De “Sfântul Vasile cel Mare”, în prima zi a anului în care abia am intrat, am urmărit, la TV. “Trinitas”, Cuvântarea Părintelui Patriarh, în contextul Serviciului Liturgic de la Catedrala Patriarhală. Evenimentul acesta, constat, a fost un nou prilej de a-mi reactiva un ungher al modestei mele memorii.
Întâmplarea, sau poate că nu – mai sigur că nu – , a făcut ca una din cele două fiice ale mele, cea mare, să se căsătoreasca cu un …meteorolog. Şi cum profesia ei, legată de supravegherea radioactivităţii mediului, se desfăşoară într-o anume legătură cu meteorologia, iată-mi această parte a familiei mele lărgite stabilizată, pe termen lung, sus, pe munte, “vecină cu Dumnezeu”.
Sintagma aceasta care apropie, stilistic, muntele de Creator e titlul unui reportaj tv., făcut la Staţia meteo de pe vârful Toaca, din Munţii Ceahlău. Desigur, reporterii audiovizualului nu puteau ignora, în intenţia lor de a prezenta ineditul vieţii în izolare spaţială şi socială, asocierea celor două tipuri de trăiri “pe înălţimi”. Una strict profesională şi una nu atât legată de altitudinea geografică, cât, mai ales, de înălţimea spirituală, duhovnicească.
Acolo sus, pe platoul alpin al Masivului Ceahlău, încă din timpuri imemoriale, monahii cei rugători pentru omenirea pierdută în lumeasca ei vieţuire şi-au întocmit modest lăcaş de rugăciune. Spre sfârşitul anilor ’90 – care încheiau pe cel de-al doilea mileniu de la Naşterea Domnului, întru Mântuirea omenirii –, sub auspiciile Părintelui Mitropolit Daniel, azi Preafericitul Patriarh, se înălţa Biserica de lemn a schitul cu hramul “Schimbarea la Faţă”, lăcaş de închinăciune metamorfozat acum într-o bine-rânduită Mănăstire. Atunci, în faza de construcţie, o parte din cheresteaua necesară osârdiei înfăptuitorilor era depozitată mai jos, la vreo două ore de mers pe potecile întortocheate ale muntelui. Mai sus de acest loc, numit “Stănile”, nu mai era cale pentru vreun mijloc de transport. Şi cum altfel s-ar fi întrupat ofranda adusă Domnului, dacă n-ar fi pus necesarul lor umăr şi pelerinii! Cei care, încă de la sfinţirea locului, întru sporul împlinirii, veneau să se-nchine în capela cea provizoriu încropită.
În perioada aceea s-a întâmplat – şi iar mă îndoiesc de prezenţa aleatoriului – să urc, împreună cu fratele meu, Ioan, într-o vizită familială (cu valenţe alpiniste) la Staţia meteo. În locul devenit depozit de cherestea pentru Biserica de lemn a schitului, ne oprirăm să alegem şi noi, după puterile noastre, o scândură-două şi să împlinim o faptă, măcar cât o nucă, de vrednicie creştină. În acel moment constatarăm că nu suntem singuri în respectivul loc şi în acest chip de întreprindere, că odată cu noi săvârşea asta şi un grup de persoane străine (după limba pe care o rosteau). Şi că acest grup inedit îl avea drept îndrumător şi, implicit, translator chiar pe Părintele Mitropolit. Fiindcă aveam toţi acelaşi itinerar, am urcat, spre binecuvântarea noastră (a celor doi fraţi), împreună, ca un grup compact. Înalt Preasfinţia Sa ducea în braţe un pachet de şindrilă, precum făceau şi cei câţiva monahi însoţitori, iar majoritatea persoanelor străine, câte o scândură. Străinii, bărbaţi foarte tineri, veniseră într-o misiune contextualizată mişcării ecumenice, despre al cărei promotor se ştia deja că este Înaltul Ierarh, în compania căruia, privilegiaţi, ne aflam.
În drumul nostru – anevoios trupului, dar binefăcător spiritului –, Părintele Daniel şi-a întrerupt de câteva ori conversaţia sa cu interlocutorii de limbă franceză şi ne-a explicat că oaspeţii săi sunt (după limbă, firesc, noi îi consideram francezi) din Elveţia. “O ţară mică, cam cât Oltenia noastră…”, încercă Înalt Preasfinţia Sa, binevoitor, să ne găsească o reprezentare spaţială. Şi aici, fratele meu, profesor de geografie, cu timiditate, îndrăzneşte să ofere generosului interlocutor cifre exacte. Nu ştiam atunci că săvârşeam o inoportunitate, căci Părintele Mitropolit cunoştea temeinic Elveţia, fiind într-o vreme lector şi profesor asociat la universităţi teologice din această ţară. Ceea ce înseamnă că-i erau cunoscute şi cifrele “geografice”, negrăitoare însă pentru demersul său ocazional ce-i avea ca receptori pe nişte condrumeţi necunoscuţi.
Pe traseu, în acest context ce-mi aprinsese în inimă o luminiţă misterioasă, am admirat câteva delicate flori de colţ, prilej pentru Părintele Daniel să le denumească, pentru noi doi, în "versiunea" elveţiană a limbii franceze şi să ne traducă în româneşte, vizibil sensibilizat de corespondentul metaforic din limba română, anume, “albul nobil”.
Întâistătătorul de astăzi al Bisericii noastre, Părintele Mitropolit de atunci, prin puritatea materiei veşmântului său, simbol profund grăitor al rangului ecleziastic, îmi întreţine perpetuu impulsul de a asocia imaginea Preafericirii Sale cu acea dumnezeiască creaţie a munţilor, cu floarea de colţ, cu…”albul nobil”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu