Impresii dintr-o călătorie în nordul Italiei



Arena romană din Verona (sec. I d. H.)



Concurându-l pe Icar  

     După căderea comunismului, pentru mulţi răsăriteni de condiţie socio-clturală medie, ieşirea în afara ţării, în Occident mai ales, a avut greutatea unei revelaţii. Între cei care au trăit această stare specială, m-am numărat şi eu, fără a pretinde că impresiile mele de drumeţ au greutatea experienţei unui călător de anvergură.

     Asadar, ce-aş avea eu de spus din această măruntă experienţă a mea de dincolo de zidul sud-vestic al fostului lagăr comunist, mai precis din Lombardia, o regiune alpină (şi subalpină, în parte) din nordul Italiei? Desigur, îmi exced această limitată experiență a mea mulți alți români care au văzut toate acestea, şi încă multe altele, în peregrinările lor mai roditoare prin buricul sau prin cotloanele Uniunii (nonsovietice), ori dincolo de hotarele flexibile ale acestei construcţii politice europene, sub oblăduirea căreia (vorba vine, zic unii) suntem deja. Mase întregi de tineri – copii năpustiţi, de nevoie, în lumea capitalului – mijlocesc părinţilor aflaţi la vârsta a treia prilejul de a-şi hrăni întrebările prizonieratului lor în propria ţară cu răspunsurile libertăţii. Iată-mă şi pe mine în postura acestora din urmă.

    Intenţia mea de a împărtăşi câte ceva din această evadare personală dincolo de hotar nu e vanitatea celui care răspunde altora, spre a le alunga pâcla ce-i învăluie, ci e, mai degrabă, o încercare de conturare a răspunsurilor la propriile întrebări. Spre exemplu, la... cum a ajuns omul, cu pasărea lui de fier, să-l concureze pe Icar,  personajul  din mitologia greacă? Sau... cum a ajuns el, semenul nostru să ţese pe cer drumuri – arătate nouă, de jos, prin păienjenişul fumuriu emis de gângăniile metalice –, sfidându-l pe Creatorul Universal?! Oare nu e obrăznicie aspiraţia fiilor lumeşti către tărâmurile Tatălui Ceresc?! Experienţa Turnului Babel nu le-a fost de-ajuns urmaşilor lui Adam?!

     Mi-au încolţit aceste întrebări-mirări acolo sus, la zece mii de metri, unde mă simţeam mai aproape de cer decât de pământ, atunci când ferestrele deschise jos, în cerul de nori, îmi permiteau să zăresc, valuri-valuri, cenuşiul scoarţei terestre: Carpaţii, Alpii Ionici (sau, poate, cei Dinarici), apoi Alpii propriu-zişi, cei consacraţi ca fiind munții cei mai semeţi din Europa. Desigur, mă refer doar la partea italiană a acestora, munţi pe care am putut să-i scrutez mai facil, timp de vreo jumătate de oră, de la înălţimi din ce în ce mai prielnice voluptoasei mele curiozităţi, când aeronava începuse manevrele de aterizare.

    Şi la decolare, şi la aterizare cerul şi-a tras storurile de nori în lături, parcă să-mi lumineze mie priveliştea de jos, cu  străjerii de piatră ai Rarăului şi Ceahlăului – născuţi din burta Carpaţilor Răsăriteni, ca să-i vegheze apoi peste veacuri şi veacuri –, cu piscurile veşnic înzăpezite ale Alpilor, în văile cărora zac din vremuri imemoriale limbi uriaşe de gheaţă. 

     Dar câte întrebări nu te bântuie atunci când încerci ceva dincolo de rutină, chiar dacă încercarea ta nouă nu are nici pe departe greutatea unei explorări autentice.

      Iată, un fel de a da din umeri, în loc de răspuns la întrebarea legată de extinderea neverosimilă a transportului aerian, mijloc de călătorie obişnuit de-acum şi ţăranului, care trebuie să dea o fugă până la Roma sau până la Madrid ca să-şi cunoască nepotul abia născut şi să le dea imbold părinţilor lui la creştinarea în datina strămoşească a puiului de român venit pe lume departe de ograda bunicului.Te mai gândeşti că de-acolo de sus avioanele mai şi cad şi că aduc moarte năprasnică câtorva sute de  oameni în aceeaşi clipă? “Dacă aşa-s vremurile, ne prefacem şi noi în aluat pentru tiparele lor”, îţi vine să-ţi şopteşti resemnat în barbă . Acesta ar fi răspunsul generalizat la multele întrebări retorice care-ţi încolţesc acolo sus, între cer şi pământ, fără a fi sigur că ceea ce faci, în fapt sau în gând, e lucrul cel mai bun. Chiar dacă omul e “coroana creaţiei divine”, ştim bine - sau poate că greșim - că Divinul Creator nu l-a făcut perfect.

     Iată, de pildă, în cazul pasagerului care-am fost, cusururile omeneşti s-au dat de gol cu uşurinţă. Plecarea de pe Aeroportul din Bacău (de Crăciunul lui 2007), de unde am şi luat bilete de călătorie, n-a mai fost posibilă din cauza pistelor, care nu mai corespundeau standardelor Uniunii Europene. Am fost reprogramaţi, din timp, pentru Aeroportul din Iaşi. La Iaşi, însă, ceaţa a împiedicat aterizarea avionului în  care trebuia să ne îmbarcăm. Avionul a aterizat la Suceava, ceea ce a însemnat transferarea noastră de la Iaşi, cu autocarele, pe Aeroportul din Bucovina românească. După îmbarcare, timp de două ore, avionului i s-au facut fără succes "preparațiile" tehnice necesare decolării. Ghinionul venea  de la ușă, care nu se ermetiza din cauza gerului. E drept că afară erau minus 15 grade. Mă întreb, însă, la Vladivostok, unde termometrul arată frecvent minus 40 de grade, avioanele au probleme similare? După cele două ore de temeri că uşa închișa dupa butada "merge si-asa" ar putea să se deschidă în cer, acolo unde ne-o doream cât mai ermetizată, şi după o mică răzmeriţă pornită împotriva  echipajului aeronavei de către nişte tineri cu sânge fierbinte, care, după atâta tensiune nervoasă, voiau să plece odată, fie şi cu uşa legată cu sârmă, s-a decis cazarea pasagerilor la un hotel sucevean şi recurgerea la asistenţa specializată din partea unor tehnicieni chemati de pe un aeroport bucureştean.

     A doua zi, pe la prânz, după ritualul tehnic de stropire a aeronavei cu un antigel, sub obiectivul aparatului de filmat (în caz de prăbuşire, Aeroportul trebuia să aibă dovada absolvirii de culpă), avionul şi-a luat zborul în aplauzele celor 168 de pasageri. În sfârşit! Ce mai conta că, după socoteala de-acasă, călătoria noastră de la Miroslăvesti la Milano trebuia să dureze vreo cinci-şase ore, evident, cu tot cu transportul rutier la Aeroport şi formalităţile de îmbarcare și debarcare. A durat treizeci şi şase de ceasuri (zborul propriu-zis a durat doar două ore şi cincisprezece minute). Dar măcar am ajuns întregi, căci sănătoşi nu prea se poate spune că eram.

       La întoarcere (de Boboteaza lui 2008), deasemeni, lanţul slăbiciunilor aeronautice îşi adăugă noi verigi. Aeronava care trebuia să ne ducă acasă nu putea decola de pe Băneasa, spre Milano, din cauza ceţei și, mai ales, din cauza prudenţei induse de recentul accident în branşă, pe aeroportul bucureştean, când un avion plin cu pasageri se ciocnise, în timpul decolării, cu o maşină utilitară, uitată în cale şi nebăgată în seamă de turnul de control. Starea noastră de spirit era şi aşa afectată de prăbuşirea unei curse aeriene, cu o zi înainte, undeva în Indonezia. După aterizarea la Iaşi, într-o ceaţă la fel de densă cu cea care ne-a produs aventura de la plecarea spre Italia, n-a mai avut nici un efect asupra mea faptul că, după două zile de la întoarcerea noastră, un alt avion a aterizat în bot, în afara pistei, pe aeroportul din Bacău.

    Şi, cu toate acestea, oamenii zboară, concurându-l pe Icar. Ei nu ştiu că Icar a eşuat; iar cei care ştiu, iată, îşi asumă riscul. Numai de pe Aeroportul Otopeni au zburat, în 2007, patru milioane de pasageri, iar de pe aeroporturile Terrei, două miliarde şi jumătate. Prin urmare, oamenii, din ce în ce mai mulţi, zboară. Zboară fiindcă s-au înmulţit, fiindcă nu le mai ajung şoselele, nu mai au răbdare cu timpul. Şi, mai ales, fiindcă fenomenul globalizării reactivează în om, ca un ecou peste timp, o stare de spirit deja trăită de strămoşii noştri latini: Unde mi-e bine, acolo mi-i patria.

     Cu aceste vorbe mincinoase, induse de împăraţii romani colonilor vremii, se amăgesc, iată, şi copiii noştri. Durerea acestei ipocrizii e greu de ascuns însă de către cel care o invocă părintelui la despărţire. N-a putut face tainică această suferinţă nici fiica mea, abia devenită mămică, atunci când mi-a dezlipit de la piept nepoţica, pentru a mă putea întoarce la o ogradă zadarnică, mult prea largă şi mult prea liniştită în absenţa nepoatelor. În privinţa fiului, la despărţire, acesta a preferat să ascundă ipocrizia dictonului latin în ceaţa depărtării relative. Dinspre balustrada parcării supraetajate a Aeroportului bergamez, unde se cocoţase, în trio-ul complet al familiei sale, cu fiică-sa înlănţuită de gât, cealaltă nepoată născută pe meleagurile Apusului, m-am simţit urmărit de priviri umezite, născute din dor de meleag natal, de la scara avionului şi până ce maşina înaripată a fost înghiţită de zările Răsăritului.

 

La Verona

        Era prea târziu, biologic, ca să mă entuziasmez peste măsură în faţa balconului Julietei. Şi totuşi, inima (bat-o focul!) nu ştie măsura, rămâne mereu în urma timpului, chinuind bietul om cu această contradicţie a naturii umane: spirit tânăr în trup bătrân. Aşa că, nu puteam să nu mă disimulez şi eu, acolo, jos, sub balconul Julietei, într-un Romeo tainic, întinerit cu vreo patruzeci de ani, nehotărât dacă era sau nu de bun simţ să mă pozez, ca toţi turiştii, îmbrăţişând statuia de bronz a acestui simbol feminin al dragostei. Desigur, n-am făcut-o, nu doar din cauza ironiei din invitaţia de a o face, venită din partea fiicei mele, Monica. Era la mijloc şi reactivarea complexul meu de bărbat scund, provocat de disproporţia dintre mine şi mult prea-zvelta Julietă de  bronz.  

       Am urcat, însă, şi eu în acel apendice romantic al conacului medieval, sub care trubadurii lutieri au subjugat inima celebrei victime shakespeariene. Am intrat în acea locuinţă celebră care, după renumele literar şi turistic, nu mi-a  atins aşteptările. Ceea ce m-a ţintuit mai mult locului a fost sipetul de zestre al Julietei, care semăna izbitor cu oricare altul de prin gospodăriile cu fete de măritat de pe la noi. Apoi, în spaţiul exterior al acestei case nobiliare, umbrit şi înghesuit de zidul unui palat medieval uriaş, am putut vedea, în postura de turişti, exponenţi ai celor trei rase umane de pe Pământ. Dovadă că Shakespeare e cel mai cunoscut poet şi dramaturg universal.
   Dar înainte de a ajunge aici, parcurgând reţeaua de străzi înguste, însumate într-un labirint greu de străbătut în afara fluxului de turişti, am căscat ochii si gura ca un năuc în faţa celei mai vechi si mai voluminoase construcţii umane pe care eu am putut s-o văd vreodată: Arena romană, un fel de Colosseum în afara Romei, evident, păstrând proporţia. Un colos din blocuri de piatră, de te miri, ca în faţa piramidelor egiptene, cum au putut fi transportate şi clădite într-o geometrie atât de pretenţioasă a formei ovale. Şi asta, cu două mii de ani în urmă, pe vremea lui Iisus. În interior, pe treptele reci şi alunecoase ale amfiteatrului nu mi-am putut alunga fantasmele cu chip de gladiatori ce-şi măsurau restul vieţii în minute, cu lei şi tigri gata să sfâşie trupurile nefericiţilor "sportivi" ai vremii.

     Am ieşit din acest oraş împânzit de gigantice cetăţi medievale bine conservate, în care  supravieţuieşte şi acest grandios vestigiu antic - Arena -, copleşit de diferenţele de civilizaţie dintre ceea ce au ei şi ce-avem noi. Diferenţele, evident, privesc toate cele trei epoci istorice (Antică, Evul Mediu si Modernă). Şi, încet-încet, am înţeles mai bine că, dacă avem motiv să-i pizmuim pe urmaşii cei privilegiaţi ai strămoşilor noştri latini, n-avem şi motiv să ne învinovăţim pentru săracia noastră lucie. Istoria ne-a discriminat încă din antichitate, iar avansurile istorice ale "premianţilor" rămân pentru noi handicapuri insurmontabile, oricât de optimişti am fi.

Castelul Sforzesco (sec. XIV, reconstruit după 1452 de nobilul care i-a dat numele. Aici şi-a încartiruit armata generalul Napoleon Bonaparte

                                          La Milano

      Milano, al doilea oraş istoric al fostului Imperiu Roman, capitala imperiului într-o perioadă, oraşul în care împăratul Constantin cel Mare (Sf. Constantin) a semnat Edictul (în anul de graţie 313) prin care Creştinismul a devenit Religie liberă a Imperiului. Prin semnalul dat aici, protocreştinii au ieşit din catacombe, ca apoi, prin înţelepţii lor, Sfinţii Părinţi, să ne deschidă nouă, urmaşilor, căile cele drepte spre Dumnezeul Iubirii.
     Cu acest tip de emoţie am intrat în  universul istoric al urbei eliberate de sub ocupaţie austriacă de celebrul, general atunci, Napoleon Bonaparte. Urmărit de ideea că sub paşii mei ar fi putut fi amprentele paşilor celui ce a ajuns cel mai cunoscut personaj al Istoriei Lumii, am păşit în imensul spaţiu interior al grandiosului Castel Sforzesco, cu originile în sec.XIII, transformat mai târziu de Napoleon în cazarmă vremelnică pentru victorioasa lui armată, apoi în centrul politic al Republicii, respectiv al Regatului Italiei, ambele, construcţii statale aflate sub autoritatea lui Bonaparte. Doamne, ce edificiu! Nici cuvintele, nici pozele nu pot reda întocmai grandoarea acestei realizări medievale, cu utilitate continuă până azi. Ce-i drept, azi doar muzeu, instituţie prin intermediul căreia, iată, percepem noi, esticii, Istoria la "scară" europeană.   

        Apoi, celebra Catedrală din Milano, o capodoperă a stilului gotic, de departe una din minunile Lumii, neconsacrată, ce-i drept, în clasamentul oficial al celor şapte. Pentru mine, Domul din Milano rămâne expresia cea mai înaltă a forţei de creaţie material-spirituală dedicată lui Dumnezeu (vezi Galeria foto). Evident, judecata mea, aici, se întemeiază pe supoziţia că nu voi avea ocazia de a face modificări în această ierarhie personală.

        Domul din Milano, simbolul religios al Lombardiei, dedicat Fecioarei Maria, e construit numai din blocuri de marmură si are bolta susţinută de patru rânduri a câte nouă coloane. Cele treizeci şi şase de coloane îţi dau impresia, prin masivitatea lor, că pot sprijini, precum elefantul mitologic, întreg Pământul. Vitraliile încastrate în peretele de la Răsărit, fundalul Altarului Mare (acesta, un vestigiu religios din sec.XIII), ilustrează, cu măiestria inegalabilă a artei Renaşterii, sinteza Bibliei...O Biblie policromă, cu toate paginile deschise în acelaşi timp.

      Edificiul religios ocupă o suprafaţă de 11 000 de metri pătraţi, are o lungime de 158m şi o lăţime de 93m. A fost realizat în mai multe etape, pe parcursul sec. XIV-XVIII, fiind început în anul în care, la noi, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Bătrân. În Muzeul Domului, la subsol, o clonă la fel de maiestoasă a incintei Sfântului Altar, se păstrează, între altele, vestigii paleocreştine din sec. IV.

       Dantelaria sculpturilor care încoronează nivelul superior al Catedralei poate fi admirată de la doar câţiva metri. Un lift interior şi o reţea de scări laterale, tot interioară, conduc turiştii sus, pe vreo trei nivele exterioare. De pe terasa ultimului nivel (de pe acoperiş) poate fi cuprinsă cu privirile intreaga metropolă milaneză.

     Nu mi-aş fi imaginat vreodată că există un oraş căruia, de pe una din cele mai înalte edificii ale sale, să nu-i poţi cuprinde marginile, în toate cele patru puncte cardinale. Precizez că Milano se întinde pe o suprafaţă plană, în Câmpia Padului, unde orizontul ţi se deschide la maxim. Doar linia circulară a orizontului îţi închide perspectiva asupra marii citadele care îmbină, se zice, ca niciun alt oraş european, opera trecutului cu cea a prezentului, istoria cu industria. Industria zilelor pe care le trăim, cea care i-a ademenit deja şi pe consătenii noştri...Cine ar fi crezut asta numai cu două decenii în urmă? Ne miram atunci că locuitorii satelor noastre deveniseră navetişti la Braşov sau la Constanţa...Iată-i acum făcând "naveta" la Milano, la Roma, la Madrid, la Lisabona etc. 

O cetate din sec. XII. Bergamo (Cita Alta)




 

La  Bergamo - Citta Alta

       La vreo 30-40 km est de Milano şi la vreo 50-60 km nord de Brescia (oraş cunoscut amatorilor de fotbal de la noi prin faptul că ascensiunea internaţională a lui Hagi, ca şi a  antrenorului Mircea Lucescu, a început cu echipa acestui oraş italian), în regiunea Alpilor Mici (Alpii nu implică, terminologic, ceea ce noi, legat de Carpaţi, spunem Subcarpaţi) se află un oraş cu o conformaţie deosebită. Mă refer la partea veche a oraşului, o fortăreaţă medievală cunoscută sub denumirea de Citta Alta (oraşul înalt, în traducere).

     În sec. XIII-XIV, când Veneţia era regat, strategii ei au fortificat acest oraş medieval cu ziduri de piatră, supraetajate pe unele porţiuni, pe o lungime totală de şase kilometri. Pentru mine, şi sunt convins că şi pentru cei care au văzut oraşul acesta istoric, zidul chinezesc are aici, în Cita Alta, un corespondent, evident, păstrând proporţia.  Intrarea în oraşul-cetate, dinspre Câmpia Padului, e accesată de patru Porţi, cea mai veche fiind din sec. XV. Asedierea fortăreţei dinspre celelalte puncte cardinale era împiedicată de condiţiile naturale, adică de culmile prăpăstioase ale colinei muntoase pe care se află oraşul.

    Turiştii urcă în Cita Alta cu funicularul. Există însă şi cale rutieră accesibilă intrării în oraşul medieval prin cele patru Porţi. După ce se lasă noaptea, de-acolo de sus vezi ceea ce presupui că s-ar vedea de dincolo de cer, de-acolo de unde privesc doar îngerii: vezi un alt cer de stele, jos. E oraşul Bergamo, asociat (indefinibil) cu zecile de aşezări-satelit. Totul e luminat într-o risipă pe care cu greu mi-aş fi imaginat-o.  

      În timpul zilei, citadela aceasta italiană te teleportează involuntar, printr-un tunel al timpului, în Evul   Mediu. Clădiri din piatră smulsă Alpilor, înnegrite de ploile de peste secole, îţi atrag atenţia prin arcadele lor perfecte şi turnurile semeţe, acestea, invariabil paralelipipedice. Catedralele, adevarate opere arhitecturale, dau măsura forţei de creaţie a omului de-acum cinci-şase sute de ani. Totodată pun în evidenţă dimensiunea  creaţiei occidentale din perioada Renaşterii, comparativ cu modesta noastră experienţă din aceeaşi perioadă. Străzile înguste, înţesate de turişti, pieţele publice cu fântâni arteziene, una din ele donată de veneţieni, pavajul omniprezent, diversitatea produselor comerciale, vechimea instituţiilor culturale (o universitate şi o bibliotecă din sec.XVII, muzee), răscolesc în săteanul din România stări sufleteşti greu de definit: entuziasm, mirare, frustrare etc.). 

       Şi ca să probeze continuitatea ingeniozităţii înaintaşilor, urmaşii maeştrilor de demult au ridicat pe zidurile construcţiilor medievale nivele noi, în stil modern, în confortul cărora coexistă cu trecutul. Şi toate acestea, iată, le descoperim, în sfârşit, şi noi, cei din Est, ca pe o altă lume, aflată în antinomie cu a noastră, o lume denumită, generic, Apusul.  



O poartă de intrare în oraşul medieval Bergamo (Citta Alta)