Un segment dedicat mai tânărului meu coleg, lui Răzvan, o persoană sensibilă la sensurile cele adânci ale fiinţării - un poet. Unul care îşi face ucenicia, în această ipostază, într-un anonimat nemeritat...

În mreaja muzelor

(sau...Ispitele fiicelor lui Zeus)    

     Un dascăl aflat în pragul pensiei observă (târziu), în contextul relaţiilor sale colegiale, încă o excepţie de la o anume regulă. Remarca lui întârziată îl are ca subiect pe tânărul profesor de fizică Mihai-Răzvan Nechita de la Şcoala de Arte şi Meserii Mirosloveşti, Judeţul Iaşi.

    Există  prejudecata consolidată că o persoană care face aplicaţii pe un domeniu al ştiinţelor exacte  îşi mărgineşte doar la acesta sfera exerciţiului său intelectual. Cu alte cuvinte, îşi pierde reflexul romantic, dacă l-a avut. Profesorul de fizică, însă, l-a contrariat categoric pe colegul cel vârstnic, bântuit de rutina prejudecăţilor. Căci, mai tânărul coleg i-a făcut dovada unei sârguincioase aplecări spre istorie, literatură, spre miracolul numit generic Natura (prin arta fotografică şi desen)  – altfel spus, spre cele sensibile ale vieţii. Una dintre aceste laturi ale personalităţii sale a putut fi observată de către iscoditorul său coleg când, deconectat de la plictisul  şedinţelor uzuale ale colectivului didactic, profesorul de fizică creiona, adânc interiorizat,  forme complicate ce n-aveau elemente comune cu geometria precisă, impusă de legile fizicii. Multe dintre acestea erau simboluri preluate din natură şi trecute prin filtrul interpretării proprii.

      Dacă spre unele domenii aşa-zis umaniste fizicianul nostru local se manifestă uşor investigativ, contemplativ, desenului şi fotografiei le dedică pasionate exerciţii aplicative. Ba, şi…poeziei. Şi o face într-o discreţie ce-i subliniază una din frumoasele sale trăsături de caracter: modestia (vezi recurgerea la pseudonim - Miroslav Lăzosky). Uneori, însoţit doar de aparatul de fotografiat, în intimitatea pe care o asigură sufletului sensibil singuratatea, cercetează miracolul Creaţiei, în al cărei ambient mulţi dintre noi, adesea inconstienţi de raportul nostru cu ea, ne consumăm viaţa. Alteori, în creion negru, ori cu unealta aceasta demonică a epocii postmoderne – computerul –,  dascălul de fizică, mult mai familiarizat cu tehnica decât poetul, declanşează mai întâi un element grafic, de regulă o linie. Apoi, cu o imaginaţie care, desigur, depăşeşte condiţia înzestrării comune, obţine forme tematice  pe care oricine le priveşte atent le atribuie, dacă nu domeniului artistic, măcar zonei proxime acestuia.

   Categoric, cel aflat aici în postura descoperitorului intuieşte în natura interioară a tânărului profesor de fizică de la Mirosloveşti prezenţa genei răspunzătoare de vulnerabilitate la…ispitele fiicelor lui Zeus. (Gheorghe Pârlea, Glasul satului nr.3/2010) 

Cine sunt?

           ( Miroslav Lăzosky)

Aici, ca niciunde,                                      

timpul se prelinge în spaţiu

şi se ascunde

sub un lanţ de secunde,

milioane de aştri

se nasc în imagini rotunde,

crepusculi şi unde.

Ce noapte frumoasă

sub meninge-mi pătrunde!

Nori negri de lacrimi

îmi zgârie cerul retinei spre sud

şi-l ascunde,

amintirea străbunilor mei

începe să mă inunde

dinspre oriunde

înspre niciunde...

Într-un mănunchi de secunde

nu mai ştiu cine sunt şi de unde,

spaţiul acesta nu-mi poate răspunde,

timpul se sparge în zile fecunde.

Cine sunt şi de unde...?

Omul în lumină nu se poate ascunde,

Noaptea trist sub meninge pătrunde

Aici şi oriunde.

Oare tu eşti de vină?

                    (Mihai-Răzvan Nechita)

Suspină timpul, e frig,

vânturi tomnatice-n faţă se-nfig,

frunzele palide zac în agonie,

e toamna târzie...

De ce-ţi spun eu ţie?

S-a pogorât frigul peste noi,

drumuri murdare zac în noroi...

Cerul plumburiu e greu şi opac,

păsări zgribulite plâng în copac,

e toamnă şi zac...

Cuvintele-ţi plac?

E toamnă târzie,

cuvântu-mi suspină,

frunzele-n vie

bolnave se-nchină;

e toamnă divină...

Oare tu eşti de vină?

Răsari

(Mihai Razvan-Nechita)

Îmi curge absent timpul spre tine,
Răsari peste amurgul meu ireal şi discret,
Sub pleoape doar imaginea ta se reţine
Când eu mă retrag abătut din concret.


Şi-n umbra-nserării îmi ard disperarea
Lăsându-mi în urmă un tainic dezastru,
Trimit peste tine şi toamna, şi marea,
Şi lacrima ce-mi cade din timpul albastru.


Trimit înspre tine şi timpul uitării,
Te-am exilat departe în crudul amurg,
Dar tot mai des în secunda-nserării
Răsari luminând durerosul meu burg.