Scurte istorisiri cu oameni ai locului

(culese şi prelucrate de Gheorghe Pârlea)

Pielea groasă, punga grasă

                                 

     Un evreu avea în satul Verşeni o crâşmă, într-o casă arendată de la boierul locului. Evreul însă tot amâna într-un timp plata arenzii, punând degeaba pe drumuri pe vechilul boieresc. Fiindcă avea gând de plecare din sat, cârciumarul încercă acest vicleşug al amânării, convins fiind că-i vor rămâne la urmă în pungă nişte bani în plus.

    După ce îşi mutase în mare taină grosul avuţiei sale la Târgu Neamt, acolo unde hotărâse să-şi deschidă altă dugheană, într-o dimineaţă, în zori, tocmeşte chirigiu pe Vasile Pânzaru, pentru ce îi mai rămăsese de dus.        

    Cum-necum, cu întârziere, arendaşul află de şiretenia evreului şi, însoţit de doi feciori boiereşti, o luă pe urma fugarului. În sfârşit, îl ajunge  pe rău-platnic şi-i cere socoteală. Degeaba încerca vechilul să scoată datoria de la jidan cu binişorul, că acesta o ţinea pe-a lui: că-i va da banii când îi va obţine din noua lui afacere, căci cea de la Verşeni l-a lăsat lefter. Recuperatorii şi-au pierdut răbdarea şi l-au luat la bătaie; l-au biciuit şi l-au scuipat până au ostenit. Când agresatul păru leşinat, vechilul şi însoţitorii săi îl lăsară în pace, ca să nu facă moarte de om. Cum s-au depărtat la vreo suta de paşi cei trei, evreul se ridică repede, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru, şi-l zori pe chirigiu să dea bice boilor.   

    Ajuns la destinaţie, stăpânul carului se întreba deja dacă nu cumva ar trebui să-şi pună şi el pofta-n cui, în privinţa banilor ce i se cuveneau pe chirie. Jidanul însă parcă era altul acum. Se repezi binevoitor la un budăi de ţinut borşul, pe care tocmai îl coborâse din căruţă, şi scoase din fundul lui o pungă doldora de bani, înecată până atunci în huştele stoarse de borş şi folosite drept tainiţă pentru cinstitele lui economii. Îi plăti omului aproape cât se tocmiseră de la început şi-i spuse acestuia, spre a-i alunga mirarea de pe chip: “Boierul are bani destui, iar eu pielea groasă. Iute mă voi lecui de urmele biciului şi cu banii economisiţi de la boier voi spori noua mea afacere. Cât despre scuipat, n-ai fost dumneata cu băgare de seamă când m-am şters… Iată, se vede ceva pe obrazul meu?”

     Şi, întors acasă, chirigiul călcă toate crâşmele din sat, ca să istorisească tărăşenia la care a fost martor.

Doua fete alintate şi hotarul dintre sate  

          Înainte de Unirea de la 1859, Satul Verşeni (baştina mamei lui Mihail Sadoveanu) era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihai Sturza, iar satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzăşească. Pe vremea aceea, biserica la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinăciune. Şi preotul, şi vechilul boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit: preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului ci pe al răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei.           

    Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste, căci starea ei socială o îndreptăţea. Vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără spor. Şi uite aşa prinse colţ sămânţa discordiei.

     Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară însă îi păru vechilului încercarea de a unelti la mutarea hotarului, astfel încât biserica să ajungă pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte aproape de biserică.

    Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor Domnitorului, stăpânul moşiei, care încercă şi el în zadar vigilenţa proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia îşi păstrau cu sfinţenie vechile hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo înţelegere cu răzeşii, a ticluit un vicleşug, căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut găsi ac de cojoc.

    Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcopi şi preoţi, pasă-mi-te pentru o procesiune de întărire a hotarului, şters de vremuri, dintre cele două sate. Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte,  arhiereii şi preoţii au sfinţit hotarul brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi şi au invocat blestem arhieresc peste cei care nu-l vor recunoaşte. Bineînţeles că boii au fost mânaţi să tragă brazda de hotărnicire  puţin altundeva faţă de locul unde au fost troienii cei vechi. Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Căci unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie ei şi din Miteştii cei din coasta  Războienilor, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?!

     Şi uite aşa, prearâvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni.

(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni.)

      

  

Lupul şi…haiducul


   Până la cel de-al Doilea Război Mondial, ţăranii satelor de pe valea Moldovei mergeau la secerat, în campanile de recoltare a cerealelor păioase, pe moşiile boiereşti dinspre Prut. În Câmpia Jijiei, ne-a povestit Manole V. Pintilii, secerătorii miroslăveşteni au trăit şi unele evenimente demne de rememorat în clipele de răgaz.
   Spre exemplu, într-o vară, secerătorii noştri au fost martori la o tragedie. O ţărancă "unguroaică" (era dintr-un sat de ceangăi de la sud de Hanu Ancuţii) îşi adusese "la câmp" şi pruncul, căruia-i găsise un umbrar la marginea unui stufăriş din lunca Jijiei. Îndepărtarea secerătorilor de capătul lanului pe care-l secerau a fost însă împrejurarea prielnică pentru un lup aflat prin preajmă ca să sfâşie bietul copil. Bocetul nefericitei mame a răscolit în ziua aceea toată suflarea de pe moşia boierească.
   Altădată, ne povesteşte acelaşi M. Pintilii, lui Vasile Pintilii, tatăl povestitorului, întâmplarea i-a scos în cale acolo, "la câmp", un personaj notoriu din vremea aceea.
   Un bărbat străin de ceata secerătorilor, mărunţel de statură pentru renumele pe care-l avea, a intrat în vorbă cu ţăranul de la Miroslăveşti. L-a întrebat câte ceva despre locurile pe unde ar  putea fi întâlnit boierul moşiei, lăsând să se înţeleagă că ar avea cu el o treabă. Pintilii i-a spus ce ştia el despre asta şi l-a poftit să mănânce cu familia lui, căci străinul arăta "cam nehrănit", iar ei tocmai stăteau la masă. Bărbatul plecă însă grăbit, mulţumind pentru mărinimie ţăranului venetic.
   La câtva timp, secerătorii din Podişul Sucevei aflaseră că boierul fusese tâlhărit de haiducul Coroi. A doua sau a treia zi, boierul şi jandarmii îl căutau de zor pe un anume ţaran din Miroslăveşti, despre care aflaseră că ar fi "pus la cale", împreună cu haiducul, tâlhăria asupra sa.
     Asigurările consătenilor cu privire la buna-credinţă a lui Pintilii şi luciditatea anchetatorilor în faţa inocenţei ţăranului din Miroslăveşti l-au salvat pe secerător de consecinţele gravei acuzaţii.

La hanul lui Sturza


   Hanurile erau locuri de popas pentru drumeţi şi de taifas pentru localnici. Nu numai. Pentru Sadoveanu, spre exemplu, hanul era mai mult decât atât. Hanul era izvorul cel nesecat al istorisirilor populare, era locul în care puteai privi, ca-ntr-o oglindă, sufletul deschis al poporului. De-acolo, de la han, a luat el în plosca sa de drumeţ prefăcut apa cea vie pentru a resuscita basmul în copilul din el şi a ni-l reda apoi, cu tărâmuri, personaje şi isprăvi ale timpurilor mai îndepărtate sau mai apropiate nouă. De aceea, semnificaţia hanului în reflecţiile mele romantice a avut un oarecare ecou. Spre exemplu, m-am frământat mult ca să identific o urmă reală a hanului din “Nicoară Potcoavă” în care sătenii îl deplâng pe prea-bunul domn Ion Vodă, omorât barbar de turci, han pe care Sadoveanu îl amplasează în Miroslăveşti. Desigur, încercarea mea a eşuat. Hanul acela va fi fost tot Hanu Ancuţei, translatat de narator în baştina noastră.
   Urmele celor mai vechi hanuri din satele comunei noastre sunt legate de cele două hanuri din Miroslăveşti ale Sturzeştilor. Unul, părăsit şi dărâmat între cele două Razboaie Mondiale, şi-a păstrat beciul din piatră de râu până prin 1950. Se afla, aproximativ, în locul în care îşi are gospodăria Neculai Cojocaru, zis Mustăciosu’. Despre celălalt, mai vechi decât primul, am aflat câte ceva cu ajutorul amintirilor a doi bătrâni: Gheorghe Hogăşoaie şi Gheorghe Măricuţa. Ei spun că hanul ocupa o parte din pământul pe care e construită Biserica cea mare (nu-i spun “cea nouă” fiindcă în curând va căpăta şi ea atributul celei vechi, de “biserică seculară”). Gh. Măricuţa constată că “...şi acum se mai lasă pământul în curtea Bisericii, acolo unde a fost beciul hanului”
   În legătură cu acest han de demult al Sturzeştilor, Gheorghe Hogăşoaie, sătean cu memorie trainică, ştie o poveste de la înaintaşii săi.


                                                ***
   Pe vremea când hanul cel vechi al lui Sturza îşi primea muşterii, locuia în unul din satele “siameze” ale Miroslăveştiului de azi un bărbat cu numele Cobârlă (sau Cotobârlă), care, în mare taină, făcea parte dintr-o ceată de tâlhari sau poate de haiduci, dacă nu cumva chiar o şi conducea. Şi Cobârlă acesta puse la cale prădarea hanului lui Sturza, la ceas de noapte târzie.
   În noaptea în care tâlharii îşi făptuiau planul, aceştia, neaşteptat, au dat nas în nas cu hangiţa, care-l recunoscu îndată pe Cobârlă. Cum viaţa sau libertatea unor astfel de făptaşi cântărea mai mult decât viaţa unei biete hangiţe, hoţii au omorât-o şi au azvârlit-o în cuptorul încins al hanului, ca să şteargă dovada crimei.
   Până la urmă, tâlharii au fost prinşi şi dovediţi. Bineînţeles că şi Cobârlă, care, după ani lungi de ocnă, cică vreo douăzeci şi cinci, s-a reîntors în sat. Nu mai era însă în toate minţile, căci avea ce avea, în lipsa potrivnicilor din lumea sa, cu pomii din gradina gospodăriei. Cu aceştia se războia acum Cobârlă, oţărându-se la ei mai ales pentru îndăratnicia lor de a nu i se feri din cale. Iar copacilor mai strâmbi le poruncea să se îndrepte numaidecât. Altfel, aveau de-aface cu el, că doar a fost capetenie de hoţi…

Duhul vinovat al dragostei

Era prin aprilie, 1944, când bubuiturile surde ale proiectilelor de tun au început să zdruncine calmul relativ al satelor noastre. La Miroslăveşti erau deja amplasate unităţi militare, în aşteptarea confruntării de pe fracţiunea de linie Soci-Boureni a frontului din Moldova. Încă nu fusese dat ordinul de evacuare, iar spectrul morţii încă nu tulbura natura omenească. Chemarea dragostei primea sau nu răspunsul pereche, iar hora satului prilejuia încă întâlnirea destinelor pentru tinerimea aşezării moldave.

În gospodăria lui Neculai Albu, felcerul satului pentru necuvântătoare, fusese găzduit de ceva timp un sergent. Era comandantul unei grupe de ostaşi care asigura paza dealului de la răsărit, coasta cea încoronată de pădurea înţesată cu unităţi de artilerie, aflate în dispozitiv de luptă. Neculai Albu avea fete mari, între care Ileana strălucea de frumuseţe. Nici flăcăul venetic nu era mai prejos. Se vedea asta la horele satului, mai ales când, în hainele-i militare, prins în focoasa sârbă, bătea din pingele umăr la umăr cu flăcăii băştinaşi.

Deşi, până la venirea soldaţilor în sat, Ileana lu'Albu îi făcea ochi dulci lui Dumitru Ciocoiu, un consătean încă nechemat la oaste, fata nu mai prididea acum să-l soarbă din ochi pe dom'sergent. Băietanii mai hâtri au şi-nceput să slobozească aluzii în strigăturile lor din vâltoarea horei: “Bate talpa, don'sergent/ Cu Ileana chept-la-chept!”. Şi acestea nu-i cădeau bine deloc lui Dumitru. Aşa că între cei doi pretendenţi la farmecele Ilenei s-a născut, fără putere de stăpânire, o duşmănie de moarte.

Peste sat, firea încă palidă a primăverii mângâia pământul reavăn în lumina amiezilor. Nu dovedea însă să dăruiască şi destulă căldură pentru sămânţa de curând îngropată în brazdă. Abia ieşiţi din iarnă, sătenii îşi terminaseră lemnele de foc, ba chiar şi cioclejii cei rămaşi de pe urma vitelor şi a oilor, dacă le aveau. Sobele lor de gătit înghiţeau întruna mai tot ce ardea. Gospodarii cu mai puţină stare îşi aduceau vreascurile de la pădurea din coasta satului. Pentru câte o sarcină de găteje se-nţelegeau ei cumva cu paznicii boierului Sturza şi-o scoteau la capăt. Dar acum era oprelişte mare din partea sentinelelor sergentului cel ţanţoş. Dumitru lu' Ciocoiu însă nu prea era dus la Biserică. Familia lui avea multe guri de hrănit şi nu era de şuguit cu asta. Făcu ce făcu şi, păcălind soldatul de pază, intră în pădure încins de mai multe ori cu o funie ce avea să-i folosească drept legătură pentru snopul de crengi uscate.

Gârbovit de greutatea-i din spinare, la-ntoarcere, pe drumul cel scobit adânc de carele satului vechi, de la Silişte, Dumitru se trezi faţă-n faţă cu sergentul. Rivalul său, cu gând ascuns şi cu prilej de-nfăptuire acum, sub aţâţarea văpăii din sângele lui fierbinte, îndreaptă puşca spre hoţul de lemne. Duhul cel vinovat de dragoste oarbă nu putu fi stăpânit de flăcăul-ostaş. Mâinile sale erau prea încleştate pe unealta morţii, dincolo de puterea lui de stăpânire. Degeaba l-a prins de armă Dumitru, cu singura-i mână liberă. Că n-apucase a răsturna în lături hrana focului ce-avea să-i gătească merindele de praznic întru pomenire. Glonţul sergentului îi străpunse trupul şi scăldă în sânge braţul de vreascuri, peste care flăcăul căzu cu o adâncă nedumerire pe chip.

În timp ce în ograda părintească, sub privirile curioase şi speriate ale copiilor, corpul lui Dumitru era cercetat de doctorii aceia ciudaţi, cei care opereaza fără să fie nevoie de anestezie, sergentul se dădea de ceasul morţii să iasă basma curată din această tărăşenie.

Sătenii de azi, copiii de demult care se holbau speriaţi prin gardul de nuiele la trupul dezgolit de haine şi de viaţă al flăcăului răpus, nu ştiu dacă sergentul a fost învinovăţit de crimă sau dacă a scăpat sau nu de glonţul inamic, pe frontul din Răsărit ori pe cel din Apus. Dar ştiu sigur că Ileana lu' Neculai Albu a rămas singură pentru multă vreme. Până când, ca o proscrisă a locului, şi-a găsit ursita undeva, departe, într-un alt sat.


Când, în loc de cupă, trofeul era un caş cât roata carului


Vigoarea fizică a locuitorilor satelor noastre nu s-a manifestat doar în timpul muncii pamântului şi al războaielor cu invadatorii ţării. Dintr-un instinct ancestral, născut în lupta cu natura şi cu duşmanii, încă din negurile istoriei, oamenii au născocit sportul.

Nu avem informaţii despre asemenea manifestări premature ale consătenilor noştri de demult, dar nu e greu de acceptat faptul că luptele corporale demonstrative ale unor voinici miroslăveşteni, adunaţi în medeanele satului feudal, făceau deliciul gloatelor curioase şi incitante. Poate că mai târziu, pe aceleaşi maidane largi, ori pe păşunile folosite în devălmăşie de păstorii locali, cete de băieţi, în cămăşoaie lungi de cânepă, loveau cu măciuca mingea din păr de bou, după regulile consacrate de sportul nostru naţional, oina, exportat şi Lumii Noi de dincolo de ocean.

Manole V. Pintilii, un bătrân de peste 80 de ani, i-a povestit celui interesat de aceste preocupări recreative ale localnicilor că, între cele două Războaie Mondiale, când familia lui mergea vara, la seceriş, tocmai prin Câmpia Jijiei, se încingeau în zilele de sărbătoare întreceri la trântă între localnici şi secerătorii din Podişul Sucevei. Întrecerile erau "sponsorizate" de gazde, iar "miza" era, de regulă, un trofeu "în natură". Ringul luptei era de multe ori vreun tăpşan din preajma unei stâni, căci protagoniştii locali erau ciobani vânjoşi, cu oasele bine cimentate de calciul urdei dulci.

Într-o vară, unul din finaliştii unei asemeni întreceri spontane, un cioban uriaş, rămăsese, în toiul întrecerii, fără adversar. Tocmai treceau pe acolo, în drum spre casă, seceratorii din Miroslăveşti. Aflând de întâmplarea cu abandonul din finală, consătenii lui Vasile Pintilii îl îndeamnară pe el, cel care le probase cu alte ocazii dibăcia sa în această îndeletnicire, devenită deja în oraşe ramură sportivă, să-l suplinească pe finalistul care dăduse "bir cu fugiţii".

Deşi sleit de "trânta" cu snopii de grâu, Pintilii, un bărbat de vârstă mijlocie, scund dar bine legat, precum voievodul ce-şi doarme somnul de veci la Putna, nu se lăsă prea mult rugat, mai ales când văzu pe un ştergar de cînepă "trofeul". Acesta era un caş mare cât roata carului ce aştepta să fie ridicat deasupra capului de către campion. Deşi lupta dintre cei doi părea inegală, căci miroslăveşteanul era cu un cap mai scurt decât ciobanul de la câmpie, iar de câteva ori, în timpul întrecerii, fusese deja ridicat la jumatate de metru de pământ, Pintilii ţinea braţele încolăcite în jurul ciobanului, într-o strânsoare care tăia răsuflarea vlăjganului. Neputând scăpa de "lipitoarea" din valea Moldovei, decât răsturnându-se odată cu ea, ciobanul se roti de vreo trei ori cu adversarul ridicat în aer şi-şi dădu drumul la pământ cu tot cu el. Intenţia lui era să cadă deasupra şi să-l ţintuiască pe Pintilii pe spate, ca să-i zdruncine bojogii. N-a fost însă dupa pofta ciobanului de la câmp căci, în cădere, secerătorul de pe malul Moldovei îşi fixă un călcâi sub genunchiul ciobanului, ca punct de sprijin, şi se răsuci în aer cu tot cu el. Monturile degetelor mari ale mâinilor sale osoase intraseră adânc între două vertebre ale şirei spinării uriaşului, ceea ce-l ajută pe miroslăveştean să-l ţintuiască la pământ pe cel ce se aflase doar o clipă, în aer, deasupra sa.

În uralele consătenilor, Vasile Pintilii se ridică agale de pe trupul deşirat pe iarba uscată a islazului, presărata cu mărgelele negre ale oilor. Ca să poată băga în traistă profitul dibăciei sale, "campionul" a trebuit să taie din caş o felie mare şi s-o dea drept dijmă lui Ghiţă Stan, dragomanul care le găsea anual miroslăveştenilor front de lucru "la câmp".

Altădată, într-o împrejurare asemanătoare, trofeul competiţiei câştigate de acelaşi "sportiv" de pe meleagurile noastre a fost un sfert de sac cu pachete de ţigări, cumpărate prin chetă de către "spectatorii" meciului, de la o dugheană jidovească. Întâmplarea aceasta din urmă a fost popularizată în sat de Alecu Apreutesei, tovarăşul protagonistului, de demult plecat şi el dintre cei vii.

Fantasma soldatului neîntors de la război


Se zice că de la începutul existenţei umane şi până în prezent au trăit vreo 81 de miliarde de oameni. Dacă am scădea cele şase miliarde şi ceva, cât numără populaţia Lumii în prezent, ar rezulta că au murit până acum vreo 75 de miliarde de semeni. Câţi dintre aceştia au murit de moartea aceea naprasnică, pe care, într-un fel, cei dispăruţi şi-au asumat-o? Mă refer la cei morţi în războaie... Întrebarea, desigur, e retorică, dar ea duce către o presupunere: războaiele omenirii au întipărit pentru veşnicie în fiinţa umană instinctul fricii de acest gen de moarte. De aceea, dintotdeauna, printre ostaşii plecaţi la luptă, unii dezertează. Şi-ar fi fost mult mai mulţi aceştia dacă fricii de moarte în luptă nu i s-ar fi opus frica de moarte în faţa plutonului de execuţie, alcătuit din propriii camarazi.


Din segmentul monografic dedicat războiului pe meleagurile mirosloveştene, rezultă că sătenii noştri au fost şi ei martori la asemenea gen de accident, intrinsec războiului.

Unul din sătenii noştri, povestesc cu oarece nehotărâre bătrânii satului, trecut binişor de vârsta cătăniei, a fost mobilizat şi el prin '41. Cel chemat la oaste, Gheorghe V , odată ieşit pe poartă, avea mică nădejde să-şi mai poată strânge în braţe cei trei prunci şi nevasta.

Prin stepele Răsăritului, unde nimeri cu unitatea sa, moartea învelea pământul cu o cergă necuprinsă de trupuri ostăşeşti. În faţa iadului arătat lor pe Pământ, destui nefericiţi cărora încă nu le venise clipa, rămaşi fără comandanţi sau scăpaţi de sub autoritatea lor, îşi pierdură demnitatea de soldaţi şi încercau să caute scăpare chiar şi în gaură de şarpe. Printre ei, şi miroslăveşteanul nostru. Câţiva dintre aceşti fugari care sperau doar să amâne moartea cu vreo câteva zile, câteva săptămâni, se îndreptau înapoi, spre vest, fără prea multă lămurire asupra locului unde voiau s-ajungă.

Se zice că în pribegia lor, aceşti rătaciţi, pândiţi acum de moarte nedemnă, întâlneau adesea tabere de ţigani-căldărari. Oamenii aceştia ai trecutului trăiau după regulile neamului lor nomad, iar autorităţile nu le impuneau legile locului prin care colindau. Aşa îi încolţi în minte lui Gheorghe V să-şi afle prin ei scăpare de plutonul de execuţie. A găsit bunăvoinţă la bulibaşă, dar cu înţelegere sub jurământ de moarte. Căldărarii ştiau că-şi pun şi ei viaţa în primejdie dacă se va afla că au tăinuit un dezertor. Aşa că românul, neavând de ales, a jurat să se lase asimilat de nomazi şi să trăiască în legea lor pentru tot restul vieţii.

Corturarii aceştia vor fi zăbovit mult prin stepele Buceacului, până ce au au trecut Prutul. Poate mânaţi de dorul ascuns al românului, şatra s-a aciuat de la un timp prin părţile Neamţului, nu prea departe de meleagurile noastre.

În sat, după încheierea războiului şi întoarcerea din refugiu, oamenii aşteptau cu sufletul la gură supravieţuitorii ori scrisorile autorităţilor cu privire la soarta celor care nu mai veneau. Mulţi au trbuit să-şi jelească morţii, sau să-şi hrănească speranţa că dispărutul va apărea cândva, ca o nălucă ce avea să tulbure uliţele satului. Cu unii s-a întâmplat aşa, cu unii nu. Casa lui Gheorghe V a rămas petru totdeauna bântuită de fantasma oşteanului neîntors.

Dar dacă te ei după gura lumii, peste ani, din când în când, pe uliţa satului în care-şi avea gospodărie miroslăveşteanul de demult dispărut, un bătrân căldărar, singur şi tăcut, purtând, doar ca pretext, vreun cazan sau vreun ceaun în spinare, zăbovea prin preajma unei case anume şi arunca priviri ascunse şi înceţoşate de lacrimi, amare în loc de sărate, peste gardul acelei gospodării. Altădată, doi căldărari mai tineri, în timp ce reparau stricăciunile metalice ale localnicilor, puneau întrebări ciudate despre familia lui Gheorghe V. Destui clienţi ai acestor întreprinzători ambulanţi îşi dădeau ghionturi ascunse pe seama faptului că unul dintre făurari era leit mezinul din sat al ostaşului neîntors din război.

Fiii celui dispărut, gospodari vrednici pe la casele lor, n-au putut sta cu mâinile-n sân, după toate aceste şoapte care îi ocoleau. I-au descusut pe câtiva căldărari din preajma celor care păstrau taina şi, astfel, au aflat identitatea celor doi făurari ambulanţi şi locul în care s-au împământenit ai lor.

Ajunşi într-un sat de lângă Roznov, la vatra statornică a nomazilor veniţi dinspre părţile Nistrului, cei doi fraţi miroslăveşteni găsiră acolo un bătrân căldărar care-şi pierduse demult graiul. Ori, poate, se prefăcea că i s-a întâmplat asta, ca, asfel, pentru fiii si nepoţii lui din Miroslăveşti, el să rămână mereu soldatul Gheorghe V, cel dispărut în război.
(Conţinute în "Monografia comunei Mirosloveşti - Despre oameni şi locuri", 2004, ed. I, 2009, ed. a II-a, Ed. Emia, Deva)