – Iaşi
P.S.
Uneori, fapte ce ţin de munca în faţa colii albe (fie şi “desenată” de computer) leagă osârdia făptuitorului, mai mult sau mai puţin importantă, de o persoană cu impact benefic în viaţa lui. Fiindcă am avut norocul să cunosc un asemenea om special, cu darul de a-mi amprenta viaţa, şi pentru că Omul Frumos (concept promovat cu har de actorul şi moralistul Dan Puric) la care mă refer va împlini curând, în mijlocul primăverii, o tomnatică şi rodnică vârstă, îi dedic (cu toată inima) acest modest demers publicistic. Aşadar, La mulţi ani, dragă domnule prof. univ. Vasile Şoimaru de la Chişinău!
"Sfant e numele tau, Voloca" (de Gheorghe Gorda) - o carte care cinsteste Neamul
(Cronică de carte bucovineană)
"Biblioteca basarabeană" din Mirosloveşti (judetul Iaşi) - cum numim noi secţiunea de carte din cadrul bibliotecii comunale -, născută din iniţiativa şi efortul personal al "mirosloveşteanului adoptat" conf. univ. dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, s-a îmbogăţit cu un nou lot de carte scrisă pe pământul românesc din Răsărit, glie răpită din vatra Neamului de către tiranii politici ai Europei. De data aceasta, printre cărţile autorilor chişinăuieni, am identificat o carte arătoasă, după ceea ce am putut observa la prima vedere, prezentată la exterior prin simbolistica rafinat măiestrită (pe coperte) de graficianul Marian Andronic şi ingredimentată cu produsul "celui de-al treilea ochi" al chişinăuianului Vasile Şoimaru. Cartea este scrisă şi apărută la Cernăuţi, inima Bucovinei de Nord, pământul românesc sfâşiat, ca pe o căprioară aflată în luminiş, de doi lupi hulpavi: unul venind dinspre Vest, celălalt dinspre Est.
Cartea acestei semnalări e lucrarea editorială a bucovineanului Gheorghe Gorda, intelectual ce mi s-a dezvăluit mie (cititorului comun) pe jumătate savant (istoric, lingvist), pe jumătate poet. Ba, greşesc, căci mai potrivit ar fi să-l consider pe autor ca descoperindu-mi-se în cele două ipostaze astfel: una completă - Gheorghe Gorda întreg, ca savant - şi o ipostază mai diminuată, cantitativ vorbind, Gh. Gorda, artist al cuvântului. Desigur, e aici judecata unui cititor care lucrează mai mult cu intuiţia decât cu măsura standardizată, profesională. Dar cu un cântar sincer, ale cărui unităţi neconvenţionale conţinând şi preţuirea celui care primeşte inestimabilul dar de la truditorul Cuvântului tipărit.
Titlul cărţii, mult prea discret caligrafiat, raportându-l la măreţia conţinutului sintetizeazat, e încastrat într-un frumos sigiliu cu stema Moldovei istorice, din care, evident, face parte regiunea monografiată filologic de către autor. "Sfânt e numele tău, Voloca" (ediţia a II-a, Cernăuţi, 2012) e numele cărţii, iar substanţa ei e, în partea majoră, un tratat de lingvistică privind "etimologia toponimelor, hidronimelor şi antroponimelor din Nordul Bucovinei", iar în partea secundară (repet, cantitativ catalogată), o sumă de texte, de o mare frumuseţe epico-lirică, extrase dintr-o carte a autorului intitulată "Oul pascal sau Mahna lui Mahnă" (Timişoara, 1999), o odă închinată ultimului cazac român care a înfruntat "ciuma roşie" în Războiul civil, pe numele său Nestor Mahno (Mahnă).
Lucrarea e realizată cu acribia caracteristică cercetătorului ştiinţific care se respectă, fondată pe o bibliografie impresionantă, şi e motivată de argumentul civic care răzbate, ca un ecou peste timp, din glasul lui Miron Costin: "Cel mai mare duşman al istoriei este uitarea". Din păcate, acest duşman al Istoriei Românilor şi-a cam împlinit uneltirea asupra victimei, căci din lucrare transpare îngrijorarea autorului pentru "...sângele (...) acestor uitaţi de neam [nord-bucovinenii], prefăcut în apă". Simte autorul tăişul lamei de cuţit, atunci când află (edific cu două exemple) că în satul bucovinean Pancevo (atenţie şi la toponimul localităţii) mai ştiau a vorbi româneşte doar două babe, iar într-un alt sat, cei ce primiseră la botez prenumele Ioan deveniseră toţi (excepţie făcând un Ionică) Ivan.
Gheorghe Gorda, prin cartea sa, pune umărul la remontarea edificiului lăsat în ruine şi reconstituie lingvistic ceea ce nu trebuie uitat, referitor la structura de rezistenţă a Neamului: Limba Română. Măcar reparaţia ştiinţifică, de bibliotecă, se impune a o salva. Şi iată, eu însumi, trăitor de-o viaţă, aproape împlinită (calendaristic), în vatra neatinsă fatal de urgiile năvălitorilor, vorbitor permanent de limba română, trag foloase din cartea bucovineanului din Cernăuţi. Căci multe unităţi toponimice, unele chiar din arealul habitatului meu, aveau şi pentru mine, în structura lor semantică, vocabule necunoscute. Până şi antroponimul care mă identifică civil are, în glosarul lui Gheorghe Gorda, un înţeles nou, mai blând decât cel ştiut din alte surse. Pe de altă parte, aflu din această carte-document (cum s-o numesc altfel, văzând că ea însăşi e chimia rezultată dintr-o sumă impunătoare de elemente documentaristice?) că limba noastră de la începuturi a strâns multe aluviuni din graiurile hoardelor care ne-au străbătut moşia în "mileniul întunecat". Doamne, ce frecvenţă au cuvintele de origine turanică în structura limbii noastre! Lucrarea e, în privinţa asta, ca o mănuşă aruncată provocator istoricilor şi lingviştilor, căci amintindu-mi de "dihonia" indusă de istoricul Neagu Juvara, autorul cărţii pare, într-un segment al ei, a-i fi aliat bătrânului diplomat întors acasă ca să tulbure apele din genealogia Basarabilor noştri. Dar filologul bucovinean ne linişteşte, observând vigoarea anticorpilor din sistemul imunitar al limbii băştinaşe. Popoarele acestea venite în contact cu autohtonii au dispărut, iar parte din graiul lor "le ţine vii în limba autohtonilor". Cu toată această întrepătrundere lingvistică, însă, Gheorghe Gorda demonstrează şi concluzionează că, deşi "...genele şi sângele lor [ale alogenilor] supravieţuiesc în neamurile cu care s-au înrudit", ele nu au dizolvat fondul; adică, din "competiţia" dintre autohtoni şi alogeni, au învins cei "legaţi de pământ".
Cartea cernăuţeanului dizident, cu domiciliul forţat, într-o vreme, la Voloca, mi s-a părut, iniţial, greu de citit, fiind ştiinţă pură, adresată filologilor, am gândit eu. Dar puţin mi-a trebuit ca să-mi reconfigurez părerea. Stilul comunicării şi cantitatea "intercalată" de informaţie istorică, contextualizată temei centrale, m-au acaparat complet. Zile la rând, motivaţia indusă de pagini citite pe apucate mă "silea" să redeschid cartea şi să-mi fac notiţele menite să-mi garanteze că n-am irosit "zăbava" legată de "cetitul cărţilor", la care ne-a îndemnat cronicarul. Şi uite-aşa am aflat, între altele, mult mai multe despre existenţa fortificaţiilor romane (a "valurilor de graniţă") şi în Bucovina, despre "taifai", protoromânii dintre Prut şi Nistru care au fost pavăza vetrelor lor în faţa năvălitorilor din Răsărit, despre înţelesurile mult mai adânci ale lui Troian cel din arhaicul Pluguşor, ori despre originea şi înţelesul cuvântului "valah"/"vlah". Iată, în opinia argumentată a autorului, cuvântul care, pe la sfârşitul primului mileniu, ne identifica neamul ca distinct de altele e de origine germanică şi provine de la numele unui trib celtic romanizat, numit "volcae", cuvânt prin care germanii acelor vremuri numeau pe cei romanizaţi sau vorbitori de latină. În argumentaţia sa, autorul pune termenul de "valah" ("vlah" în limba slavă, "blah", în greacă) în relaţie cu Wales (Ţara Galilor), valoni (populaţia francofonă din Belgia), wloeh (termen prin care polonezii îi numesc pe italieni), Welsche (termen peiorativ prin care germanii îi numesc pe francezi).
Desigur, succinta mea cronică de carte nu intră adânc în măruntaiele acestui corp sistemic de tratat ştiintific, îmbrăcat de condeier într-o piele fină, plăcută la pipăit (a se citi - la citit). Eu mi-am propus doar să aduc omagiul meu de cititor osârditorului acestui laborator filologico-istoric, care (devenit "ambulant") a ajuns nu întâmplător şi la Mirosloveşti, un echivalent (de pe malul Moldovei inferioare) al Volocii, cel puţin prin coexistenţa unei toponimii parţial identice. Nu întâmplător, am zis, căci mesagerul-comisionar dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, ajuns din nou (a câta oară?) în locurile de baştină ale străbunilor săi, îşi continua misiunea autoasumată de făclier al Neamului, stirpe înnobilată şi de apartenenţa la ea a Românului Gheorghe Gorda de la Cernăuţi. Ei sunt cei animaţi profund de o zicere adâncă, ce le era imprimată în conştiinţă fără a fi fost nevoie ca aceasta să ajungă la noi pe filieră americană: "Istoria este făclia trecutului în mâna prezentului pentru luminarea viitorului" (Ellen G. White).
Gheorghe Pârlea
