Cronica unor evenimente locale care istoricizează ruralul

Poetul Nicolae Dabija la Mirosloveşti

Prietenul şi consăteanul nostru de Onoare conf. univ. dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău ni l-a adus la Mirosloveşti în seara zilei de 29 septembrie 2009 pe marele poet şi patriot basarabean Nicolae Dabija. Ni-l promisese pentru 12 iulie, la Sărbătoarea satului, dar atunci şi-l revendicase (cu prioritate, evident) Ana Blandiana la o manifestare cultural- civică pe care cunoscuta poetă o patrona. Acum, un prilej fericit pentru noi, poetul se afla în drum spre un alt eveniment cultural de anvergură, de la Sighetul Marmaţiei, unde musafirul nostru special urma să primească Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie. Tenacele Vasile Şoimaru a reuşit să-i croiască celebrului său prieten drumul asfel încât itinerarul călătoriei cu început la Chişinău să fie musai via Mirosloveşti.


Grupul de dascăli mirosloveşteni, împreună cu reprezentanţi ai elevilor, primarul şi consilierii locali l-am întâmpinat pe poet la Primărie, într-o formaţie ad-hoc, înjghebată sub constrângerea timpului scurt dintre anunţarea evenimentului şi consumarea lui.


În ce mă priveşte, citind sporadic rubrica sa permanentă “La est de vest” din Literatura şi arta şi eseurile lui Vlad Pohilă din BiblioPolis, multe dedicate personalităţilor demne de pana eseistului, mi-a fost suficient ca să-l percep pe Nicolae Dabija ca pe un intelectual remarcabil, ca pe purtătorul de stindard al patrioţilor basarabeni, mai ales după moartea poetului Grigore Vieru. Desigur, mulţi ştiau asta mai devreme şi mai profund decât mine, dascălul de şcoală primară din satul de pe Valea Moldovei, aproape de uitatele urme ale voievozilor descălecători,veniţi din Maramureşul spre care acum călătorea poetul.


Mai emoţionat decât toţi cei de faţă, în contextul acestui moment istoric pentru comunitatea noastră, n-am îndrăznit să ies în întâmpinarea distinsului musafir. Universitarul Vasile Şoimaru mă “prezentase”(în lipsă) poetului ca pe un “cărturar local” – a confirmat-o celor de faţă chiar poetul, spre marea mea jenă pentru metafora la care prietenul meu mai vechi recursese, cu referire la mine. Faptul că-mi apăruseră câteva demersuri publicistice cu tematică culturală şi că am participat alături de prietenii noştri basarabeni cu modeste eseuri la prezentările lor de carte, ori la comemorările dedicate lui Mihail Sadoveanu, mi-a atras din partea lui Vasile Şoimaru, om cu umor, porecle cu nuanţă intelectuală, care exced statutul celui vizat să le poarte, în numele prieteniei onorante cu autorul etichetelor glumeţe.


Evident că, deşi încerc o oarecare păsuire faţă de cel care mă tachinează pentru măruntele mele preocupări culturale, port cu disconfort aceste etichete. Povara asta mă apăsa mai ales în împrejurarea în care trebuia să mă cunoască “pe viu” maestrul de la Chişinău. I-am ieşit totuşi în cale, timorat şi surprins de bonomia poetului, felul comun de a se purta cu anodinii săteni care îi ieşiserăm în drum, la coborârea sa din maşina doctorului Vasile Şoimaru. Mi-am reglat spontan surprinderea cu privire la statura sa relativ scundă, printr-o comparaţie, venită automat de undeva din subconştient, cu vrednicul Voievod ce-şi are sălaşul de veci la Putna. Aşa trebuie să fi fost clădit şi bravul Ştefan, mi-am zis, şi, desigur, mi-am sfârşit eu gândul, Nicolae Dabija ar putea mânui cu vlagă sabia falnicului Domn al Moldovei. De fapt, o şi face. Cu un altfel de sabie însă: Cuvântul.


În sala Consiliului Local, unde poetul s-a adresat dascălilor şi consilierilor, în prima etapă a întâlnirii noastre, m-am sfiit să-i stau în preajmă. Un coleg mai autoritar aproape că m-a împins în vecinatatea omului de cultură, la masa ovală a consilierilor, element de mobilier care acum servea o cauză enorm mai nobilă şi care, iată, căpăta (conjunctural) şi patina istoriei.


Pe fundalul încăperii se derula un filmuleţ de prezentare a comunei, lucru remarcat de poet şi folosit ca suport romantic pentru cuvântul său către gazde. Ne-a vorbit despre Basarabia şi condiţia românului din această provincie românească sacrificată de istorie. Între intervenţiile celor doi distinşi însoţitori ai săi, unul menţionat, iar celălalt fermecătorul naist basarabean Vasile Iovu, îşi nota câte ceva, cu o economie explicabilă, într-un carneţel minuscul, cu file îngălbenite fie de trecerea timpului, fie de calitea modestă a materiei prime din care a rezultat acest element de recuzită a poetului. Însemnările acestea erau, probabil, suport pentru interpunerile sale în dialogul liber care a urmat în sat şi la Hanu Ancuţei, locul făcut celebru de Sadoveanu, aflat în vecinatatea comunei noastre, comună care include şi Verşenii copilăriei Ceahlaului literaturii române. Aici, la Han, unde oaspeţii noştri din stânga Prutului au făcut popasul de peste noapte şi unde câţiva dintre noi i-am însoţit la o cină romantică, patronată de spiritul părintelui literar al locului, “salvatorul limbii române în Basarabia sovietizată” (precizarea aparţine poetului-oaspete), Nicolae Dabija a continuat să ni se dezvăluie în profunzimea şi frumuseţea staturii sale spirituale.


Cultura vorbitorului şi harul poetic, într-o îngemănare inseparabilă, au tăiat respiraţia auditoriului. Ne-a citit şi recitat în două rânduri din poeziile sale, o dată nouă, adulţilor, apoi elevilor, în contextul întâlnirii cu aceştia în Căminul Cultural. Mai ascultasem versuri din gura creatorilor, cu intonaţia aceea monotonă, inflexibilă, care, probabil, e o cutumă a breslei. Poetul Nicolae Dabija ni le-a citit (sau recitat) cu totul altfel: trăit, cu instrumentele unui actor autentic…Şi, mai ales, fără pic de rezervă discriminatorie, dat fiind statutul cultural modest al celor de faţă.


Profesorul local de istorie, realizând că se află, categoric, în faţa unui reper, în materie, şi-a dezvăluit nedumeririle sale în legătură cu aleatoriul care bântuie în manualele de Istoria românilor din şcolile din dreapta Prutului. Poetul a reacţionat cu patetismul celui afectat adânc de sacrilegiul de a lăsa prezentarea istoriei neamului pe seama diletanţilor, a falsificatorilor. S-a arătat revoltat împotriva celor care au scos legendele din cartea de istorie, argumentând că avem nevoie de legendele care clădesc şi nu de cele care dărâmă (făcând aluzie, spre exemplu, la cele care lovesc în statura europeană şi sacrosanctă a lui Ştefan cel Mare).


Am descoperit în poet şi creştinul cuminte, fără accese de habotnicie, atunci când ne-a dezvăluit, în context, două din revelaţiile sale: efectul liniştitor al Psalmilor lui David asupra stării sale sufleteşti de după moartea tatălui şi premoniţia unui vis, care a făcut ca masiva icoană de deasupra căpătâiului fiicei sale să refuze rolul nefast de ghilotină, copilul fiind trezit din somn în miez de noapte, puţin înainte de ruperea agăţătoarei icoanei.


Ne-am despărţit de poet târziu, după miezul nopţii, îmbrăţişându-ne ca între vechi prieteni, confirmându-ni-se astfel generozitatea celui aflat în inimile noastre încă înainte de a-l cunoaşte în trup şi suflet.


Pentru cele două ipostaze ale întâlnirii noastre cu Poetul şi Patriotul de la Chişinău, cea dinainte de întâlnire şi cea de după întâlnire, îi suntem recunoscători intermediarului acestui privilegiu puţin meritat, vechiului nostru prieten (vechi într-ale prieteniei), dr. Vasile Şoimaru.


Pe Poet îl asigurăm de adânca recunoştinţă pentru onoarea de a nu ne fi ignorat şi de admiraţia noastră (mai mult intuitivă şi mai puţin clădită pe opera celui care scrie mai mult decât putem noi citi) pentru ceea ce face în toate ale sale, pentru ceea ce face La Est de Vest în slujba Neamului.


Si încă ceva: după ce l-am întâlnit pe Poetul de la Chişinău, dorul, dorul în general, a început să capete şi pentru noi, cei din Mirosloveşti, o dimensiune nouă, cea care răzbate din “…Doru-mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră”.


P. S. Reproduc – cu mândrie că pana Poetului a mângâiat, într-o adiere, şi numele baştinei noastre – cuvintele autorului din Cartea de Onoare a satului: “De vii o dată la Mirosloveşti,/la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti,/că e cu tine toată România”.

Gheorghe Pârlea (Publicat în Literatura şi arta şi în BiblioPolis, Chisinău, 2010) 

Al doilea popas al scriitorului Nicolae Dabija la Mirosloveşti

                  

Într-o după-amiază de început de iunie a anului abia trecut, dl. conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, prietenul nostru de la Chişinău, cetăţean de onoare al comunei noastre, ne anunţa la telefon că va fi în trecere, în urmatoarea seară, pe la Mirosloveşti. Surprinzător, cum a mai făcut-o de atâtea ori. Şi, surpriză şi mai mare, va veni împreună cu cineva foarte important şi drag nouă: cu Dl. Nicolae Dabija. Urma să se întâmple asta a doua oară. Tresar, amestecând în starea mea sufletească (îndeplineam rolul de intermediar al evenimentului) cele două ingrediente care îmi sunt proprii: grija de a onora cum se cuvine oaspeţii şi temerea că n-o să fim vrednici de o asemenea întreprindere. Mai ales în cazul distinsului Cărturar, pentru care, oricât de adâncă e stima noastră, ştim bine că n-o să găsim nicicum corspondent în punerea în fapt vizibil a acestei stări interioare.

  

 În sfârşit, evenimentul are loc. Ne întâmpinăm oaspeţii câţiva dintre cei animaţi de această bucurie şi onoare, adică primarul Ionuţ Gospodaru,  profesorii Ioan Pârlea şi Ioan Leleu, câţiva consilieri şi, se subînţelege, semnatarul acestor cuvinte cu referire la eveniment.

Între musafiri se afla D-na Nina Vartic şi fiul dânsei, tânărul Ioan, care deja ne era aproape familiar de la vizita anterioară, când venise să ne ofere cartea tatălui său, “Codul de la Voroneţ”. Dl. Nicolae Dabija era însoţit de fiul său, folosit -  ocazional şi, evident, în contrast cu statutul său socio-profesional -  pe post de şofer. Dl Dabija era pornit la drum lung, căci de la Diaconeşti, spre care se îndrepta expres, trebuia să ajungă la Galaţi, unde i se pregătise lansarea romanului “Tema pentru acasă”.  

Oaspeţii basarabeni intenţionau să rămână o noapte la noi, apoi să-şi continue drumul dimineaţă. În itinerarul dumnealor aveau mai multe obiective, primul fiind ceremonia de omagiere a regretatului scriitor Andrei Vartic, la M-rea Diaconeşti din judeţul Bacău, eveniment la care am fost invitaţi şi noi. O onoare la care am achiesat fără tăgadă.

Dar până dimineaţă mai era mult şi noi, oamenii locului, ne-am bucurat cu îndestulare de cinstea celor ce ne vizitau. Am zăbovit o vreme la Primărie, unde Dl. Dabija ne-a dăruit, cu autograf, recentul său roman, “Tema pentru acasa”, şi ne-a vorbit în contextul multor aspecte asupra cărora noi, timizi şi stângaci, ne exprimam interesul. Ne-a răsfăţat cu darul averii sale intelectuale, într-o notă camaraderească, de parcă avea în faţă nişte cunoscuţi de demult ai săi. Şi, generos, ignora cu subtilitate  faptul că lădiţele în care turna din sipetul zestrei sale erau aproape goale şi croite cu oarece strâmbătăţi.

Între timp, dl. Vasile Şoimaru, monografistul “Neamului Şoimăreştilor” a dat fuga, aproape pe-ntuneric, la fosta moşie a străbunilor săi. Era musai să vadă dacă i s-au prins stejăreii aduşi din stânga Prutului, din radăcinile stejarului de la Străşeni, şi plantaţi cu mâna lui (şi ajutorul nostru) în locul stejarului secular de la Mirosloveşti, cel abia doborât de furtună.

La întoarcerea D-lui Vasile, am purces cu toţii în satul Soci, ca să le arătăm musafirilor Biserica monumentală ridicată în acest sat al comunei noastre chiar în timpul comunismului, expresie a credinţei şi a tenacităţii credincioşilor în a înfrunta ateismul regimului. Ne-a întâmpinat părintele-paroh Romică Siminciuc, cel care a desăvârşit în perioada postcomunistă această opera închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Dl. Vasile Şoimaru a adus Bisericii, spre încântarea părintelui, o icoană-tapiserie, reprezentându-l pe Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cu puţin timp în urmă dăruise şi Bisericii din Mirosloveşti o icoană de aceeaşi natură artizanală, reprezentându-i pe Fecioara Maria şi Pruncul.

Respectând rânduielile Postului Sfântului Petru, în care ne aflam, părintele Siminciuc a oferit musafirilor colăcei proaspeţi şi primele cireşe pârguite în sat. Sub auspiciile sale de volubil propăvăduitor al Cuvântului Dintâi, au fost declanşate comentarii “strategice”, anume pentru a beneficia de arbitrajul Cărturarului cel ştiut ca fiind apropiat de Dumnezeu. În context, Dl Dabija adăuga tuşe proeminente acestui tablou de familie spirituală pe care eu îl admiram din afara lui, deşi făceam parte, secundară, din el. Cu acest prilej am remarcat competenţele religioase ale scriitorului de la Chişinău  şi  vocaţia sa preluate, ca pe o zestre de familie, de la înaintaşii săi, slujitori ai Bisericii, între ei – cu har şi jertfă – unchiul său, arhimandritul. Ne-a vorbit, sumar, de colecţia sa de icoane vechi, în contextul mirării noastre că a descoperit în Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pe care a sărutat-o cu evlavie, reproducerea desăvârşită a Icoanei omonime de la M-rea Neamţului. Atunci a adus vorba, vădit emoţionat, încărcându-ne şi pe noi de starea sa interioară, de întâmplarea revelatoare de a fi martor la lăcrimarea unei icoane făcătoare de minuni.

Aflându-ne în proximitatea unui loc cu încărcătură romantică, Hanul Răzeşului, dl. Viorel Ene, întreprinzător păşcănean în domeniul învăţământului privat (şi un activ promotor al legăturilor frăţeşti între românii din dreapta şi din stânga Prutului), a dorit să ni se alăture în a saluta prezenţa D-lui Dabija în zonă, oferindu-le distinşilor prieteni basarabeni şi însoţitorilor locali ai acestora cina la amintitul loc de popas. Numai bun prilejul pentru dl. Ioan Asaftei, patronul locaţiei, de a ne oferi tuturor romanul istoric ”Hanul Răzeşilor” al scriitorului Ion Muscalu, autor apreciat în mod expres de către poetul-prozator, ca fiind cel mai reprezentativ narator din literatura cu tematică istorică, considerându-l ca pe un discipol al lui Sadoveanu.

Şi, aici, la Han, sau mai ales aici, vorbele, expresia gândului, au dat năvală, parcă anume spre a-l invita pe dl Dabija să conducă demersul ad-hoc. Dl Vasile Şoimaru devenise oarecum absent, cu o motivaţie demnă de renumele său de veşnic călător prin românimea “din jurul României”: abia sosise din Kazahstan, dintr-o călătorie peste măsură de obositoare, cu escală între două avioane. N-a putut însă rezista tentaţiei de a ne povesti –  pe scurt şi cu umor, cum îi e obiceiul – în ce fel a descoperit o familie de români băştinaşi la Alma-Ata. În urma, sau în faţa lui (!), ne zice, un bărbat şi o femeie comentau de zor pe o temă, probabil casnică, într-un limbaj care-i incitase atenţia chişinăuianului iscoditor. Nu-i era prea clar în ce limbă vorbeau, dar aceştia presărau repetat, în dialogul lor, o invocaţie cu vorbe de-a dreptul pe limba drumeţului din umbră: “…dacă dă…Allah!”. Şi uite-aşa dădu doctorul Vasile Şoimaru peste fraţi de neam la poalele Caucazului, români care, deşi înlocuiseră numele de Dumnezeu cu cel de Allah, n-au uitat de invocarea romanească a Celui-de-Sus în orice întreprindere omenească.

Şi după ce timpul ne-a râs în nas pentru neîndemânarea noastră în a-l struni, cu toate că fiecare dintre noi posedam căte un instrument modern de măsură, ataşat telefonului mobil, aflarăm că la Hanul Răzeşilor erau ocupate deja toate camerele. Tocmai atunci s-au găsit să se afle în trecere nişte excursionişti, care ne-o luaseră înainte. Cum celuilalt loc de popas, din vecinatatea imediată (Hanu Ancuţei), concurat sever de cel deja menţionat, i-am găsit uşile închise, întâmplarea ne-a creat prilej de a scrie istorie la Mirosloveşti: anume, Poetul, academicianul de Onoare al Academiei Romane, tribunul basarabean cu a cărui osârdie sperăm să se reînfăptuiască Unirea, s-a odihnit peste noapte în gospodaria primarului noastru, noi, găzduindu-i, cu bucurie, pe ceilalţi dragi prieteni basarabeni.

Dar despre ce odihnă poate fi vorba, căci, aproape cu noaptea-n cap, dimineaţă, am pornit-o spre locul de pioasă pomenire a mult-regretatului intelectual şi patriot Andrei Vartic. Distinsul grup basarabean trebuia să ajungă la timp la M-rea Diaconeşti, cel puţin odată cu intelectualii bacăuani care tipăriseră, postum, “Pendulul de la miezul-nopţii” al celui pe care urma să-l omagiem.

 La plecarea din Mirosloveşti, noi, localnicii care urmam să-i însoţim pe oaspeţii de la Chişinău, a trebuit să trecem printr-o mare încercare “psihologică”: unul dintre noi trebuia să urce în maşina D-lui Dabija. Desigur, un anonim dascăl de şcoală rurală are bunul simţ să realizeze că el nu e deloc o soluţie pentru compania unui erudit. Şi, Carturarul a ales ca dezamăgirea sa – nemărturisită –, la sfârşitul celor trei ore de drum, să poarte numele meu. Onoarea mea de a-l însoţi pe Dl Dabija, într-un context atât de special, mi-a cerut şi mie tribut, deşi Poetul a fost generos, tolerându-mi ezitările, stângăciile. Spre exemplu, inhibat de inedita mea postură, am încurcat asocierea corectă a localităţii Tescani  cu personalitatea  lui George Enescu, implicând, în confuzie, Păltinişul lui Noica. Din lectura mea superficială a rămas ideea că şi la Tescani a vieţuit temporar un cărturar exilat; acesta era însă Andrei Pleşu, un discipol al filozofului de la Păltiniş. Iar în privinţa Bătăliei de la Războieni eu am invocat efectivele militare per ansamblul expediţiei, prilej ca Dl Dabija să mă completeze cu detaliile corespunzatoare pentru deznodământul de la Valea-Albă. În sfârşit, Dumnezeu mi-e martor că eu am pus mai presus grija pentru confortul intelectual al Cărturarului chişinăuian decât mărunta mea vanitate. Că efectul nu a fost cel scontat e, categoric, neîmplitirea previzibilă pe care mi-o asum, e suferinţa mea, mărturisită acum, ca să ma pot elibera de ea.

Ajunşi între colinele carpatine de la Mănăstirea Diaconeşti, constatarăm, cu oarece frustrare, că distinşii coparticipanţi bacăuani întârziau. Poetul –totodată, academicianul – nu trăda vreo ofensă, dar, probabil, se străduia cât putea să şi-o reprime. Categoric era obosit şi bântuit de amintirea tragică a despărţirii, abia de un an, de prietenul şi camaradul său de “arme spirituale” de pe frontul românismului basarabean. Sosise între timp şi celebra formaţie folclorică “Hora”, de la Costeşti, în frunte cu primarul localităţii  basarabene. La sosirea bacăuanilor – între ei, şi editorii de la “Vicovia” ai scriitorului Andrei Vartic, care aduseră ultima carte (amintită) a celui pe care îl omagiam– , cele rânduite pomenirii omagiatului, întru datina creştin-ortodoxă, au început sub auspiciile canonice ale părintelui-stareţ şi în ambientul vocilor îngereşti  ale măicuţelor. Am  urmărit discret, fără a mă detaşa de emoţia contextului, gesturile pioase, trăirea adâncă şi smerită ale D-lui Dabija, centrul meu de interes între cei vii. Domnia Sa ştie, cred, mai abitir decât multe alte personalităţi de anvergura dânsului, că în Sfânta Biserică dispar diferenţele lumeşti, că în faţa lui Dumnezeu e totuna şi sluga, şi împăratul; şi ignorantul, şi înţeleptul .

După slujba de parastas, am trecut cu toţii în trapeza mănăstirii, unde, după rânduială, am dat satisfacţie trupului. Desigur, masa de pomenire, pregătită de măicuţe, a trecut şi prin suflet, căci bucatele erau în bună corelaţie cu regulile postului, iar ritualul hrănirii trupului era însoţit de vocea unei măicuţe care citea un text de învăţătură a părintelui Calciu-Dumitreasa.  

Distribuirea proaspătului volum al celui comemorat la Diaconeşti, discursurile omagiale şi reprezentaţia folclorică a artiştilor populari de la Costeşti au avut loc într-o încăpere propice acestor forme de exprimare a omagiilor aduse celui cu cinste si dragoste pomenit. Cuvântul domnului Dabija a fost impresionant prin reprezentativitatea exemplelor de experienţe trăite alături de Andrei Vartic, prin consonanţa vorbelor sale cu vibraţia trăirii interioare. La un moment dat vorbitorul a trecut din planul trecutului, în raport cu prietenul dispărut, în cel al prezentului, dialogând cu omagiatul, simulând momente semnificative, edificatoare care-l defineau pe Andrei Vartic. Am fost copleşit de discursul spontan al Poetului, care, iniţial, am aflat conjunctural, intenţiona să-şi citească cuvântul comemorativ. Personal, n-am crezut că o să se întâmple aşa. Am intuit că spontaneitatea, care-i este caracteristică în discurs D-lui Dabija, îi va cere vorbitorului, prin mecanismele intrinseci, uneori greu de autodominat, drepturile naturale. Şi aşa s-a şi întâmplat. Cuvântul său comemorativ a transmis auditoriului trăiri pe măsură, în amintirea celui care ne adunase aici, cunoscuţi şi necunoscuţi, dascăli de şcoală primară şi dascăli universitari, omul simplu şi academicianul, români din stânga şi români din  dreapta râului blestemat să ne mai fie încă hotar în sânul Neamului.

Într-un final parţial, căci întoarcerea la Mirosloveşti a depins de agenda restricţionată a  primarului, oaspeţii noştri de-o frântură de zi şi companionii onoranţi pentru o altă aripă a zilei, ne-au copleşit cu îmbrăţişările lor la despărţire, lăsându-ne să adastăm la o…nouă întâlnire. Poate la o…aniversare.    

                         
Publicat în Glasul satului nr. 3/2010 şi, cu titlul "O cronică amânată a unui eveniment menit să istoricizeze ruralul", în revista online "Armonii culturale" (16 nov. 2011).