Vaca bourului

Părintele Romică din Soci a copilărit şi, imediat ce şi-a împlinit ucenicia, a slujit Domnului pe meleaguri moldave mai puţin impregnate de trecutul istoric decât locurile în care propovăduieşte Cuvântul Domnului acum. De când e la Soci îşi exercită misiunea preoţească într-o frumoasă împletire cu misia lumească de bun cetăţean în comunitatea care l-a adoptat. În acest context, e remarcabilă ataşarea sa de faptele demne ale înaintaşilor, cele ce au hrănit memoria urmaşilor. A ridicat monument soldaţilor care au stropit cu sânge jertfelnic glia locului şi a animat evenimente de aducere aminte chiar în locurile impregnate cu simbolistica faptelor vrednice ale strămoşilor. Îmi amintesc, între altele, un eveniment care a prilejuit părintelui repovestirea unei întâmplări demne de reactualizat.

Dar iată contextul prielnic istorisirii părintelui. Într-o frumoasă zi de primăvară, când se afla în comună doctorul Vasile Şoimaru, un ales oaspete basarabean – şi mai mult decât atât –, părintele Romică trimise veste să ne abatem, după ce săvârşim treburile noastre punctuale, şi pe la Soci. Fixase el un loc de întâlnire la marginea pădurii în care îşi aduseseră obol suprem patriei vreo 5oo de ostaşi români în primăvara şi vara anului 1944. Dar locul acesta fusese ales de părintele-paroh vizând o perspectivă temporală mai adânc pătrunzătoare în istorie.

Se ştie, de la cronicar, că prin aceste părţi, în satul Boureni, megieş cu satul în care slujeşte părintele, Dragoş-Vodă, descălecătorul, ar fi ucis bourul, cu ajutor şi sacrificiu din partea Moldei, tovarăşa lui de vânătoare din lumea patrupedelor. În pădurea care desparte cele două sate, oamenii locului, cei ai trecutului, au consacrat fapta legendară prin intermediul toponimului "Dealul Căpăţânii". În locul acesta, unde oamenii cei de demult, după ce s-au ospătat vânătoreşte la praznicul voievodal, au îngropat capul nefolositor al fiarei, părintele a înjghebat un ambient romantic pentru răgazul cel necesar trupului şi minţii, cu o masă şi bănci încropite din leaţuri de carpen. Şi, în preajma Sfintei Sărbători a Paştelui, părintele îşi aştepta oaspetele basarabean şi pe însoţitorii lui locali în acest loc cu reverberaţiile vremurilor apuse. Adusese, împreună cu fiul său, seminaristul, un coş de nuci, colaci şi vin din producţia satului, nu spre îmbuibare trupească ci spre folositoare zăbavă dăruită sufletului.

Musafirii părintelui veneau de la un alt loc de aducere aminte, de la Stejarul lui Andriuţă, arborele care, după vreo cinci veacuri de înfruntare a stihiilor cerului, tocmai fusese doborât în ultima sa bătălie cu “balaurul” văzduhului. Basarabeanul venise cu stejărei din rădăcina altui bătrân vegetal, încă în viaţă peste Prut, ca să ducă mai departe, pe locurile strămoşilor din care el se trage, ştafeta timpurilor româneşti.
Şi în atmosfera aceasta plină de melancolia istoriei, vitregită, însă, de dulcile mângâieri ale primăverii, căci, deşi ne aflam într-o zi senină de aprilie, bătea un vânt aspru, o rămăşiţă a crivăţului, părintele Romică începu a ne povesti păţania sa, legată de relaţia lui cu legenda locului. Fusese împins, poate, să o facă acum şi pentru că protagonistul întâmplării era de faţă, ce-i drept, cu altă vârstă şi cu altă minte… Din tonul povestitorului cu har, încă de la început era uşor de înţeles că vom asculta o întâmplare hazlie.

Intermediată de cuvinte puţin diferite de cele ale povestitorului originar, iată şi istorisirea părintelui Romică:
***
Într-o vară, pe când fiul său avea vreo cinci anişori, tatăl se apucă să-i povestească acestuia Legenda bourului, chiar pe locul în care parintele deşira acum ghemul epic. Gândise că era cazul ca puiul de român aflat sub oblăduirea sa educativă să înceapă a-şi cunoaşte străbunii. Suspectându-şi tatăl, cu privire la veridicitatea mobilului care a dat naştere toponimului amintit, fiul îi cere acestuia, insistent şi cu gesturi patetice, imperative, să dezgroape capul bourului, ca să aibă dovada că atunci, demult, s-a întâmplat întocmai. Desigur, părintele Romică ştia că trebuie să fii foarte precaut în privinţa felului în care trăieşte puiul de om această vârstă dificilă, notorie pentru avalanşa întrebărilor, a cererilor de argumente. Şi iată-l pe tăticul-pedagog pus la mare încercare. După o socoteală a sa, grăbit cumpănită, singura ieşire din impas era cea pe calea amăgirii subtile, prin exploatarea inocenţei infantile: cu ce să sape, în absenţa unei unelte, a unei cazmale? O vor face împreună în altă zi… În fine, argumentul amânării deschiderii “şantierului arheologic”, cu motivul invocat, a potolit văpaia pruncului său. Cu promisiunea solemnă, însă, cerută de fragedul învăţăcel, anume, că asta se va întampla negreşit.

“De-acum, tăticule, după ce l-ai amăgit cu un analgezic, caută şi pilula care să trateze cauza. Ce, nu puteai să spui că nici un escavator din lume nu poate pătrunde în adâncul legendelor din groapa timpului lăsat în urmă?”. Şi automustrările îngânate de tatăl cel iubitor de istorie sunt întrerupte, la câteva zile, de întâmplarea că un enoriaş al său, în timp ce-şi planta nişte pomi, dezgropă o ţeastă de bovină. Numai bună pentru planul ce-i încolţi în gând tatălui aflat în mintea copiilor. Îi ceru omului s-o curăţe şi să i-o aducă în taină acasă. Desigur, tot cu ocaua mică o va scoate la capăt cu îndărătnicul său fiu, care ţinea morţiş să scoată la lumină fapta care a pus temelie Ţării Moldovei. Va simula, la faţa locului, dezgroparea promisă într-o doară, dintr-un exces de zel părintesc .

Dar în planurile tatălui, fie el preot, îşi băgase bine coada şi Potrivnicul. Căci într-o zi, plodul cel cu sete de cunoaştere cotrobăi pe unde nu era de aşteptat şi găsi corpul delict. Necunoscând însă anatomia necuvântătoarelor, Mihuţ al părintelui a asociat obiectul ciudat cu ghidonul unei motociclete…Şi mare i-a fost descumpănirea tatălui când îşi văzut feciorul angajat într-o zgomotoasă probă de motocros prin ogradă.

Deşi aflat ca pe jar, toată grija părintelui de până acum se risipi însă într-o clipă. Fiul său cel pornit să investigheze legendele nu se răsti la tatăl său, cum era de aşteptat, că a dezgropat căpăţâna bourului în absenţa martorului care se voia a fi. Însă cucernicia sa, pentru orice eventualitate, avea pregătit în grabă un plan B: era gata să-i spună fiului că ţeasta dezgropată în lipsa martorului era a…vacii bourului şi că pe cea a bourului aveau s-o dezgroape împreună, conform înţelegerii.

Desigur, părintele Romică n-ar fi scăpat uşor din cercul vicios în care intrase, căci întâmplarea de a găsi curând un alt craniu de vită, obligatoriu cu ceva diferenţe anatomice faţă de primul, ar fi însemnat o iluzie. Norocul însă veni, spre a elibera tatăl de dificila întreprindere didactică pe tărâmul istoriei, pe altă cale. Cum preocupările copilăriei timpurii sunt atăt de diverse, fiul uită cu totul de pretenţia sa legată de legenda bourului moldav. Acum, peste ani, şi tatăl, şi fiul ştiu bine că legendele arar se dezgroapă. Iar atunci când râvneşti la asta, e posibil ca în loc de bour să găseşti…vaca bourului. (În imagine, protagoniştii povestirii)
(Publicat în Basarabia literară, 5 martie, 2011)