Exerciţii...literare

Un bătrân şi doi copii

Îl privea de după colţul casei, ascunzându-se de el ca într-un joc pe care băieţii îl numesc “de-a hoţii şi vardiştii”. În jocul acesta, simplificat adesea la "de-a ascunselea", bătrânul ar fi trebuit să o descopere şi să braveze: “Te-am văzut! Te-am văzut! Sunt mai ager decât tine, sâc!”.


Asta se întâmpla însă în alte zile. Acum bunicul, într-o rătăcire de câteva clipe, făcea pereche cu un alt copil, cu băieţandrul acela care s-a împotrivit să îmbătrânească în ascunzişul lăuntric al celui ce-l purta. Cu el stătea de vorbă batrânul acum, în cuvinte nerostite.


Mărunţel, uscăţiv, cu bărbuţa tunsă scurt şi cu ochii aţintiţi într-un loc nedefinit, bătrânelul, încă nu destul de bătrân, se apropia uşor de portretul bunicului desprins din povestirile lui Delavrancea. Şi în întoarcerea aceasta a lui prin anii de demult, părea că nu-i dă nici un semn de revenire dragei lui nepoate.


Diana ştia că are în el însoţitorul fidel din primăverile înmiresmate, din verile îndulcite de gustul căpşunilor şi cireşelor din grădină, ori din toamnele ticsite cu roadele cele târzii. Altfel, nepoata nici nu s-ar fi sinchisit să lase ispitele oraşului ca să se-ntoarcă mereu la ograda bunicilor “de la ţară”.


Copila se apropie tiptil de tovarăşul ei de joacă, cel ce-şi trăise demult copilăria, şi-ncepe a plimba palma prin faţa ochilor celui ce trebuia readus din trecut:
- Întoarce-te în prezent, bunicuţule!…La ce te gândeşti?


Bunicul părea de piatră. Nepoata, destul de precoce, înţelege ce se petrece cu însoţitorul ei. Şi începe să-şi rostească şoptit o întrebare bănuitoare:
- La ce se poate gândi un bunic când uită de sine?..Şi asta în prezenţa nepoatei lui dragi...


Apoi izbucni în urechile absentului de lângă ea:
- Am ghicit! Am ghicit! Precis te gândeşti la…La copilărie! La a matale, nu la a mea…Nu-i aşa? Nu-i aşa, bunicule?


Bunicul de cremene începu să se despietrească. Atât cât să-i dea apă la moară nepoatei:


- Am ghicit! Am ghicit! Uite că te-ai fâstâcit... Iată, ai şi o lacrimă în colţul ochiului stâng. Ba nu la stângul, ci la dreptul…Că în dreaptul stângii mele e ochiul tău din dreapta, nu-i
aşa, bunicule?


Bunicul ridică domol privirea spre nepoată, în timp ce fata, învinovăţindu-se, îi şterge bobul de rouă de sub geană. Scapă şi ea un suspin, pe care apoi îl transformă într-un smiorcăit dramatizat:


- Acum, bunicuţule, lasă-l pe copilul cel din trecut şi împacă-l pe cel de azi! Iată că plânge bietul singuratic…N-are cu cine se juca…


Prefăcuta cea mică, nu chiar atât de mică, îşi duce mâinile la ochi şi începe să scâncească şi mai tare.


Bunicul, surprins şi parcă puţin ruşinat că ghiduşa de nepoată-sa i-a intrat în colţul acela de suflet ce-l păstra în taină, făcu un gest cu mâna, alungând vedenia venită de peste ani. Şi încearcă s-o împace cu blândeţe:
- O, draga bunicului, iartă-mă! Ia, nişte amintiri răzleţe…Uite c-am să repar pozna. O să mergem să prindem vulpea…Vulpea cea care dă târcoale pe la coteţele vecinilor…
- Chiar, bunicule?
- Ei, nu chiar s-o prindem, ci măcar s-o…zărim.
- Zău? O s-o vedem? Precis nu mă amăgeşti?
- Nici vorbă, draga “moşului”! Şi-şi privi nepoata ca şi cum ar fi aşteptat ceva de la ea. Se făcuse “moş” întradins, ca în “Bunicul” lui Delavrancea, ca să o provoace…O dată, să afle dacă nepoată-sa a citit lectura cu pricina, dar asta conta mai puţin. Şi a doua oară, ca să vadă dacă îl priveşte ea ca pe un…”moş”. Şi asta conta mai mult, căci bunicul spera că nu e destul de…”moş”.


Nepoata-i pricepu repede viclenia:
- Uite ce, “tată-mare”, intră ea în joc, tu nu eşti moş! Moş e bunicul Mădălinei…Ba nu, nici el nu e moş…Moş e…


Şi bunicul n-avu rabdare să afle cine-i moş. Îi era de-ajuns că a scăpat el de această povară. Măcar în ochii fetei.


Îşi înălţă nepoata, uşoară ca un fulg, pe umerii săi osoşi, deschise poarta grădinii şi porni cu ea în cârcă pe urma vulpii.


Au ieşit în câmp şi, când pe sus, când pe jos, au străbătut o parte din Sohodor, câmpul satului dinspre miază-noapte, înţesat cu schijele metalice ale ultimului război. Când au ajuns pe coama dealului, bunicul s-a oprit. Şi-a ajutat cu greu nepoata să descalice de pe mârţoaga pe care o închipuia şi începu să protesteze:
- Grea soartă au bieţii bidivii!…Uite cum mă înţeapă genunchii. Dar şalele! Deh, încheieturile oaselor mele, dar mai ales ale celor de-un leat cu mine, au de-acum nevoie de unsoarea aceea care se vinde la farmacie, continuă să se plângă, în timp ce-i aranja fetiţei rochiţa şifonată de cocoaşele umerilor săi.


- Ce, bunicule? De ce m-ai coborât? Ai găsit urma vulpii?
- Nu încă, fata mea…Altceva am găsit…Vezi tu bucata asta de fier?
- O văd, bunicule.
- Ştii tu ce-i?
- După cum arată, nici nu mă interesează. Ştiu atâta, că-i…fier. O…ruginitură, cum îi zice adesea bunica cuţitului de bucătărie…Când se-nfurie că nu te-ocupi tu să-l ascuţi.


Pe lângă cele junghiuri reumatice, bunicul, iată, mai primi un junghi…Ba nu unul, ci două. Primul, înţepătura cu aluzie la conflictul său casnic, nu prea îl mişcă. Nepăsarea fetei, însă, faţă de obiectul ce tremura în mâinile lui, îi întunecă faţa...
- Va să zică, atâta crezi tu că se poate numi ceea ce-ţi arăt eu? O ruginitură...


Înţelege repede că fata n-are nici o vină şi încearcă să se stăpânească:
- Aşa-i, draga bunicului. O ruginitură. Dar, din păcate, nu-i numai o bucată de fier stricat de rugina timpului. O aşchie ca asta a omorât-o atunci, demult, nu atât de demult pentru mine, pe străbunica Mădălinei. Poate chiar aici. Îşi prăşea săraca ogorul, că oamenii mănâncă şi pe vreme de război. A nimerit-o în plin acest sol turbat al morţii. Şi-a dat duhul, la un ceas mai încolo, în braţele soldatului de la punctul sanitar.


Bunicul aruncă bucata de fier ca pe o piază rea şi, odată cu ea, îndepărtează cele ce l-au întristat. Apoi îşi aţinti ochii spre un pămătuf de pene ce răsări din senin în marginea drumului. Văzu ceva acolo şi nepoata…
- Vulpea, bunicule! Vulpea! Adică…raţa. Raţa pe care a furat-o vulpea. Uite că a mai rămas din ea doar capul…Iată şi o labă…Ba nu una, ci două…


- Doua? Unde-o fi a treia? se îngrijorează hâtru bătrânul.
Şi bunicul, mulţumit de gluma sa, dădu drumul unui zâmbet în colţul gurii, apoi altuia şi mai larg care-i inundă faţa cu lumina ce-o purta ascunsă. O lasă pe Diana să anchetez cazul, precum detectivii cei din filme. Iar el îşi pironi privirea spre orizont, acolo unde ţancurile Ceahlăului înţepau bolta cerească, limpede ca o mare liniştită.


Deasupra celor doi singuratici din inima câmpului îşi înălţa şi îşi cobora pe rând trilurile o ciocârlie. Un punct negru ce fixa mijlocul clopotului de argint al cerului. Dedesubt, bătrânul era parcă limba clopotului. Cu palma streaşină la ochi, începu a urmări lacom cântăreaţa înaripată a câmpului, ca şi cum uitase că văzuse minunea de atâtea ori…De mult mai multe ori decât o s-o mai vadă. Şi ca să-şi alunge tristeţea acestei socoteli nemiloase, întoarse din nou privirea spre nepoată-sa, sorbind-o cu ochii săi ascunşi, din ce în ce mai ascunşi, sub parantezele oaselor de deasupra. Dar glasul din ceruri îi răsucea mereu capul către cântăreaţa zărilor, până ce o voce, desluşită greu de către cel ce o auzea, începu să-i îngâne, ca un ecou îndepărtat, în urechi: “Gata cu ciocârlia, măi băiete! Pune mâna pe sapă! Că iar ne ocărăşte brigadieru’...”


- Bietu' tata!... Dumnezeu să-l ierte! se trezi rostind bătrânul, când se dumiri asupra vocii ce venea de departe spre copilul cel întârziat, mult prea întârziat în nişte biete oase vlăguite de vremuri. Oase care, iată, trebuiau să poarte la-ntoarcere, în capul încrengăturii lor, pe celălalt copil, pe cel cu oasele încă neîmplinite.

(Publicat în revistele literare online VISUL, nr. 52/2011 şi ECOUL, anul VI, nr. 1/2011)

Bobul meu de jar

(În loc de crez literar)

Din jarul unui astru neştiut

Se-ntâmplă să coboare o scânteie

În boţul cel rotund de lut

Ce prinde viaţă-n pântec de femeie.

Mocnind în spuza de cenuşă,

Târziu simţii şi eu un bob de jar

Ce îmi gravă în inimă o uşă

Prin care să-mi devină felinar.  

De-atunci aleg grăbit cuvinte,

Doar scoici din ochiul meu de mare;

Eu nu râvnesc la cerbi cu stea în frunte,

Ci doar adăst să mângâi căprioare. 

Aşchii de clipă

Năvălesc peste carnea mea
Ţintitele aşchii de clipă,
Mă clatin sângerând peste nea –
Biet fluture ciunt de-o aripă…


Mi-e vitregă-n iarnă clepsidra,
Se scurge mai iute nisipul,
Începe s-apese amarnic obida,
Aşchii de clipă îmi sfârtecă chipul.
***
O, Cronos, învaţă şi tu a iubi,
Opreşte o clipă pendulul,
Dă-mi timp să învăţ a muri,
Mă fă peste moarte stăpânul.

“Păstraţi-mă-n gând!”

(La moartea Părintelui Mitropolit Anania)

Se aud peste culmi tânguiri de caval,
Bat clopote-n Ardeal:
„Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!”,
Răzbat în ecou
Tânguiri de metal...


Cu braţele-ntinse aşteaptă pe Cer
Un înger să-l ducă la El -
La Tatăl cel Sfânt -
Pe Meşter-Cuvânt,
Pe Verb-de-Oţel...


O Carte deschisă rosteşte Cuvânt
Din Cer spre Pământ:
„Te las cu bine,
Creştină oştire!...
Păstraţi-mă-n gând!”


Se aud peste culmi tânguiri de caval,
Bat clopote-n Ardeal:
„Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!”,
Răzbat în ecou
Tânguiri de metal...


Publicată în revistele online Basarabia literară, Visul (01.02.2011) şi Ecoul (nr. 2/2011)

În Constelaţia Lirei
(Poetului Grigore Vieru, in memoriam)

În Constelaţia Lirei e mereu sărbătoare,
acolo vălul de pe ochiul mort se ridică,
lacrimile nu mai sunt semne funerare,
acolo durerea nu se pietrifică.
*
Acolo Euridice poate fi privită,
nu mai răpesc mirese flăcăii,
muşcătura de şarpe nu e otrăvită,
acolo-s, desigur, mai generoşi şi zeii…
*
În Constelaţia Lirei e acum Vieru,
iar lacrima lui împietrită jos
e în partea aceea chiar Cerul
celui ce-a fost pe Pământ
                 “între Orfeu şi Hristos”.

De la fratele meu, Copacul

Am soarta ta, Omule...
Mă răvăşesc şi pe mine,
te răvăşesc şi pe tine –
pe mine, vânturile,
pe tine, gândurile...
*
Am soarta ta, Omule...
Dureros cioplesc în mine,
dureros ciopleasc în tine –
în mine, securile,
în tine, gândurile...
*
Am soarta ta, Omule...
Vâlvătaie arde-n mine,
vâlvătaie arde-n tine –
în mine, focurile,
în tine, gândurile...
*
Rău de mine,
rău de tine...
Însă fratele tău, Pomul,
vede că-i mai tragic Omul...
Căci şi focul, şi securea
nu strivesc de tot pădurea...
*
Şi că toate vânturile
nu dor cum dor...gândurile.
*
Nu dor cum dor...gândurile.

(Poezii publicate în revistele online Visul, nr.53/2011, Ecoul nr. 4/2011 şi Basarabia literară, 17. 02. 2011; "În Constelaţia lirei" e publicată şi în Literatura şi arta, Chişinău, nr. 7/2011 şi BiblioPolis, 2011)

VÂNTURILE, GÂNDURILE…

Vânturile-s gândurile,
Gândurile-s vânturile…

Care-i vântul?
Care-i gândul?
Ştie asta doar pământul,
Întrebându-şi zările,
Cercetând cărările…

Al meu gând
Şi-un pui de vânt
Acum umblă mână-n mână
Şi pe soare, şi pe lună,
Făr’ să ştiu care e vântul,
Făr’ să ştiu care e gândul;

Fiindcă vânturile-s gânduri,
Fiindcă gândurile-s vânturi…

*
Ieri un gând porni departe –
Cu un vânt purces din spate,
Dinspre un al meu străbun –
Şi abia se-opri din drum…

De vei vrea să ştii anume,
Unde-au poposit în lume
Al meu gând
Şi acel vânt,
Lasă-ţi şi tu gândul,
Înfrăţit cu vântul,
Să colinde
Până unde
Gândul meu dinspre străbun
S-a oprit departe-n drum.

Şi-ţi va fi asta de-ajuns
Să-nţelegi şi ce-am tot spus:
Vânturile-s gândurile,
Gândurile-s vânturile…

(Publicată în revistele online Basarabia literară, mai, 2011 şi Visul, nr 56/2011, Ecoul, nr. 6/2011)

Trifoi cu patru foi


Măi trifoi
cu patru foi,
und’ te-ascunzi
de nu-mi auzi
bietele mele nevoi?
*
Eu te-am căutat o viaţă,
Tu rămas-ai tot în ceaţă…
Dar nu-s trist c-a fost aşa,
măi noroc de tinichea…
*
Căci odat’ ce te găseam
eu precis te răsădeam
în grădina mea din vale
ca să am norocu-n cale.
*
Şi noroc peste soroc,
aş fi fost altul în loc –
căci ursita cea dintâi
pune vieţii căpătâi.
*
Măi trifoi
cu patru foi,
nu jelesc c-ai stat ascuns,
căci puţinul mi-a ajuns.
*
Iar de-acum, de vei veni,
sigur, îmi vei…prisosi.

(Publicată în revistele online Basarabia literară, mai 2011 şi  Visul, nr. 56/2011, Ecoul, nr. 6/2011)

Bun venit, primăvară!

Coborâsem o clipă fugară
Înlăuntrul adâncului meu,
Acum urc înapoi spre afară
Mântuit de-ntunericul greu…
Bun venit, primăvară!

Mă alintă slăvita lumină,
Mă salută albina sprinţară,
Mi-e plină de sevă tulpina
Din ceruri iubirea coboară…
Bun venit, primăvară!

Din iarnă răzbate şi mama,
E încă-n genunchi la icoană,
O lacrimă-mi mângâie geana,
Parfumuri răzbat de afară…
Bun venit, primavară!

 (Publicată în revistele online Ecoul, nr. 4/2011 şi în Basarabia literară, 7 martie, 2011)

Dă-mi mâna, s-o sărut!


Când din iubire-am apărut
Şi-n lume am pornit pe brânci,
De mână Tu m-ai prins atunci
Şi mersul, zbor mi s-a părut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

Când zările mai largi le-am vrut
Şi mi-am strivit privirea-n necuprins,
Uşor de mână Tu m-ai prins
Şi ochii nu m-au mai durut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

Când inima pereche mi-a cerut
Şi-n noape căutam lumină,
M-ai prins atunci uşor de mână
Şi inimă-pereche te-am avut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

Când din iubire-am apărut,
Când zările mai largi le-am vrut,
Cănd inima pereche mi-a cerut,
Cu mâna ta pe toate le-am trecut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

(Publicata in revista on line Visul, 2011)

Despărţire

Orfan mă lasă mama jos
Şi picături de cer din ochi mi se preling,
Cuţitele în piept mi se înfig
Şi nici o alinare nu mi-e de folos.

Şi între două ceruri rătăcesc,
Cu toţi orfanii cei răniţi
De clipa despărţirii de părinţi,
Plecaţi pe drumul lor ceresc.

Adânc în trupul meu, şi el sleit
De anii nemiloşi ai firii,
Înghit, măicuţă, fierea despărţirii
Şi mă pătrund de chipul tău sfinţit.

Acum îmi lasă, mamă, dor fierbinte,
Să ţină loc icoanei tale,
Şi-arată-mi steaua cea în care
Te-oi întâlni pe cerul de morminte…

(Publicată în revistele literare online Ecoul, nr. 4/2011, Basarabia literară, mai, 2011 şi Visul, nr.55/2011)

Elogiu Poetului

(La zi aniversară)

Cu gând curat, închipuind o floare,  

Un ghiocel jertfit în zi de sărbătoare, 

Rostesc aniversar, în stihul meu plăpând,

Elogiu-adus mai măiestritului cuvânt,

Luminii ce-l îmbracă în ales veşmânt,

Cuvântului gătit mereu de sărbătoare,

Iubire dându-i Vieţii si Slavei închinare…

Urarea mea, un râu de apă vie,

Curgând înspre Poet, aş vrea să fie,

Balsamuri revărsate peste gânduri,

Orfeice vibrări, suave cânturi

Mirific întrupate-n harul din cuvânt,

Buchete de şoptiri în adieri de vânt,

Oranjul soarelui, mereu ca-n luna mai,

Nectarul florilor din românescul plai,

Iar de la Cer – Iubirea Domnului Preasfânt…

Coroană împletească-acestea în poeme,

Arome de cuvânt păstrate peste vreme!

ACASĂ


Întâi de toate a fost Mama!
Deşi la început a fost şi el,
Pe Tata nu-l aduse graba –
Căci el veni încetinel…


Şi astfel prinse-n mine mugur
Ce înflori din ceaţa groasă,
Cuvânt ce se rosteşte-n murmur,
Cuvânt ce-i zicem toţi – ACASĂ.


ACASĂ se rosti întâi în Eden
Apoi, cu oamenii odată,
Mlădiţă de cuvânt crescu în semen
Şi-ACASĂ prinse-n lume roadă.


De-aceea-ţi ies în suflet flori de Rai
Când dor adânc de Mamă te apasă,
Când eşti departe-n luna mai
De raza magică de-ACASĂ.

Publicată în revistele online Basarabia literară, mai 2011 şi Visul nr. 56, 2011, Ecoul nr. 6/2011.(Vezi şi Galerie foto)


Conjugarea verbului "a muri"...

Mama se pregăteşte să plece

Mama se pregăteşte să plece. Destinaţia? Lumea cea veşnică, în care sperăm şi de care, totuşi, (vai nouă!) adesea ne îndoim. Ea, mama, nu se îndoieşte nicio clipă de existenţa acestei lumi şi de necuprinsul ei temporal. Acum, neîndoielnic, se pregăteşte să-i treacă hotarul. Cu resemnare şi cu seninătate… Totuşi, cu rezerva cuviincioasă a omului crescut în Cuvântul Bisericii. Ştie ea că, între oameni, numai Fiul lui Dumnezeu, Omul născut din Fecioara Maria, e fără de păcat.

Pentru mine, mama e o sfântă. Nu ştiu însă dacă şi pentru Tatăl Ceresc. Şi asta mă descumpăneşte teribil! Căci ea, o neîntrecută rugătoare la Cer, se consideră o păcătoasă. Dacă mama nu nădăjduieşte, atunci eu n-am nicio şansă! Dacă ea se frământă, atunci eu cum voi săvârşi trecerea? E tardivă oare interogaţia mea retorică? Se mai poate repara ceva? În curând, mama va avea certitudinea şanselor mele de clemenţă. Dar cum îmi va putea trimite ea prognosticul?

Biata mamă! Va fi ea fericită în Rai, ştiindu-mi neosârdia faţă de îndemnurile ei creştineşti? În toată viaţa mea lucidă m-a prevenit că va veni vremea să întreb Cerul şi nu voi mai avea timp să primesc răspunsul. Iată, acum îmi intermediază încă o dată aceast monolog. Tardiv, mamă! Am şi eu o vârstă…Şi, totuşi, sunt încă un…copil, căci tu eşti încă în viaţă, mamă. Mai am deci speranţă! Niciodată nu-i prea târziu. Poate am şansa tâlharului cel răstignit odată cu Fiul lui Dumnezeu, încerc să mă amăgesc.

Iar tu, mamă, dacă nu mai vrei la spital, fiindcă zici că-i în zadar pentru anii tăi, eu ce mai pot face? Doar să văd, îndurerat, că eşti o înţeleaptă…Că ştii, fără să-l fi citit pe Eminescu, că “a muri” se învaţă. Dacă trebuie..., mamă scumpă!…

Acum eu ce să mai fac? Ba tot am să fac ceva: am să învăţ de la tine …plecarea. Plecarea, în demnitate…

Dar tot nu pot să-ţi spun “Drum bun!”, scumpă mamă! Of!

(Publicată în revista online Visul, nr. 55, 2011)

O scrisoare...găsită
(Schiţă „didactică”)

Un dascăl trecut binişor de prima tinereţe se căznea să probeze dacă amorul său târziu e împărtăşit de o colegă a sa, pe care n-o putea aborda decât în cancelarie, în prezenţa colegilor, sau în clasă, în prezenţa şcolarilor. Iar practica clasică a bileţelelor era riscantă. Căci, la vârsta lui, nefiind „becher”, nu dorea să lase, eventual, dovada păcatului său tainic.

Într-o zi crezu că are o inspiraţie socratică şi pregăti un plan „beton”: un mesaj discret, direct şi ...la purtător, ca să nu rămână urme. „Niciun risc!”, se încurajă el. Şi, cum intră dăscăliţa în clasă – mărul cel oprit, rumen şi frumos rotunjit, numai bun de cules –, hop şi profesorul după ea. Avea catalogul sub braţ şi o planşă asupra lui, ca să spulbere orice bănuială...extraprofesională. Ignorând prezenţa asistenţei inocente din bănci, deschide timid un dialog „didactic” cu învăţătoarea clasei:

- Stimată doamnă, îţi spune ceva acest stilou? Şi-i arată colegei, cu oarece ezitare, stiloul abia scos din buzunarul de la piept – partea stângă, evident.

- Nu-mi spune nimic stiloul dumneavoastră! răspunde puţin mirată colega. Dar fiţi mai explicit! solicită ea.

Şi profesorul atacă:

- Dragă doamnă, stiloul acesta e un stilou deosebit. Deşi îl am de-un sfert de veac, chiar de la debutul meu didactic, scrie fără cusur. Să-ţi demonstrez...

Şi, pe o foaie pregătită strategic, puţin incomodat de cele două instrumente de uz didactic, scrie, cu un tremur uşor perceptibil, ceva ce trebuia să rămână numai pentru cei patru ochi.

Contrariată vizibil, cea care trebuia să fie ţinta săgeţii lui Cupidon îngână ce-i trecu atunci prin cap, căci prin...inimă, nimic. Reuşi totuşi o subtilă ieşire din impas:

- Deştept stilou! N-a făcut nicio greşeală de...ortografie. Şi învăţătoarea începe lecţia în prezenţa, încă, a „vânătorului” cu tolba goală.

Needificat pe deplin de efectul strategiei sale, dar consolat că secretul lui a fost supus doar riscului minim, profesorul recuperează suportul declaraţiei sale tainice şi se se retrage precipitat.

Ca o fatalitate însă, Don Juan cu catalog scapă petecul de hârtie pe care îi demonstrase colegei virtuozitatea longevivului său stilou. Misiva este recuperată imediat de ocupantul băncii întâi, rândul de la catedră. Şi cum inteligenţa infantilă e tare iscoditoare, Nicuşor „scanează” cu coada ochiului propoziţia în două cuvinte, caligrafiată cu unealta cea năzdrăvană, şi se repede după cel care tocmai ieşea pe uşă. Îl trage dezinvolt de mânecă, îi întinde corpul delict şi îi spune şoptit, cu o deductibilă complicitate:

- Şi mie mi-i dragă doamna... Dar eu nu-i scriu, că fac greşeli de ortografie...Dacă aş avea stiloul dumneavoastră!...

(Schiţă publicată în Tribuna învăţământului nr. 426/1998 şi în revista literară online Visul, nr. 53/2011)

Rugă
(pentru Ţara Soarelui-Răsare)

O, Doamne! Darul tău păleşte azi
În lumea mea preafericită,
Căci ştiu o altă lume în necaz
Şi-ofranda ce mi-o dai e ofilită.

Din Ţara Soarelui-Răsare
Suspin de suflete stinghere
Razbate surd, de-atâta depărtare,
În casa fericirii mele.

Li-i zguduit din hău pământul lor,
Li-i ţara înecată-n mare,
Otravă cerne dintr-un nor
Şi steaua lor s-a stins în zare.

Du-Ţi, Doamne, mila la acel popor!
Căci pân’ Te-ntorci avem răbdare,
Fii, Doamne, şi la ei păstor,
Du-le speranţă în alt Soare!
                       

  (Publicată în revistele literare online Visul, nr. 54/2011 si Ecoul, martie, 2011)

Caluţi-de-mare

Le-am văzut odată chipul
şi de-atunci,
caii pitici
îmi măsoară timpul,
(tropotind prin adâncuri...)


Ba, deseori
evadează din mare
şi se clătesc de sare
cu valuri de nori,
(nechezând prin înalturi...)


Şi între ape şi cer
eu trudesc
să le cosesc
cu o coasă ştirbă, fără arcer,
fân de adâncuri,
fân de înalturi...


De aceea, oare,
nechezaţi, tropotind mereu
în jurul meu,
căluţi de mare –
semne de-ntrebare?

Îmi pare rău,
dar fânul meu
nu-i nici iarbă de mare
nici iarbă de zare...
Fânul meu pentru voi
e mereu început de răspuns
suspendat între jos şi sus,
între cândva şi apoi,
între răsărit şi apus....


Am, totuşi, să vă dăruiesc,
căluţi nărăvaşi de mare,
câte un punct pentru fiecare,
ca să vă desăvârşesc
ca...semne de-ntrebare.
                 Publicată în revistele online Ecoul (nr 7/2011) şi Basarabia literară (septembrie, 2011)


O modestă concretizare a exerciţiilor literare (ale bloggerului) într-un "produs" din zona proximă...literaturii

Apariţie editorială la Orăştie


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Maria Tirenescu [Mioriţa Alba ]

2011-08-03


În urmă cu două zile, am fost la Orăştie. I-am făcut o scurtă vizită doamnei Ileana-Lucia Floran, la sediul Asociaţiei Florema Design.

Cu acest prilej, am făcut un schimb de cărţi. Eu i-am oferit cele două volume colective de haiku (apărute în luna iulie), iar poeta Ileana-Lucia Floran mi-a oferit cea mai recentă carte colectivă care a apărut, în acest an, la Editura Emma.

Cartea despre care voi scrie câteva rânduri are titlul "Visul", e un volum colectiv de poezie. Coordonatorul volumului este Ileana-Lucia Floran, nimeni alta decât poeta care semnează pe Agonia.

Cartea, de dimensiuni obişnuite volumelor de poezie, la 100 de pagini, tipărită în condiţii grafice deosebite, reuneşte creaţii aparţinând unor poeţi de vârstă şi experienţe diferite, în total, zece autori. Fiecare poet este prezentat în câteva cuvinte şi are o fotografie. Apoi, sunt publicate poeziile. Sunt poezii în vers liber, dar şi în stil clasic, versuri lungi, dar şi în ritmul poeziilor populare.

Autorii, în ordine alfabetică, sunt: Liliana Alexandru, Octavian Badea, Cornel Costea, Ileana-Lucia Floran, Gheorghe Pârlea, Anişoara Iordache, Elena Olariu, Liliana Rebenciuc, Luminiţa Săceleanu şi Monica Şumălan.

Dintre autori, membri Agonia sunt: Ileana-Lucia Floran, Anişoara Iordache şi Cornel C. Costea.

  Articol din revista literară (online) "Agonia"

În ţintirim

Un câmp de flori mă-ntâmpină în prag

Şi-un clopot atârnat de cer,

Veghindu-şi codrul crucilor de fag

Ca un metalic grănicer.

Mă pierd printre grilajele de fier

Ce-mprejmuiesc pământ retrocedat

Prin act emis în Eden şi în Cer

Pe vremea lui Adam, întâi Creat.

Din mute file-ngălbenite,

Cu autori de testamente,

Rostesc cuvinte scrijelite

Făcând prezenţa unei lumi absente

Şi-o voce de departe-mi dă fior

Şoptindu-mi vorbe auzite-n viaţă –

Cum că părinţii care mor

Îşi lasă nerostită vreo povaţă.

De-aceea azi mă aflu-n ţintirim,

Ca să-ţi aduc, tăicuţă, dezlegare –    

Anume-n taină să-mplinim

O nerostire-a fiinţării tale.

                                   Publicată în Basarabia literară, online, 10. 09. 2011

Cartea

Snop de lumină

ferecată cu lacăt şăgalnic

în sipetul trecerii…

Şi toţi purtăm cheia la gât

sau o ştim pusă de mama

sub preşul de la intrarea în lume.

Numai că, crescând,

ne luăm cu joaca

şi umblăm la sipet seara,

când ne muşcă şarpele lui Moş Ene.

De aceea nu ne dumirim să alegem

între lumina cea ferecată

şi luminaţia cea risipită ademenitor

de cel care înşală ochiul.

Ruginindu-ne cheia,

nu mai putem deschide cu ea

decât sipetul fetei babei.

                                    Publicata in revista online Armonii culturale, 18.10.2011 

Toamnă

E tristă Toamna în grădină,   

Căci vântu-i smulge voalul, i-l deşiră,   

Că roada ei dospită e-n cămară –   

Şi iarna o va prinde goală.   

*   

Şi totuşi norocoasă-i firea vegetală   

C-aproape moare, dar renaşte iară...   

Că iarna nu-i va frânge viaţa   

Şi-o va împodobi din nou verdeaţa...   

*   

Ce-ar fi să fie-aşa cu omul –   

Să amorţească-n toamna lui, ca pomul,   

Şi să-nflorească iar în primavară...   

Şi iaraşi să mai aibă-o...vară.   

*   

Iar când o toamnă va-mplini   

Sorocul omului pătruns de vegetal,   

Să fie asta-ntocmai cum ar fi   

Că a plecat din viaţă un...stejar.  

Oglinda

Mă ştie

din copilarie...

Şi de atunci mă-ngână

oglinda nebună,

desenându-mi chipul,

măsurându-mi timpul...

*

Iată, dintrodată  

oglinda-mi arată  

altu-n locul meu –  

de n-aş fi chiar eu…  .

*

Oglindă, oglindă,  

unealtă de-osândă,  

vine de-acum timpul  

să îmi ascunzi chipul...  

Şi...adu-ţi aminte 

de cel dinainte...

                               Publicata in revista online Armonii culturale, 18.10.2011

Clopotul

Prin veacurile trecerii fugare,

Cu noi în legea vieţii  prins,

El sparge liniştea din zare

Dând grai metalic bocetului stins.

*

Prin el strămoşul meu uitat –

Cu tânguiri de bronz în glas

Şi răsuflarea-i rece – şi-a strigat

Cuvântul frânt de bun-rămas.

*

Prieten bun a fost şi cu bunicul

Căci despicând în două valea,

Mai lesne boii-i trăgeau dricul,

Mai lină parcă-i era calea.

*

Cât despre dangătul  cel care

Striga plecarea tatei înspre astre,

Şi-acum aud ecou de jale 

Întors din depătările albastre...

*

               Îmi va sluji şi mie clopotul, la rând,               

                Mă va-nsoţi în neguri, spre Ceahlău,

                Şi se va-napoia cu glas plăpând

                De poezie tălmăcită  în ecou. 

Sămânţa norocului meu

Brazde fertile

peste tot cuprinsul necuprinsului...

Şi semănatori

risipitori,

blestemaţi să poarte

pacatele firii

în primăverile zămislirii.

*

Iertat e doar semănătorul

căruia-i fură seminţele vântul –

şi el, un semănator

pe ogor

sfinţit sau blestemat

să-i fie brazdă roditoare

ori piatră stearpă.

*

Ce dezordine

universală,

cu-atâtea câmpuri mănoase

şi-atâţia semănători

risipitori!

*

Şi-n aşa haos pământesc

(strunit cu greu de Sus)

eu sunt sămânţa norocoasă –

nu pentru altceva,

ci pentru că

chiar eu, nu altul,

sunt cel ce-am răsărit din ea.

*

Am răsărit

din sămânţa norocului meu,

rânduită în câmp fertil
de către Dumnezeu

Judecaţi-mă...

A scrie poezie,

ziceţi, e ceva indecent,

e ca şi cum,

cu mână vinovată,

ai ridica rochiţele florilor...

Ce faptă ingrată!

*

Ruşinează-te deci, poete!

Ţi-i de-ajuns

că florile există...

E fără socoteală

să risipeşti pentru ele

atâta cerneală...

*

Cuvintele?...

Cuvintele sunt amăgiri

Cu chip de fecioare

în calea orbului,

sunt flori fără petale.

*

Nu vinde iluzii deci, poete!

Căci e lucru ştiut,

încă de la Ovidiu,

că a scrie poezie

e o impostură, ba,

e chiar o nebunie...  

***

O, iarta-mă, judecătorule,

cer îndurare!

Dar eu scriu despre floare

fiindcă, la naştere,

o ursitoare

mi-a turnat cerneală

în scăldătoare...

***

Şi nu s-a dat încă

sentinţa definitivă,

poetul rămânând

o corabie-n derivă.

Piraţi ai valurilor,

nu spintecaţi metafore,

ci aruncaţi-mi ancore!

Drumul


Omul şi-a vrut
mereu calea lină;
lucrurile nu trebuiau
să-i fie stavili...
De aceea şi-a ferit din cale
chiar şi munţii.
A uitat însă
de el şi de semeni –
hopuri vii,
presărate pe potecă,
de la capătul începutului
până la cel al sfârşitului.
*
Mereu drumul vieţii,
acum spoleit cu asfalt –
ingredientul iluziei...
*
Nu vă împotriviţi
Drumarului căilor noastre!...

Îi mulţumesc lui Eminescu…

Îi mulţumesc lui Eminescu –

Fără el, aş fi fost altul…

Fără el, n-aş fi putut scruta Înaltul.

*

Îi mulţumesc lui Eminescu –

El mi-a dat tâlcul

Ca să pot pătrunde Adâncul.

*

Îi mulţumesc lui Eminescu –

El mi-a dat scânteia

Ca să pot adora Femeia.

*

Îi mulţumesc lui Eminescu –

El mi-a dat darul

Ca să pot străpunge Hotarul.

***

Îi mulţumesc lui Eminescu!

El mi-a dat darul

Ca să pot străpunge Hotarul:                 

Dincolo de mine,

Dincolo de tine,

Dincolo de ceaţă,

Dincolo de viaţă –  

Pân’ voi reuşi

“Să-nvăţ…a muri” . 

Rugăciune

O, Doamne, fii îndurător!

Cetatea mea e o Ninive…

Trimite-i, Preamărite, prooroc

care să-i dea de veste

că supărarea-Ţi o va trece prin foc!

Prefă-mă, Doamne, în Iona,

chiar dacă-s unul din Cetate!...

Şi-Ţi făgăduiesc că nu va trebui

să Te-ngrijeşti de trimiterea peştelui

şi că nu mă voi răzvrăti

pentru pierderea umbrarului –

arşiţa mea e înlăuntru-mi, Doamne, 

căci în Cetate sunt şi copiii mei…

Îndură-Te, Slăvite, de ei!

Iar de-i nevrednică ruga mea,

sau prea târzie mi-i îngenuncherea,

facă-se, Doamne, voia Ta! –

La Tine e Viaţa, la noi…adierea…  


Şarpele de aramă

E pustiu lăcaşul inimii mele

şi muşcături de şarpe

simt în coastele sufletului.

*

Mă cuprinde veninul…

Şi gemete surde

se alătură alor mele –

pedeapsa neîncrederii

în mântuire, şi ele…

*

De la o vreme,

meşteresc în gând

un şarpe de aramă,

la care privind,

să scap de otravă …

*

Degeaba, eu nu sunt alesul,

nu mă trag din Moise,

deşi-i moştenesc eresul.

Degeaba, mor,

mor cu încetul,

eu neavând profetul.

*

Şi totuşi, (sărmanul!)

încă mai nădăjduiesc

că, odată cu anul,

în pustiul inimii mele

va răsări într-o zi

un şarpe de aramă,

încolacit pe un stâlp –

antidotul izbăvitor…

Încă nu vreau să mor.

O a doua concretizare (editorială) a exerciţiilor mele poetice - inserarea într-o antologie de 834 de pagini, cu 124 de autori. 

Maica sufletelor noastre

În trup, o maică-avem de fiecare,

Da-n Duh avem cu toţii sus, la astre,

O Adoptivă Maică Mare –

E Maica sufletelor noastre...

Pe toţi ne ţine Maica în frăţie,

Ne mângâie-n tristeţea omenească

Şi deznadejdii noastre-i dă tărie

Durerea Ei din viaţa pământească.

Acolo sus la Ceruri Maica Sfântă

Ne pregăteşte leagăn de alint

Şi trecerea va fi mai blândă

Având-O sol la Fiul Ei Iubit.

Noi laudă-Ţi trimitem înspre astre

Şi rugăciuni adânci de întărire,

Maicuţă Sfântă-a sufletelor noastre,

Speranţa noastră-n nemurire.

NEGOCIERE CU...CLIPA

Clipă ce îmi porţi numele,   

nu muri încă!   

Mai zăboveşte o clipă,   

picătură de timp!   

E încă în pripă...   

*   

De ce-i faci tu, Clipă,   

hatârul Veşniciei?!   

Nu vezi că nemurirea ei   

e clădită pe cadavre,   

pe clipe uitate!?   

Dă-mi, Clipă, dreptate...   

*   

Hai, lasă-te mituită,   

Clipă cinstită,   

şi primeşte-mi   

rugămintea smintită!...   

*   

Clipă ce îmi porţi numele,   

încă nu muri –   

Că-n moartea-mi,   

Tu moartă vei fi!   

Ce-i pasă Veşniciei   

de-o clipă, de-o zi,   

sau chiar şi de două?!   

Ce-i pasă mării   

de bobul de rouă?!   

*   

Hai, Clipă ce-mi porţi numele,   

încă nu muri,   

amână asta pentru altă zi!...   

Încă nu-mi fi, Clipă, călău,   

Ca şi cum n-ai şti   

Că mori şi tu   

Odată cu numele meu!   

*   

Pe mâine, Clipă,   

când...te voi ruga din nou   

să nu ne zidim, încă,   

în al Veşniciei soclu –   

să ne amânăm, Clipă,   

o clipă sorocul.   

 Haiku-uri 

Despărţire

Clopotarul înalţă scară
În clopotniţa inimii mele –

Mama se pregăteşte de drum.

Ciocănitorile
Ciocănelele cercetează

Oase bătrâne, de lemn scorburos –
Bonete pătate de roşu...

Reîntâlnire
O poartă deschisă în cer

Şi-o scară coborâtă spre patul mamei –

Tata o cheamă cu blândeţe.

Floarea-de-colţ
Rece şi pură înfruntă păcatul,

Doar ienuperii îi ştiu castitatea –

Fecioară zămislită în piatră.

Acasă
Îmi mângâie iar tălpile

Blana moale a pământului –

Verdele copilăriei...

Primăvară
Din izvoarele câmpului

Curg cuvinte multicolore –

Primele sunt verzi.  

Vară

Cosiţe de aur

Şi rod crescut în pântece fertil –    

Cuptoarele-s grijite.  

Toamnă
Papagalii vegetali

Îşi leapădă leneş penajul –

Cerul cheamă iarna...

Iarnă

Pulberi de stele

Îmi împodobesc ograda –

Şi bujori în obrăjori.


Soare

Mă mângâie dulce

Când luna s-ascunde geloasă –

Luminătorul vieţii.

Vântul

Îmi mângâie ograjii

Sau mi-i pălmuieşte nedrept –

O mână a cerului

BLITZ-URI DE TOAMNĂ (HAIKU-URI)

1. Palme crăpate
Şi obrajii copţi la soare –
Răsplata-n hambare.

2. Ciori în gâlceavă
Îi răpesc omului roada –
Nucul îşi zornăie darul.

3. Strugurii traşi pe roată
Varsă-n ciubere lacrimi rubinii –

Buze dulci, în răsfăţ.

4. Cer zugrăvit în pepit
Spre orizonturi văratice –
Neobositele călătoare.

5. Chipuri de oameni

În tărtăcuţe de dovleci –

Copiii le dau viaţă.

6. Codrul îmbracă

Straie de carnaval –

E Duminica lui.          

Nu mă-ncumet

Nu mă-ncumet să m-avânt

Dincolo de neştiut;

Tind doar până unde gândul

Află visului intrândul.

*

Nu mă-ncumet să m-avânt

Dincolo de nevăzut;

Îndrăznesc doar până unde

Soarele sub deal s-ascunde.

*

Nu mă-ncumet să m-avânt

Nici când am în pânze vânt,

Căci mă depărtez de mal

Numai cât mă duce-un val.

*

Nu mă-ncumet nici când harul

Cere doar să-ntind paharul,

Căci şi azi, precum şi ieri,

Doar râvnesc la primăveri –

*

Şi-anotompurile mele

Au fost doar un joc de iele,

Amăgiri cu chip de zâne

Ce vor merge-n cer cu mine. 

La...răscruce 

Mereu mi se măsoara,-n viaţă, fapta,
Cântar fiindu-mi o răscruce:
La stânga mintea vrea să o apuce,
Dar inima înclină înspre dreapra.

S-o iau pe-a minţii cale stearpă?
S-ascult de-al inimii acord de harpă?... 
Şi viaţa mea mereu în van se duce,

Tot căutându-mi sensul...la răscruce.

Chipul...clipei

Nu fugi, clipă ştrengară!

Ştiu că trenul ţi-i în gară

Şi-orologiul trupu-ţi frânge,

De sub pleoape mi te smulge.

Mai rămâi, clipă zăludă,

Deşi ştiu cât eşti de crudă!

Lasă-te ademenită

De şăgalnica-mi ispită!

Ştiu, îţi e peste putinţă

Căci ai chip fără fiinţă,

Focul n-are-n tine vatră,

Inima ţi-i ţep de piatră.

Eşti şireată, rece clipă,

Pană smulsă din aripă,

Dar şi eu, cu vicleşug,

Fulg din pană o să-ţi smulg...

Şi ostatic o să-mi fii,

Clipă, în fotografii...

Ca să pot muşca şi eu,

Timp hain, din trupul tău.

DE LA TELESPECTATOR, CITIRE: 

Marinei Almăşan

(realizatoarea emisiunii Ceaiul de la ora cinci)

1. Când îşi varsă-n ceai carisma,

Când îl toarnă radioasă,

Întrevezi că nu-i vreo şansă

S-o întunece...eclipsa. 

        (cu...concursul unei eclipse de Soare)

2. Ce-mi doresc în Noul An?

Să beau ceai la ora cinci,

Fie el şi de urzici –

Dar să-l beau cu...Almăşan.
                  (Catrenul a fost citit de realizatoare în emisiunea sa.)

Onomastică

(Distinşilor basarabeni Vasile ŞOIMARU şi VasileIOVU, personalităţi ilustre care ne-au onorat meleagul)

Dintre toţi ce-şi zic „Vasile”
(Şi românii i-au năşit),
Numai doi contează-anume:
Doi Români din...Răsărit..

Unul ciocârlia-ntrece
Cu-al lui tril de nai vrăjit,
Celălalt viaţa-şi petrece
Unind Neamul despărţit. 

Vrednică-i a lor lucrare

De-a Ierarhului cel Sfânt!

La Cer, fie-le-ndurare –     

Iar glorie, pe Pământ!

Mâna care face pâine

Dă-mi, Doamne, pâine!

căci trupul cel de azi

e viaţa mea de mâine…

Ştiu, rodul spicului

cu raza Ta îl arzi,

sfinţind mâna voinicului…

*

Cuptorul, însă, Doamne, e la mine

şi-i pregătită mâna care face coca,

ba, ciar e aprigă ca vorba…

Doar dă-ne, Doamne, pâine!

*

În lan dă, Doamne, spic bogat!

În rest, luăm noi seama…

Bunica era meşteră la frământat

dar a-ntrecut-o mama…

Acum, la fiică-i mâna care face pâine

şi ea m-alintă de-a aflat tot satul,

dar eu râvnesc, Slăvite, la o zi de mâine –  

la o-mplinită zi a faptei

când mâna cea care frământă aluatul

va fi mâna…nepoatei…

*
Dar când întinzi sărmanului o mână
(cum un proverb stă să ne spună),

e gata să o vrea şi pe cealaltă:
adică, Doamne, vreau să zic

că am şi…strănepoată;

şi că taviţele-i de pâine-s cu...nisip.

*
Cu-ngăduinţă, Doamne, de la Tine,

sărut deci…mâna care face pâine!

DE LA CITITOR, OMAGIU!

Poezia inserată aici e un gest de reciprocitate (cu diferenţa - şi deferenţa - de rigoare), în contextul raportului Poet-cititor. Este o replică la poezia „Ţie, cititorule”, semnată de generoasa poetă Gina Zaharia (vezi „Confluenţe literare”). O dedic, cu timiditate, privilegiaţilor aflaţi în graţiile Euterpei sau/şi Calliopei. 

***

Poetului

Pierdut sunt în pustiul rece-al zării,

Corabie-s, cu pânze sfâşiate,

Mi-i stoarsă vlaga de vampirii mării

Şi mă hrănesc cu ţărmuri inventate.

*

Dar din acest preaplin de neputinţă

Zvâcneşte-n mine bobul de lumină,

Prevestitor semnal de biruinţă,

Acord suav de muzică divină.

*

Din marea răvăşită de furtună,
Epava sufletului meu în agonie
Zăreşte-n ceaţă nesperata dună
Nascută din măiastra-Ţi poezie.
*
Pe ţărmul cel de vis al muzei Tale,
Descătuşat din valuri de mormânt,
Îţi sorb acum nectarul din petale –
Proteica substanţă de Cuvânt...